Portrete de anticari interbelici – “Gilly”

Observaţi în mijlocul imaginii, jos, o semnătură. “Gilly” – În spatele acestei semnături este ziaristul desenator Pomescu Anghel Gh.

Nãscut la 5 august 1893. Arestat în 1950.

A murit la 9 decembrie 1952, la închisoarea Aiud, în condiţii de exterminare.

„Anghel Pomescu, zis şi cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statură potrivită, cu oarecare proeminenţă abdominală, pus la punct întotdeauna, îngrijit şi ras proaspăt în fiecare zi, îţi făcea plăcere când îl vedeai. Un astfel de om, cu mintea vioaie şi foarte volubil în vorbire, era căutat de mulţi cunoscuţi amatori de cărţi rare. Talentat ziarist şi în special desenator şi caricaturist, mai era înzestrat cu o serie de cunoştinţe istorice şi bibliofilice, cum puţini oameni întâlneşti la noi în ţară.

Era un adevărat enciclopedist şi un preţios ghid al tuturor acelora care bâjbâiau în bibliofilie. În acest domeniu mulţi s-au împărtăşit din lecţiile lui gratuite şi în special unii dintre anticari. Poseda tot felul de publicaţii în diferite limbi, referitoare la trecutul, raritatea, legăturile şi gravurile cărţilor, de asemenea la tirajul şi ediţiile tipărite. Din «Biblia» bibliofililor – Brunet – poseda unul din cele mai frumoase şi mai complete exemplare, la care adăugase multe informaţii suplimentare, personale, îmbogăţindu-l şi cu nenumărate ilustraţii, facsimile şi gravuri documentare scoase din diferite publicaţii.

Gilly era un mare iubitor şi pasionat cercetător al cărţii rare, frumoase şi preţioase. Ca cel mai bun specialist medic care spune cu precizie diagnosticul bolnavului, aşa era el pentru orişice carte rară, străină.

În colecţia lui personală, cărţile nu atingeau mii de volume, în schimb toate erau «perle», «mărgăritare», – «cărţi care râd», cum spunea el. Fiind cu serviciul în redacţia ziarului «Universul», iar mai târziu la ziarul «Curentul», deci în imediata apropiere a anticarilor, aproape nu era zi să nu dea o mică raită pe la toţi. Fiind un client şi vizitator atât de des, se înţelege că nu-i scăpa nici o ocazie de a «culege» tot ceea ce era mai bun din ceea ce îl interesa. Cărţile pe care nu le «înţelegeau» şi puteau preţui, anticarii le prezentau specialistului Gilly, iar acesta le boteza imediat şi le «cântărea» cu toată precizia. Se înţelege însă că aceste lecţii date anticarilor erau de folos dintr-un anumit punct de vedere anticarilor şi, din alt punct de vedere, examinatorului.

Dar în afară de aceasta, Gilly era un mare specialist în restaurarea şi «făţuirea» cărţilor. Dintr-o carte obosită de oameni şi de vreme, el făcea o mică bijuterie, iar atunci când lipsea ceva, un colţ, o foaie, ba chiar o pagină de titlu, cu priceperea şi talentul lui o punea la punct, că trebuia să fii un bun observator şi un intim al lui ca să-ţi poţi da seama ce-a adăugat el şi ce era înainte. Era un mare chirurg-estet al tuturor cărţilor vechi şi un foarte bun desenator şi miniaturist.” (sursa: George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990))

Prin cooptarea marelui grafician Gilly, părintele Trifa a ridicat grafica religioasă pe o culme pe care aceasta nu fusese aşezată niciodată în publicaţiile vremii. Părintele a înţeles că imaginea poate vorbi cât mii de cuvinte şi, astfel, publicaţiile şi cărţile sale încep să predice oamenilor şi prin elemente de grafică ce ilustrează cu măiestrie cuvântul scris.

ÎNCĂ O DATĂ PĂŢANIA CELUI CARE A FURAT CALENDARUL DE PERETE

Cititorii acestei gazete îşi aduc aminte despre păţania unui creştin care anul trecut, pe la Crăciun, furase Calendarul de părete din gazeta unui abonat. Nu i-a fost însă de bine această furătură, căci în curând ne-a trimis calendarul înapoi, împreună cu următoarea mult grăitoare scrisoare: „D-le Redactor! Păcatele mele ori, mai bine-zis, diavolul m-a pus să fur un calendar de perete din gazeta unui abonat la «Lumina Satelor». Multă mustrare sufletească am avut pentru acest lucru, că, de câte ori mă uitam pe perete la chipul Domnului Hristos din calendar, mi se părea că Domnul Hristos, în loc să mă binecuvânteze, mă mustra şi mă blestema pe mine şi toată casa mea. Am avut şi visuri grele şi o pagubă mare am avut, poate tot ca pedeapsă pentru acest calendar furat. Vi-l trimit înapoi şi vă rog să-mi iertaţi şi să mă ierte şi bunul Dumnezeu. Vă trimit 100 de lei ca un fel de pedeapsă pentru fapta mea cea rea. Faceţi cu ei ce veţi afla de bine: ori ci-i daţi la orfani, ori că veţi cinsti pe cineva cu foaia sau cu ceva cărţi de învăţături sufletească.

Un păcătos din jud. Arad”

În numărul 2 al gazetei din acest an, am fost publicat pe larg această întâmplare. Un iscusit şi un vestit desenator din Bucureşti şi prieten al gazetei noastre, dl. Pomescu Gilly, citind şi el această mişcătoare întâmplare, a luat pana în mână şi a desenat-o aşa cum se vede în chipul de alături. Desenatorul P. Gilly a prins în chip cu mare meşteşug mustrarea sufletească ce o simţea cel ce furase calendarul. Ceea ce a spus păcătosul în cuvintele: „De câte ori mă uitam pe perete la chipul Domnului Hristos din calendar, mi se părea că Domnul Hristos, în loc să mă binecuvânteze, mă mustră”… aceasta a pus desenatorul Gilly în chipul de alături. Meşteşugul de a prinde în chip atât de bine astfel de întâmplări se cheamă talent sau, pe limba noastră bisericească, talant. Desenatorul P. Gilly a pus în slujba Domnului talantul ce-l are, pentru care faptă îi aducem şi de aici mulţumirile noastre, rugând pe bunul Dumnezeu să-i răsplătească ajutorul cu care ajută lucrul Evangheliei.

Punem înaintea cititorilor noştri încă o dată această întâmplare, ca tot creştinul să ia învăţătură despre ce păcat mare este furtul. Unul dintre cele mai răspândite păcate ce bântuie viaţa noastră a românilor este furtul. Puţine alte neamuri au acest păcat în măsura în care îl avem noi. Se fură la noi jos în popor ca şi sus între domni; căci sub furătură nu e a se înţelege numai găinile ce se fură pe la sate, ci sunt a se înţelege şi nesfârşitele hoţii şi jafuri, despre care zilnic auzim şi citim că se fac în averea statului şi a ţării. Una dintre pricinile că noi românii nu putem da înainte aşa cum ar trebui să dăm este tocmai acest păcat naţional: furtul.

Care să fie cauza acestui rău? E acea că noi românii trăim o viaţă neadâncită în Evanghelia Mântuitorului. Trăim un creştinism de suprafaţă, căci viaţa noastră încă nu s-a pogorât în adâncimea Evangheliei, de unde iese puterea unei vieţi adevărat creştineşti. Trăim un creştinism de forme goale şi frunze goale… trăim un creştinism ce a rămas numai cu litera legii, nu însă şi cu duhul Evangheliei care face pe om viu şi îi dă putere să iasă din păcate. Trăim un creştinism fără Hristos şi fără putere asupra faptelor noastre. Din creştinismul nostru lipseşte miezul şi răsună numai găocile goale.

Un morar îmi spunea odată despre o femeie ce venea totdeauna la moară cu cartea de rugăciuni şi îşi aştepta măcinişul citind rugăciuni din Acatist, lângă coşul morii. Frumos lucru, dar ce folos de el, căci morarul spunea că a găsit-o cu mâinile împlântate în măcinişul altora. Eu am cunoscut o femeie care purta veşnic cu sine «Visul» şi dormea cu el la cap, dar ce folos, căci ştergea tot pe ce putea pune mâna. Tot aşa sunt şi cei ce fură această gazetă pentru ca să citească din ea… Evanghelia şi predici contra păcatelor. Sunt acestea – şi alte asemenea acestora – tot atâtea dovezi că trăim un creştinism fără adâncimi şi fără rădăcini adânci în Evanghelia Mântuitorului. Furtul, beţia, înjurăturile şi alte rele dispar din viaţa unui om şi a unui popor numai în măsura în care viaţa lui se adânceşte în duhul Evangheliei Mântuitorului. Un cărturar de la noi, care a umblat prin Suedia, spune că pe acolo nu se fură nimic. Poţi lăsa orice, oriunde, căci nu se fură nimic. Nu se fură pentru că creştinii de acolo trăiesc o viaţă cu Evanghelia. În fiecare casă din Suedia afli Biblia şi fiecare om din Suedia citeşte în Biblie.

Dragă cititorule! Furtul este o patimă şi un păcat greu, este un păcat de moarte, pentru că purcede din lăcomie, unul din cele 7 păcate de moarte. „Nici furii… nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu”, zicea Ap. Pavel. Până când ai această patimă, până când lăcomia te duce în ispită să furi, să iei ce nu este al său, să ştii, dragă cititorule, că încă nu L-ai primit cu adevărat pe Mântuitorul în inima ta, în viaţa ta, în casa ta. Căci când L-ai primit cu adevărat pe Mântuitorul în inima ta, atunci pentru toată lumea nu ţi-ar trebui nici un ac de furat şi n-ai linişte până nu întorci furătura. Zaheu, vameşul din Ierihon, este o pildă vie despre cum scapă şi cum se lasă omul de patima furăturii şi a înşelăciunii când Îl primeşte cu adevărat pe Mântuitorul în casa sufletului său. O viaţă întreagă Zaheu furase liniştit, dar îndată ce a intrat Iisus în casa lui, s-a trezit în el mustrarea faptelor rele şi n-a avut linişte până n-a împărţit jumătate din avuţiile sale, ca să întoarcă „împătrit” toate furăturile. Aşa fac şi azi cei ce se hotărăsc să înceapă o viaţă nouă cu Domnul. Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea astă-vară că, după ce a intrat în Oaste, n-a avut linişte până când n-a întors toate furăturile pe care le făcuse.

Cel cu calendarul furat nu-L primise pe Iisus în casa sa ca odinioară Zaheu din Evanghelie. Îl adusese pe Mântuitorul cu furătură în casa lui şi totuşi Mântuitorul l-a scăpat şi pe el de această patimă rea. L-a scăpat printr-o mustrare, după care a rămas şi în casa lui iertare şi linişte. În casa celui cu calendarul furat au rămas cuvintele Mântuitorului: „Iată, te-am iertat, de acum să nu mai greşeşti”.

Întâmplarea celui care a furat calendarul să fie de învăţătură tuturor celor cuprinşi de diavoleasca ispită şi patimă a furtului şi hoţiei.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 29 nov. 1925, p. 5