Le simțim tot mai mult lipsa. Nu e zi, nu e un praznic tradițional al Oastei Domnului, nu e un moment dificil pentru Lucrare în care sã nu ne fie greu fãrã ei. Și nu e bucurie împlinitã în afara lor. Ei sunt temeiul, motivul pentru care suntem azi aici. Lor le datorãm întreaga devenire și fiecare popas de așezare în ceea ce avem mai de preț: pãrtãșia unii cu alții, în același Adevãr și în Același Biruitor Hristos.
Dragii și fericiții noștri înaintași… Ni se sting rând pe rând, strãlucind în risipirile noastre, pentru a se face tainã de luminã înaintea lui Dumnezeu. Pentru a ne fi cale cãlãuzitoare, însoțire de nãdejde și reazem în tot ceea ce ei ne-au lãsat ca moștenire, neștirbitã și neatinsã de duh strãin, neavenit. Sunt momente în care, efectiv, îți rãsunã vocea lor hotãrâtã or abordarea blândã, iubitoare, în sufletu-ți pustiit de nelucrare. Sau în mijlocul câte unei adunãri ce pare cã nu se mai aprinde. Sau, dimpotrivã, atât de copleșitã de prezența lor, încât simt nevoia de a ni se dezvãlui ca odinioarã.
Tristețea care ne încercã vine, mai ales, din incapacitatea noastrã de a-i fi prețuit la vremea cuvenitã, atunci când Dumnezeu ni i-a îngãduit. Nãdejdea însã ni se înfiripeazã știind cã, dacã ei au reușit, și noi putem birui! Cineva spunea cã fiecare sfânt are un trecut. Și fiecare pãcãtos, un viitor. Ceea ce ne face atât de mici, de neînsemnați pe lângã ei e faptul cã ei au avut capacitatea sã iubeascã mai mult decât noi. Sã Îl iubeascã pe Hristos, frații, Lucrarea, pilda celor de dinainte de ei și fiecare suflet în parte cu care s-au intersectat. De aici, statornicia. De aici, credincioșia. De aici, puterea mãrturisirii. Și, de aici, Adevãrul în care s-au fãcut Împãrãție.
Când femeile mironosiție, în miez de Înviere, au ajuns la Sfântul Mormânt, au gãsit piatra datã la o parte. E ceea ce se întâmplã întotdeauna cu fiecare dintre noi atunci când ne hotãrâm sã ne punem deplin în slujba lui Dumnezeu, sã ne facem datoria: orice încercare, orice greutate e cu ușurințã depãșitã. Pentru cã înaintea noastrã stã Hristos, Care dã la o parte orice obstacol ce ne stã înainte.
Nu e suficient sã vorbim mereu de moștenirea lãsatã nouã de cãtre înaintași. Cum nu e de-ajuns sã rememorãm doar felul vieții lor de credincioșie. Ci mai ales trebuie sã devenim aidoma lor. Pentru cã, spunea oarecând Pãrintele Arsenie Boca, „sã nu ne gândim niciodatã cã, dupã moarte, vom stãpâni Împãrãția pe care nu am trãit-o încã de aici, de pe pãmânt”.
Ei, scumpii și fericiții noștri sfinți înaintași, au trasat direcții clare de mãrturisire în Adevãr, în viețuire. și ne-au lãsat o comoarã neasemuitã de har și dar. Lucrarea Oastei nu se mãsoarã în membri, în prezența agresivã în toate palierele vieții noastre sociale sau profesionale. Ea e unicã și desãvârșitã prin iubirea care ne leagã. Unii de alții, împreunã, de cei mutați întru slavã și de responsabilizarea noastrã pentru un viitor demn de ceea ce am primit de la ei.
E atâta urã în lume! Oamenii s-au înstrãinat și L-au alungat pe Dumnezeu din preocupãrile lor. Într-o lume liberã în a își exprima orice nebunie, orice frustrare și orice abuz de legitimitate a propriilor patimi dezaxate, a vorbi despre Hristos a devenit un act de curaj, la limita unor legi absurde și feroce. Aici intervine rolul și menirea Oastei Domnului. În a ne încãpãțâna sã nu ne schimbe și pe noi lumea, în a mãrturisi coerent, unitar, ferm, ceea ce i-a fãcut pe ai noștri de neînvins. Și de a lãsa un nume bun urmașilor noștri: acela de continuator fidel și vrednic al filonului de jertfã și credincioșie cu care ne-au binecuvântat ei, prea adesea uitații noștri înaintași.
Fratele Romeo PETRAȘCIUC
