Cel mai drag om inimii mele, Preasfinţitul Vasile, s-a mutat la Domnul.
Nu e uşor să devii sfânt. Nu numai că trebuie să aştepţi până ce adierea Duhului Sfânt vine peste tine, dar trebuie să te ţii bine atunci când vine. Poate că experienţa pe care am avut-o cu primul meu duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, care a purtat un cancer timp de cincisprezece ani, stând neclintit înaintea lui Dumnezeu, m-a făcut ca atunci când peste Preasfinţitul Vasile au început să vină necazurile, să nu-L mai întreb pe Dumnezeu: De ce? Însă sincer şi chiar plin de fiori vă spun că nu ştiu dacă aş rezista la încercările prin care a trecut Preasfinţitul. Ceea ce pot acum să mărturisesc este că n-au fost aduse direct de Duhul Sfânt, ci au venit din partea oamenilor. Dar el le-a luat ca de la Dumnezeu. Nici nu i-a trecut prin minte să judece pe cineva, pentru că dorea să facă lucrător în el harul Duhului Sfânt, primit la Botez în virtutea preoţiei universale. Până la urmă aceasta înseamnă sfinţenia: îndumnezeirea firii. Şi nu poţi să îndumnezeieşti pe nimeni, decât pe tine. Putem vorbi despre Preasfinţitul la superlativ şi să ajungem în iad, pentru că vorbele nu ne salvează, dar ce mult ne pot ajuta chipul şi viaţa dânsului, pe care să le avem ca model. A fost un om cu o viaţă sfântă, îngerească, un om plin de Duh Sfânt. Dacă vrem să vedem cum arată calea îndumnezeirii, să o privim prin acest exemplu pe care ni l-a dat dânsul. Aşa cum spunea Dreptul Simeon, este o cale spre căderea şi ridicarea multora. Dacă o luăm în serios, calea Preasfinţitului este spre ridicarea noastră. Dacă nu, este spre cădere.
Privind la viaţa Preasfinţitului Vasile, cred că cel mai important lucru pe care ar trebui să-l luăm în seamă este relaţia lui cu Dumnezeu. Când coboram din parohia în care am fost preot şi stăteam la dânsul, îl vedeam ore în şir stând în picioare şi citind rugăciuni. Atunci am învăţat de la dânsul că cea mai bună rugăciune este aceea citită, pentru că îţi ţine mintea acolo şi te ajută s-o supui lui Dumnezeu. De altfel, cred că cel mai frumos articol pe care l-am publicat în revista „Epifania” a fost textul dânsului despre rugăciune. Însă a fost un om care nu doar a vorbit, ci a şi practicat. Tot în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, Preasfinţitul Vasile lua în considerare orice cuvânt despre El. Ca student, citea toate cursurile la zi. Pentru dânsul, teologia însemna vorbirea cu şi despre Dumnezeu. Poate mulţi dintre noi nu i-am înţeles predicile, dar aceasta din cauză că erau foarte condensate, fiind alcătuite din definiţii. Teologia pe care o făcea dânsul era la cel mai înalt nivel. Iar ştiind acest lucru, atunci când ne vorbea, mai ales după spovedanie, încerca să formuleze ideile cât mai simplu, făcea un efort ca să le mai dilueze, dar tot spre cele adânci mâna. Ţin să subliniez lucrul acesta, pentru că e prea puţin observat. Mai mult, asculta pe oricine îi vorbea despre Dumnezeu, chiar dacă era de altă confesiune. Însă niciodată nu făcea rabat de la învăţătura Bisericii. Avea răbdare cu toată lumea şi, chiar dacă unora li se părea că lasă după oricine, nu s-a clintit din credinţă şi a fost, din punct de vedere teologic, ca o stâncă. Dacă era şicanat sau chiar batjocorit de cineva, avea un singur răspuns: „Oamenii aceştia îmi lucrează mântuirea”. Această relaţie cu Dumnezeu, pe care a luat-o atât de în serios, gândindu-se numai şi numai la ce trebuia să facă dânsul, iar nu la datoriile celorlalţi, l-a aşezat în modul cel mai firesc într-o relaţie dumnezeiască cu semenii. Dânsul niciodată nu s-a gândit să comenteze, chiar şi atunci când, din cauza problemelor, i-a perforat stomacul şi a fost operat de urgenţă. Trebuie să ştim deci că îndumnezeirea firii nu este doar o lucrare lină a harului, ci că ea are şi urmări în organism, şi că toţi marii sfinţi au pătimit. Atât de greu penetrează harul în oameni, încât te cutremuri! Chiar şi într-un om cu o viaţă aşa de sfântă, un om feciorelnic, care nu judeca pe nimeni. De aceea, privind spre Preasfinţitul, să vedem omul care a mers pe calea îndumnezeirii şi aşa îl vom înţelege. Şi mai ales să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat prilejul să trăim în această vreme când Preasfinţitul s-a îndumnezeit.
Gândindu-ne la Evanghelia de astăzi, nu putem să nu facem o paralelă între smerenia văduvei care n-a îndrăznit să-i ceară nimic lui Hristos, deşi îşi ducea unicul fiu la groapă, şi smerenia Preasfinţitului Vasile, care le-a primit toate ca de la Dumnezeu. Pe când noi, numai prin pretenţia de a avea credinţă în Dumnezeu deja suntem lipsiţi de smerenie. Acesta este motivul pentru care de cele mai multe ori mergem mai departe şi avem pretenţia ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunea, socotind că suntem îndreptăţiţi să ne împlinească cererea. Unde este smerenia? Sau odată cu credinţa a dispărut smerenia? Să nu fie! Dimpotrivă, ea trebuie să crească. Adevărata smerenie vine tocmai din relaţia noastră cu Dumnezeu, aşa cum a fost în viaţa Preasfinţitului Vasile. Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, Îl vedem pe El tot mai adevărat aşa cum este: sfânt, atotputernic, de neatins. Dar în acelaşi timp ar fi firesc – şi doar atunci suntem cu adevărat credincioși – să începem să ne vedem şi pe noi tot mai mici, tot mai neînsemnați, tot mai nevrednici, tot mai păcătoși.
Iată ce înseamnă o relaţie cu Dumnezeu. Iată ce înseamnă smerenia. De aceea sfinţii sunt smeriţi, tăcuţi şi nu trec dintr-o extremă în alta. Pe când noi ori ne socotim nevrednici şi cădem în deznădejde, ori ne socotim vrednici şi revendicativi înaintea lui Dumnezeu. Însă niciodată nu ştim să ne smerim şi să zicem: „Doamne, fără Tine nu pot face nimic! Sunt nevrednic să vin la Tine, dar Tu mi-ai poruncit să vin, că Tu o să mă vindeci. Vindecă-mă, luminează-mă! Nu-mi dau seama nici de păcate, nici nu-mi dau seama nici cât sunt de mari. Că, dacă mi-aş fi dat seama cât sunt de mari, nu le-aş mai fi făcut. Tu mă poţi ajuta. Tu eşti totul. Tu eşti viaţa mea. Fără de Tine nu numai că sunt păcătos; sunt orb. Nu numai că nu ştiu să mă descurc; sunt rătăcit. N-am cum. De aceea am venit la Tine ca la un Tată. Da, eşti atotputernic. Nu sunt vrednic să mă numesc copilul Tău. Primeşte-mă ca pe ultimul om din casa Ta! Că Tu pentru mine ai venit, ştiu, deşi sunt nevrednic să vii. Dar, dacă Tu ai vrut să vii la mine, ajută-mă să Te primesc, să nu Te părăsesc, să nu Te dau afară!”
Acestea ar trebui să fie gândurile noastre. Şi cred că acestea au fost gândurile cu care femeia socotea să-şi ducă fiul pe ultimul drum, ducându-şi astfel crucea pe care Dumnezeu i-a dat-o. Acestea sunt şi motivele pentru care Hristos se apropie. Nu o întreabă dacă crede că El poate face acest lucru, căci ea credea. Nici n-o întreabă dacă vrea. Ea vroia voia Lui.
De altfel, în acest sens Preasfinţitul Vasile avea un cuvânt pe care îl spunea mereu: Dacă Dumnezeu a îngăduit… Dânsul întotdeauna vedea lucrarea lui Dumnezeu şi voia Lui în toate. De aceea, dacă El a îngăduit, noi să nu îngăduim? Cred că aceasta este cheia care i-a deschis Preasfinţitului uşa spre sfinţenie şi singura în care îi putem înţelege viaţa şi urma credinţa.
Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!
Părintele Ioan Cojanu
