PREDICA ÎN VECHIUL TESTAMENT. CÂTEVA REPERE

Preot lector dr. Vasile GORDON

Una dintre carentele predicii zilelor noastre este ca foloseste extrem de putin Vechiul Testament, ignorând totodata pe cei care, prin râvna exemplara, pot fi numiti pe drept cuvânt propovaduitori ai voii Domnului. În conditiile în care astazi oficiul Amvonului are o responsabilitate crescânda, deodata cu a celorlalte slujiri, desigur, propovaduitorii trebuie sa reconsidere cu atentie maxima toate izvoarele autentice ale demersului omiletic. În acest scop, nu trebuie ignorata nici o sursa care poate servi slujirii învatatoresti, între care Vechiul Testament ocupa, fara îndoiala, un loc prioritar. Nu trebuie sa uitam, de asemenea, ca Biserica Ortodoxa se confrunta astazi într-o masura din ce în ce mai îngrijoratoare cu „propovaduitori” sectari tot mai numerosi, între care foarte multi exploateaza scrierile vetero-testamentare cu un zel cantitativ apreciabil. „Cantitativ” doar, pentru ca, asa cum se cunoaste, sub aspectul calitatii si al corectitudinii ermineutice propovaduirea lor este, de fapt, un act anti-omiletic. Trebuie sa recunoastem însa cinstit ca zelul lor este real, ca citesc si comenteaza pasaje întregi din Legea Veche, chiar daca o fac fara pricepere, cum inspirat se exprima pentru astfel de cazuri Sfântul Apostol Pavel: „Caci le marturisesc ca au râvna pentru Dumnezeu, dar sunt fara pricepere!” (Romani 10, 2). Ei bine, chiar fara aceasta pricepere ei „propovaduiesc”, iar acest fapt se rasfrânge dureros asupra sutelor si miilor de ascultatori, nefericite victime ale ignorantei si separarii de Biserica cea una. Concluzia este limpede: daca predicatorii autentici nu vor include în actul omiletic si Vechiul Testament, si nu vor explica ei însisi cele cuprinse în el, multi dintre potentialii beneficiari, ascultatori dornici ai cuvântului Domnului, îsi vor pleca urechea, constient sau nu, catre „misionarii” sectari, care o fac cu atâta zel, cum spuneam.

Din aceste motive consideram oportun sa readucem în atentie acest subiect, în care s-a mai scris, de altfel, cu multa competenta în literatura omiletica româneasca, dar care se cere actualizat iara si iara.

Pornim la drum remarcând faptul ca însusi Mântuitorul Iisus Hristos facea deseori referiri la învataturile din Legea Veche, aprobativ fata de unele, critic fata de altele, începând de obicei cu expresia „Ati auzit ca s-a zis…” Era  aprobativ fata de cele cu valabilitate vesnica, critic cu cele care nu mai corespundeau mesajului evanghelic. Spunem „critic” nu în sensul strict al dezaprobarii, ci al precizarii unei împliniri a ceea ce s-a spus si s-a scris a fi valabil pâna la El. Sa ne amintim ca celor care-L suspectau de nerespectarea sau „stricarea” Legii, Mântuitorul le-a spus limpede si neînvaluit, tocmai pentru a nu îngadui cuiva ispita interpretarii echivoce: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric  Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa împlinesc!” (Matei 5, 17). „Sa împlinesc” se refera la acele prescriptii cu valabilitate limitata, care s-au împlinit în El, si care nu mai trebuia sa constituie o povara în Legea Harului (multitudinea jertfelor,ziua sâmbetei etc.). Altele au primit, însa, confirmare prin însesi poruncile si pildele Sale (cele zece porunci, iubirea de Dumnezeu si aproapele etc.) carora le-a imprimat un nou sens, acela al desavârsirii. Retinem, asadar, ca Mântuitorul nu a înlaturat tezaurul vetero-testamentar, ci a cladit pe el, asa cum un constructor întelept procedeaza la ridicarea unei case, facându-i mai întâi temelia. Predica crestina s-a cladit, astfel, pe stradaniile omiletice ale predicatorilor Vechiului Asezamânt, iar ca o confirmare imediata amintim faptul ca însasi omilia, ca termen si ca gen al predicii, a fost preluata de la Templul iudaic. De altfel, Evangheliile sunt pline de marturii în care ni se vorbeste ca Mântuitorul intra adesea în sinagogi, citea din „Scripturi” si tâlcuia întelesul lor (facea, adica, o omilie), în fata ascultatorilor fascinati de întelepciunea si puterea cuvântului Sau. Caci ne spune Sfântul Evanghelist Matei: „… îi învata pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învatau carturarii lor” (7, 29), iar
Sfântul Evanghelist Ioan completeaza exclamatia de admiratie a fericitilor Sai ascultatori: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” (7, 46).

De aceea, mergând pe urmele Mântuitorului, vom încerca în cele ce urmeaza sa redeschidem „Vechile Scripturi”, dupa îndemnul Sau (Cercetati Scripturile…, Ioan 5, 39), sa ne amintim de câtiva slujitori remarcabili ai cuvântului dumnezeiesc si sa evidentiem totodata câteva repere omiletice, pentru împlinirea scopului marturisit deja, acela de a valorifica mai eficient tezaurul Vechiului Testament în predica actuala.

Trebuie sa ne amintim si sa recunoastem mai întâi faptul ca înca de la începutul istoriei neamului omenesc, cu toata caderea lui de la desavârsirea sfinteniei, legatura între Ziditorul si faptura Sa nu s-a întrerupt. Dumnezeu a vorbit oamenilor necontenit si i-a ajutat sa se ridice la „frumusetea cea dintâi”, adevarul Lui fiind totdeauna marturisit.
A existat, deci, continuu, o revelatie a voii Lui, facuta constiintei neamului omenesc, care a fost comunicata, interpretata si întarita printr-o lucrare omeneasca constienta si independenta, desi condusa în chip supranatural. Interpretii vointei si cuvântului lui Dumnezeu, care au explicat uneori mai limpede, alteori mai obscur, se pot numi pe buna dreptate predicatori, deoarece ei au vestit cuvântul lui Dumnezeu, pregatind omenirea pentru întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Evident, ne ducem cu gândul la prooroci, dupa marturisirea Sf. Ap. Pavel: „Dupa
ce Dumnezeu odinioara, în multe feluri si chipuri a vorbit parintilor nostri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul…” (Evrei I, 1-2). Sa nu-i uitam, însa, pe predecesorii lor, între care mai însemnati sunt Noe, Moise si Aaron, dar, alaturi de ei, si alti slujitori ai învataturii. Noe nu a fost doar un patriarh „drept si neprihanit între oamenii timpului sau, care mergea pe calea Domnului” (Facerea 6, 9), ci si un marturisitor prin cuvânt al dreptatii, cum inspirat l-a numit Sf. Ap. Petru: „Caci Dumnezeu n-a crutat pe îngerii care au pacatuit, ci, legându-i cu legaturile întunericului în iad, i-a dat sa fie pazit spre judecata. Si n-a crutat lumea veche, ci a pastrat numai pe Noe, ca al optulea propovaduitor al dreptatii, când a adus potopul peste cei fara de credinta” (II Pt. 2, 4-5; subl. n.). Moise, care a condus un „exod” si a eliberat pe fratii sai din robia politica a Egiptului, om de stat si eminent organizator sub ascultarea nemijlocita a Domnului, nu s-a simtit, totusi, în stare sa vesteasca adevarul dumnezeiesc în adunari obstesti „ca era zabavnic în grai si încurcat în limba” (Iesire 4, 10), lasând aceasta slujba
lui Aaron. Totusi, chiar si cu neiscusinta în grai, misiunea de eliberator si organizator presupune o permanenta comunicare si este exclus ca tot timpul Aaron sa fi vorbit în locul sau. El este, de altfel, unanim recunoscut ca autor al Pentateuhului, asadar un propovaduitor cel putin prin scris, dupa cum consemneaza cartea Deuteronom: „Apoi a scris Moise legea aceasta si a dat-o preotilor, fiilor levitilor, care purtau chivotul legii Domnului si tuturor batrânilor fiilor lui Israel” (31, 9).

Din sirul altor exemple ale slujirii didactice, afara de cea a profetilor despre care vom vorbi în chip special, mai amintim un moment relevant. În vremea lui Iosafat (870-846), care a domnit în Iuda dupa Roboam si Asa, au fost trimise „cinci dintre capeteniile sale, Benhail, Obadia, Zaharia, Natanael si Miheia, ca sa învete poporul prin cetatile
lui Iuda. Împreuna cu ei au trimis si leviti… Iar din preoti pe Elisama si Ioram. Acestia au învatat în Iuda, având cu ei cartea Legii Domnului; si au cutreierat toate cetatile lui Iuda si au învatat poporul” (II Paral. 17, 7-9). Iata, asadar, câteva repere limpezi ale slujirii învatatoresti în Testamentul cel Vechi, exemplificatoare, la care se pot adauga, desigur, multe altele. Trebuie sa precizam ca nu numai cuvântul învatatorilor (= predicatorilor) era pretuit ca atare de catre ascultatorii receptivi, ci si vorbirea în sine, comunicarea obisnuita. Iata ce spune în aceasta privinta Isus, fiul lui Sirah: „Sa nu lauzi pe nimeni înainte de a vorbi cu el, caci cuvântul este piatra de încercare a omului…Vorba celui cuvios este totdeauna cu întelepciune, iar cel nebun se schimba ca luna;…Vorbirea prostilor este groaznica si râsul lor izbucneste în desfatarile pacatului…” (27, 7, 9, 13).

Predica profetilor. Cu toate ca darul profetiei nu era ereditar ca al preotiei, proorocii s-au apropiat mai mult decât preotii legii vechi de propovaduitorii predicii crestine, fiind învatatorii propriu-zisi ai poporului. Vechiul Testament consemneaza chiar scoli unde erau instruiti tineri, într-un regim de rabdare, saracie si lepadare de sine. Ei sunt denumiti fiii proorocilor (IV Regi, 2, 15: 4, 38 etc.). Scoli ale profetilor se gaseau în Ghibeea, Rama, Ghilgal, Betel, Ierihon si Muntele Efraim. Iar despre instruirea în arta muzicala si duhul profetic gasim mai multe mentiuni la I Regi, X, 5, 6; I Paralip. 25, 1; II Regi, 6, 5 etc.

Cel mai vechi sens al cuvântului ebraic „profet” (nabi, pl. nebiim) nu este atât cel de prezicator cât de cuvântator, orator, interpret. Iar profhvth” din greaca clasica înseamna persoana care vorbeste pentru altul, asadar cineva care se gaseste sub influenta superioara, respectiv a lui Dumnezeu, interpretând voia Lui. Practic, prin profet vorbeste însusi Dumnezeu. Desi profetii erau oameni din popor, chemarea lor la misiune o facea direct Dumnezeu, fapt care le dadea o autoritate suprema în slujirea cuvântului. Profetii spun poporului ce pacate îi pasc, fara sa se teama de cineva. Nu putine erau cazurile când predica lor producea cainta, inclusiv izbavire, în sânul ascultatorilor. Sa ne amintim ca cetatea Ninive a fost crutata în urma caintei datorate predicii lui Iona, fapt evocat chiar de Mântuitorul (Matei 12, 41). Oameni prin excelenta ai lui Dumnezeu, ei se socoteau raspunzatori numai fata de El. De aceea
mustrarile lor nu-i crutau nici pe regi (cazurile cele mai cunoscute sunt mustrarea lui David de catre Natan si a lui Ahab de catre Ilie). Profetul marturisea adevarul si credinta mai mult moral-spiritual decât dogmatic si cu o elocinta atât de impetuoasa si patetica încât provocau adesea profunde zguduiri de constiinte.

Tematica prioritara a propovaduirii lor s-a axat pe doua coordonate: monoteismul si mesianismul. Monoteismul, însotit de o lupta acerba împotriva idolatriei, a pregatit, de fapt, omenirea pentru întruparea lui Mesia, Fiului Dumnezeului Celui Unic. Mesianismul este, de altfel, firul rosu al Vechiului Testament, de la un cap la altul, de aceea profetiile mesianice, constituie miezul continutului omiletic vetero-testamentar. Alaturi de propovaduirea credintei în Dumnezeul Unic si demascarea desertaciunii idolilor, profetii vorbeau necontenit de pedeapsa pacatului si a tuturor ratacirilor. Ei nu aduc ceva nou sau contrariu fata de legea lui Moise, ci, pe aceasta temelie, zidesc mai departe, adâncind, desavârsind si spiritualizând o mostenire transmisa posteritatii. Pe lânga continutul ei religios, predica profetilor a avut si miscatoare accente sociale. Ei prevad o ordine sociala superioara ce se va instaura dupa venirea lui Mesia, Pastorul cel drept, „Parintele pacii” (Isaia 9, 6), Care face dreptate celor apasati, iar pe împilatori îi va bate cu toiagul gurii Sale. Sub stapânirea Lui „sabiile se vor preface în fiare de plug si lancile în cosoare…” (Isaia 2, 4). Predica Vechiului Testament este o dovada a luptei lor neîncetate pentru rânduirea unei lumi  superioare, fiind predica tuturor timpurilor. De aceea proorocii pot fi numiti, pe drept cuvânt, contemporanii nostri.

Exemplificari. Cu toate ca fiecare profet ar merita atentie separata, spatiul propus acestui studiu ne obliga sa ne restrângem. Astfel, alegem trei profeti pe care-i socotim reprezentativi prin raportare la temele fundamentale: Isaia si profetiile mesianice, Ilie si lupta împotriva idolatriei si Ioan Botezatorul si pregatirea propovaduirii Mântuitorului.

Isaia, numit pe buna dreptate evanghelistul Vechiului Testament, rosteste cele mai multe profetii mesianice. Parintele Nicolae Neaga, în exceptionala lucrare, Hristos în Vechiul Testament (Sibiu, 1944), rezerva profetului Isaia cel mai mare spatiu (p. 49-84), analizând 18 profetii mesianice, multe din ele cu ajutorul tâlcuirilor Sfintilor Parinti. Face, totodata, analize din punct de vedere etimologic, prin explicarea termenilor ebraici originali. Textele mesianice ale profetului Isaia sunt în general cunoscute si usor de reperat (II, 2-3; II, 4; VII, 14; IX, 1,5,6 etc.).
Nu le mai reproducem, dar recomandam studierea lor cu ajutorul sus-pomenitei lucrari.

Cu privire la dimensiunea oratorica a slujirii Profetului Isaia, evidentiem cinci aspecte (alese pe considerentul actualitatii, evident cu adaptarile de rigoare):

3. Forma de adresare (de atentionare, de fapt) este pe masura autoritatii lui, conforma totodata cu starea morala jalnica în care cazuse poporul lui Iuda, în sânul caruia a propovaduit: „Ascultati cuvântul Domnului, voi conducatori ai Sodomei, luati aminte la învatatura Domnului, voi popor al Gomorei!” (I, 10);

4. Isaia este un iscusit utilizator al proverbelor. De exemplu: „Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau” (V, 20); sau: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, si cugetele Mele precum cugetele voastre, zice Domnul…” (LV, 8) etc.

5. Isaia este un neobosit propovaduitor al dreptatii si pacii sociale: „Învatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva” (I, 17); „Preface-vor sabiile în fiare de pluguri si lancile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia si nu vor mai învata razboiul…” (II, 4) ; „Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si credinciosia ca un brâu pentru coapsele Lui. Atunci lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca lânga caprioara; si vitelul si puiul de leu vor mânca împreuna si un copil îi va paste. Junica se va duce la pascut împreuna cu ursoaica si puii lor vor salaslui la un loc, iar leul ca si boul va mânca paie; Pruncul de tâta se va juca lânga culcusul viperei si în vizuina sarpelui otravitor copilul abia întarcat îsi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire si nici un prapad în tot muntele Meu cel sfânt!” (XI, 5-9).

6. Isaia utilizeaza parabolele (pildele), în predicile sale. La capitolul al V-lea al cartii, bunaoara, întâlnim pilda viei neroditoare, care anticipeaza profetic parabola smochinului neroditor, rostita de Mântuitorul la trecerea a peste 700 de ani (Luca XIII, 6-9), cu acelasi înteles: nerodirea poporului ales, înselând, astfel, asteptarile  stapânului-saditor, Dumnezeu.

7. În cadrul profetiei întâlnim în special cuvântari parenetice si panegirice de o frumusete deosebita, care pot fi reproduse si acum la amvon, fara modificari esentiale. Din prima categorie am exemplifica pareneza despre post (cap. LVIII), de o actualitate evidenta: „…Nu stiti voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfarâmati jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flamând, adaposteste în casa pe cel sarman, pe cel gol îmbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine…” (v. 6-7); Din a doua categorie, a panegiricelor (cu accente parenetice, de altfel), reproducem un fragment din profetia despre patimile si jertfa Mântuitorului: „…Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul înaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat în seama. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovarat… Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura
Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas înaintea celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa…” (LIII, 3-12).

În concluzie, notam ca din toate aceste exemplificari se remarca o mare actualitate a temelor si modalitatilor de abordare ale marelui profet, deodata cu posibilitatea utilizarii unor parti însemnate din profetiile sale în predicile noastre.

Ilie Tesviteanul, aprig luptator împotriva idolatriei si a slujitorilor ei, poate fi numit, prin actualitatea temelor predicii lui, contemporan al nostru. Exemplificarile de mai jos vor fi, credem, întru-totul ilustrative:

1. Sf. Ilie, luptator împotriva idolatriei si a falsilor preoti. Ahab, rege nelegiut, casatorit cu idolatra Isabela, a acceptat închinarea la zeul pagân Baal, caruia i-a rânduit 450 de preoti mincinosi, iar pe preotii adevaratului Dumnezeu i-a omorât. Atunci Ilie, dupa ce, cu puterea Domnului, a încuiat cerul spre a nu mai ploua 3 ani si 6 luni, ca pedeapsa pentru aceasta nelegiure, i-a avertizat pe toti închinatorii la idoli: „Pâna când veti schiopata de amândoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati lui!” Iar cu prilejul jertfei de pe Muntele Carmel, Ilie
i-a facut de râs pe preotii idolatri, care strigau în zadar pe Baal: „Strigati mai tare.. Poate sta de vorba cu cineva, poate doarme…”, iar poporul lamurindu-se de minciosenia lor, i-a ucis pe loc. Ce ar face Ilie astazi, în mijlocul idolatriilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al „taumaturgilor” rasariti din noaptea comunismului ateu, al pretinsilor „guru”, al abaterii quasi-generale de la normele moralei crestine? Ar striga raspicat: „Pâna când veti schiopata, o, românilor? Ziceti ca sunteti urmasii lui Mircea cel Batrân, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare si Sfânt,
Constantin Brâncoveanul-Mucenicul, Carol I, sau Mihai I cel Devotat? Daca da, va întreb: ce credinta au avut? Nu cea ortodoxa? Si atunci, de ce alergati dupa credinte straine de neam si dupa dumnezei straini?…” Ce ar face predicatorilor de tot felul (în fapt, preoti mincinosi)? Le-ar demasca impostura, cu temeiuri biblice si patristice fara drept de replica, în asa fel încât poporul drept-credincios, luminat, sa nu le mai cada în nici un fel victima.

2. Sf. Ilie si via lui Nabot. Ne amintim cum regele Ahab, prin uneltirile Izabelei a rapit via lui Nabot, pe care o mostenise de la parintii lui. Ce i-a spus Ilie nelegiuitului rege? „L-ai ucis pe Nabot si i-ai rapit via? În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge si sângele tau!” Si asa a fost! Cum ar vorbi azi Sf. Ilie tuturor uzurpatorilor de
proprietati, nomenclaturistilor care nu mai vor sa paraseasca proprietatile rapite de Ahabii comunisti cu Izabelele lor? Cam asa, credem: „Nu va este frica de mânia Domnului? Credeti ca veti sfârsi cu bine, uzurpatorilor? Pâna si Bisericii Ortodoxe, Biserica neamului, i-ati rapit proprietati pe care nu vreti sa le mai cedati… Un singur exemplu va dau: Asezamintele Sf. Pantelimon, altadata manastire sfânta, pe care ati transformat-o în cârciuma! Grabiti-va, uzurpatorilor sa reparati nedreptatea, pâna nu veti avea soarta lui Ahab!”

3. Sf. Ilie, om al rugaciunii. Sf. Ilie nu este doar un personaj aspru, justitiar intransigent, gata sa taie si sa arda cu foc pe cei nelegiuti. Este si un om tandru, al rugaciunii smerite, al râvnei exemplare, dupa cum însusi marturiseste: „Cu râvna am râvnit pentru Domnul Savaot!”. Pe muntele Carmel, la vremea jertfei de seara, se roaga staruitor: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Israel! Auzi-ma Domne, ca sa cunoasca astazi poporul acesta ca Tu esti singur Dumnezeu… Ca Tu le întorci inima la Tine!” Precum atunci, si acum se roaga pentru cei ce-l
cinstesc în Sfintele Biserici, caci el este un ales mijlocitor pentru toti care îngenuncheaza cu evlavie înaintea icoanei lui.

4. Sf. Ilie lasa ucenici. În timp ce un car cu cai de foc îl rapea spre cer, Elisei, caruia Ilie îi lasase cojocul, semn al alegerii spre slujire, striga uimit: „Parinte, parinte, carul lui Israel si calaretii lui!” Cuvinte pe care noi, preoti si credinciosi, urmasi ai lui Ilie în masura în care vom urma faptelor lui, întelegem si marturisim: „Doamne, Doamne, minunata-i scara care urca spre cer! Fa-ne vrednici sa pasim pe ea spre a veni aproape de Tine, precum Ilie proorocul a venit în carul cu cai de foc!”.

Sfântul Ioan Botezatorul, cel din urma si cel mai mare dintre profeti, este o sinteza perfecta a slujirii educativ-morale a profetilor predecesori. Fermitatea si asprimea vietii lui au fost, însa, întelese gresit de cei care citesc superficial Sfintele Evanghelii. De aceea propunem mai jos analizarea unor calitati nesesizabile la o lectura mai putin atenta, calitati care anticipeaza (profetesc, de fapt), însusirile Învatatorului Suprem, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Celor predispusi la aprecieri pripite li se poate întâmpla sa creada ca evanghelistii vad în Ioan doar un personaj aspru, dur si neiertator: un sfânt cu fata încruntata si mâna ridicata amenintator asupra oricarui pacatos ce i-ar iesi în cale. Caci, spun acestia, nu poate fi altfel cineva care striga conationalilor: „Pui de vipere” si „…iata securea sta la radacina pomilor!” Sau care, în ipostaza justitiarului intransigent, cu o mâna ridicata, tuna asupra pacatosului Irod Antipa: „Nu ti se cuvine sa tii de nevasta pe sotia fratelui tau” etc. Este greseala în care au cazut si unii regizori de filme ale vietii lui Iisus, în care Botezatorul apare doar ca un personaj pus pe strigate, tunete si fulgere, asupra a tot ce misca-n juru-i. Desigur, Sf. Ioan, cel numit înger în profetia lui Maleahi (III, 1) nu putea sa tolereze ipocrizia fariseilor si nici concubinajul din palatul regal. Si, totusi: care este, de fapt, nota dominanta a personalitatii sale? Poate unînger sa fie stapânit de duritate, asprime, intransigenta? Sa cercetam mai atent Noul Testament.

Evanghelistii, chiar în putinele amanunte pe care le surprind ne prezinta un Ioan Botezatorul nebanuit la prima vedere de mai-putin cunoscatorii textelor sfinte. În câteva versete pe deplin graitoare, sfântul ne apare smerit, sfios, simplu, delicat, gingas, plin de tandrete, afabil, îndatoritor, bun si afectuos, purtatorul unei mari si discrete iubiri. Sa exemplificam: smerit si sfios: Îi zice Mântuitorului înainte de Botez: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?” (Matei III, 14); simplu si discret în traiul zilnic: „ …avea îmbracamintea lui din par de camila si o încingatoare de piele…iar hrana lui era lacuste si miere salbatica „ (Matei III, 4); îndatoritor, afabil, bun-sfetnic: „Si multimile îl întrebau zicând: ce sa facem? Raspunzând Ioan le zicea: Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate asemenea; iar vamesilor le-a zis: nu faceti nimic mai mult peste ce va este rânduit…Iar ostasilor:
sa nu asupriti pe nimeni si sa fiti multumiti cu solda voastra!” (Luca III, 10-14); nereceptiv la intrigi, delicat si gingas: „Rabi -îi zic unii din ucenici- iata Acela (Iisus n. n..) despre Care tu ai marturisit, boteaza si toti se duc la El”…(Ioan III, 26). Cum raspunde la aceasta provocare? Cu o delicatete dezarmanta, în care se cuprind, deodata, gingasia, duiosenia si smerenia: „ Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui, care sta si asculta pe mire, se bucura cu bucurie de glasul lui. Deci aceasta bucurie amea s-a împlinit. Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez…” (v. 29-30). Dupa ce am parcurs aceste marturii, ne mai apare Ioan Botezatorul aspru, dur si neiertator? Sau, dimpotriva, bun, delicat, îndatoritor? Cu certitudine, oricine va vrea sa fie obiectiv se va opri la aceste din urma însusiri, la care se adauga si celelalte pomenite mai sus: smerit, discret, gingas, afabil, simplu s.a. Totodata, învatam din aceastaanaliza sa nu ne grabim niciodata sa catalogam pe cineva înainte de a-i privi cu atentie însusirile. Caci zice înteleptul Sirah: „Mai’nainte de acerceta nu judeca; cunoaste întâi si apoi dojeneste” (XI, 7). Incontestabilele calitati ale Sf. Ioan aveau sa-l impresioneze chiar sipe învârtosatul, necioplitul, opacul Irod, caci ne zice Marcu Evanghelistul: „Irod îl ocrotea… si cu dragoste îl asculta” (VI, 20). Cum va fi decurs dialogul dintre marele profet si nefericitul rege? Putem banui ca Ioan îi va fi vorbit cu asprime, pe buna dreptate, dar si cu mila si compasiune,
sperând, de ce nu, în îndreptarea pacatosului. Altfel, cum ar fi fost ascultatcu dragoste? Parca-l vedem pe Irod facând ochi mari, ca de copil rusinat,prins în flagrant de un învatator aspru, dar drept si bun, totodata. Un Irod
ascultând docil si fascinat …

Asadar, în realitate, „asprul” Botezator n-a fost decât un miel-înaintemergator al Mielului Hristos, pe care îl vedem în cele dinurma asezându-se supus în genunchi, în fata calaului tocmit de Irodiada, plecându-si tacut capul spre taiere… Prevestire limpede a supunerii si jertfei Mântuitorului, Care se va lasa rastignit, ca un Miel spre junghiere,
cum profetise Isaia Proorocul (LIII, 7).

Iar acum, Sf. Ioan ni se înfatiseaza senin lânga tronul Împaratului Hristos, de cealalta parte fiind Prea Sfânta Fecioara Maria, în preafrumoasa icoana ce se cheama DEISIS (=rugaciune), stând smerit si sfios în straiele-i simplitatii cunoscute si rugându-se neîncetat pentru noi.

Pentru întregirea imaginii Botezatorului si Înainte-mergatorului Domnului, la marturiile din Evanghelii socotim potrivit sa adaugam si pe cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (aprox. 37-95), care, în lucrarea sa Antichitati iudaice, noteaza urmatoarele: „Ioan a fost un om bun, care le-a cerut iudeilor sa practice virtutea, sa fie drepti unii cu altii si piosi fata de Dumnezeu…” (XVIII, 117) .

*
Adaos. O data cu prezentarea acestor stradanii învatatoresti reprezentative, nu numai pentru vremea aceea ci în mare masura si pentru zilele noastre, semnalam în plus oportunitatea utilizarii în predica actuala a multor versete din Vechiul Testament, potrivit, desigur, cu temele si exigentele omiletice contemporane. În acest scop recomandam preotilor începatori o metoda practica de selectare si distribuire a textelor: notarea lor pe fise aranjate alfabetic, sau, mai eficient, într-un caiet repertoar. Fiecare text va fi trecut la litera corespunzatoare temei principale în care
se încadreaza, tema care va fi consemnata drept titlu înainte de a copia textul respectiv, iar în paranteza se vor nota cartea, capitolul si versetul. De exemplu, la litera „P” se va scrie, bunaoara, titlul „Pace”, iar sub el versetul: „Cât de frumoase sunt pe munti picioarele trimisului care vesteste pacea…” (Isaia LII, 7). Sau, alt exemplu: sub titlul „Doctor”: „Cinsteste pe doctor cu cinstea care i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul” (Sirah, XXXVIII, 1).
Pentru o si mai buna orientare a celor interesati în sensul celor propuse, notam în continuare si alte texte, de mare folos actual (câte unul pentru fiecare litera), texte care ne-au fost de multe ori noua însine de un real sprijin în anumite predici:

· Ascultare: Fii grabnic la ascultat si zabavnic la dat raspunsul (Sirah, V, 13);
· Batrâni (cinstirea lor): Înaintea celui batrân sa te ridici; sa cinsteti fata batrânului (Levitic, XIX, 32);
· Cersit: Fiule, viata cersetoare sa nu traiesti; mai bine sa mori decât sa ceri! (Sirah, XL, 31);
· Desertaciune: Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt
desertaciune (Ecclesiatul, I, 2);
· Educatie: Cine cruta toiagul sau îsi uraste copilul, iar cel care îl iubeste îl cearta la vreme (Pilde, XIII, 24);
· Femeie (virtuoasa): Femeia virtuoasa este o cununa pentru barbatul ei, iar femeia fara cinste un cariu în oasele lui (Pilde XII, 4);
· Ghicit: Ghicitul, tâlcuirea semnelor si visele desarte sunt ca la aceea care este gata sa nasca: inima ei aiureaza (Sirah, XXXIV, 5);
· Hrana: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani…(Psalm LIV, 25);
· Iubire: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti (Levitic XIX, 18); Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau… Deuteronom VI, 5);
· Întelepciune: Întelepciunea nu patrunde în sufletul viclean si nu salasluieste în trupul supus pacatului (Înt. lui Solomon, I, 4);
· Juruinte: Faceti juruinte si le împliniti Domnului Dumnezeului vostru (Psalm LXXV, 11);
· Luceafar: Mai’nainte de luceafar Te-am nascut (Psalm CIX, 3);
· Mustrare: Mustra pe cel întelept si te va iubi (Pilde IX, 8);
· Nume bun: Un nume este mai de pret decât bogatia; cinstea este mai de pret decât aurul si argintul (Pilde XXII, 1);
· Ochi: Ochii Tai (Doamne, n. n.) sunt prea curati ca sa vada raul (Avacum I, 13);
· Parinti: Cel care cinsteste pe tata se va veseli de fii si în ziua rugaciunii sale va fi auzit (Sirah III, 5);
· Razbunare: A Mea este razbunarea… (Deut. XXXII, 35);
· Simbrie: Cel ce opreste simbria slugii este ca cel ce varsa sânge (Sirah XXXIV, 24);
· Tamâie: Si precum s-a aprins tamâie pentru parintii tai si pentru ceilalti regi…la înmormântarea lor… (Ieremia XXXIV, 5);
· Usa: Usa aceasta va ramâne încuiata… caci Domnul a intrat prin ea (Iezechiel XLIV, 1-2);
· Vise: Ca cel care se prinde de umbra si alearga dupa vânt, asa este cel care crede viselor (Sirah XXXIV, 2).

*
Asadar, dupa cum usor se poate observa, texte ca cele de mai sus pot fi utilizate cu mult folos în predicile actuale, în special la cele care au ca tema cuvintele „cheie” la care am subscris versetele respective. IarVechiul Testament, se cunoaste, este plin de astfel de texte semnificative, cu mare grad de oportunitate pentru omiletica actuala, purtând de altfel pecetea autoritatii dumnezeiesti, întrucât fac parte din ceea ce îndeobste numim „cuvântul Domnului”. Sa nu uitam ca în veacul de aur al crestinismului, teologii si parintii propovaduitori au zabovit cu mult folos pastoral asupra cartilor vetero-testamentare. Este suficient, credem, sa pomenim de omiliile biblice ale lui Origen, ale Sfintilor Parinti Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Macarie Egipteanul, Ambrozie, fer. Ieronim, fer. Augustin, papa Grigorie cel Mare etc., care au predicat în mod exemplar învatatura Domnului cuprinsa în Testamentul cel Vechi. Mare parte dintre aceste omilii au fost traduse si în limba româna, fiind astfel la îndemâna oricarui predicator constiincios.

Concluzii. Vechiul Testament nu este numai un veritabil izvor al propovaduirii, prin valorificarea continutului, ci si un model sub aspectul tehnicii oratorice utilizate îndeosebi de profeti. R. P. Rambaud, premiat de Academia franceza pentru exceptionalul sau Tratat de predica, remarca urmatoarele calitati oratorice ale profetilor: „Imagini grandioase, suflu liric, modele ale elocintei viguroase si persuasive”. Sa ne amintim, de asemenea, ca dupa captivitatea babilonica, preotii si levitii citeau legea în sinagogi, dar nu o interpretau. Comentariile sau expunerile libere care urmau erau facultative si putea sa ia cuvântul oricine se simtea pregatit s-o faca. Asa se explica faptul ca Mântuitorul intra în Sinagoga dinNazaret, sâmbata, „dupa obiceiul Sau” si a explicat locul de la Isaia LXI, 1-2. La fel va proceda Sf. Apostol Pavel în calatoriile sale (Fapte XVI, 26; XVII, 2; XVIII, 19). Oficiul propriu-zis al predicarii în sinagogi îl aveau carturarii, numiti si „învatatori de lege” (Luca V, 17).

Din scrierile Vechiului Testament si-n primul rând din cele profetice, se desprind câteva principii omiletice, aplicabile astazi, dintre care enumeram:
1. Hirotonia obliga pe cel învestit cu misiunea propovaduirii sa consacre întreaga energie în oficiul învatatoresc, trecând peste toate obstacolele;
2. Propovaduirea sa fie sprijinita neaparat pe exemplul personal;
3. Propovaduirea sa tina seama si de viata externa, sociala si materiala a ascultatorilor.
4. Predica sa intervina neaparat si în apararea celor oprimati,pentru a fi sprijiniti moral si material, precum odinioara procedau profetii, al caror exemplu este de-a pururi actual.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA: Arhid. prof. dr. Nicolae BALCA, Omiletica, Curs dactil., Ex. V, fasc. I, BFT- Bucuresti, cota 19351, f.a., p. 4-7; Pr. prof. dr. Dumitru BELU, Curs de omiletica, BFT-Sibiu, ms. 485, f.a, p.
80-87; Pr. prof. Nicolae PETRESCU, Omiletica, Bucuresti, 1977, p. 33-35; R. P. RAMBAUD, Traité moderne de prédication , Lyon-Paris, 1941, 95-96; Pr. prof. dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, 149 p.; Pr. prof. dr. Dimitrie BELU, Vechiul Testament ca izvor omiletic, în „Mitropolia Ardealului”, 7-8, 11-12, an. II, 1957, p. 504-521, respectiv849-865.

sursa aici

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *