Iată, în continuare, cele unsprezece scrisori ale celor rămaşi statornici lângă Părintele Iosif.
10. Cucernice părinte şi iubitul meu frate în Domnul Iisus Hristos!
Ştiu că nu mă cunoşti, deşi de numele meu s-a vorbit în «Isus Biruitorul». Îţi citesc scrisul de foarte multă vreme şi mă hrănesc mereu din cărţile frăţiei tale. Ba, odată, demult, ţi-am scris şi o scrisoare mai lungă, la care, să fie vreo şapte-opt ani de atunci, neprimind nici un răspuns, am înţeles să nu te mai întrerup – în munca ce depui – cu rândurile mele.
Nu sunt străin de truda frăţiei tale… care ai jertfit totul pentru biruinţa asupra păcatului, asupra lui Satan.
Ţi-a mai rămas viaţa care, după cum văd – după Geoagiu, Davos, Braşov şi după cum mi-a spus cineva care te-a văzut în pat, în camera hotelului din Bucureşti – ţi-e în pericol.
Părinte Iosife, eşti pe calea jertfelniciei!
Eşti vândut ca altădată Iosif.
Nu te teme! Mergi pe calea Domnului. Dacă frăţia ta eşti nevinovat, nimeni n-o să poată să-ţi stea împotrivă.
Nici un „negustor“ şi nici un „putifar“.
Astăzi am citit „Şi pentru asta voi fi pedepsit“.
Nu, părinte şi frate, n-ai să fii pedepsit. Dacă oamenii vor încerca să o facă, Domnul nu o va face, pentru că frăţia ta ai dreptate.
Biserica – am înţeles, oamenii ei – nu pot organiza şi patrona baluri şi petreceri, nici nu pot să le folosească drept mijloc de strâns bani. Acestea sunt metode lumeşti şi Biserica nu-şi poate însuşi cele ale lumii, pentru că ea nu este din lume.
Biserica trebuie să facă numai ceea ce ar binecuvânta Domnul Iisus de pe cruce.
Dacă El, stând cu palmele ţintuite de păcatele noastre pe cruce, S-ar bucura privindu-ne cum ne învârtim în sunetul viorilor şi al muzicii, s-o facem.
S-o facă cine crede că prin asta împlineşte voia Lui!
Dacă Mântuitorul ar binecuvânta pe cel ce strânge trup de femeie străină şi pe cei ce trec la braţ la bufet, s-o facă cine crede.
Dar cine crede că aceasta este voia lui Dumnezeu? Vreau să ştiu şi eu cine îşi închipuie că El S-ar bucura, pe cruce fiind, de asemenea fapte creştineşti (?) ale creştinilor pentru care El Şi-a vărsat sângele.
Nu, obiceiurile acestea nu sunt bune! Ele sunt ale lumii şi Biserica este a lui Dumnezeu. Acestea sunt metode diavoleşti şi nu pot fi puse alături cu înfrânarea şi postul, cu smerenia şi umilinţa creştină.
Eu ştiu unde este temelia greşelii, se vrea împăcarea omenescului cu dumnezeiescul, se caută menajarea omenescului…
Vai de ei!
Vai de Biserica cu asemenea conducători!
Mai bine, mai cinstit lucru este s-o închideţi, cinstiţi părinţi care vă gândiţi la ele. Şi voi, trădători ai Domnului Iisus, să vă ridicaţi altare la care să se danseze… ori faceţi-vă preoţi ai zeilor, care cereau jocuri şi petreceri.
Să zic, închizând ochii, că nu vrei să te opui, dar tu, preot al Domnului Hristos, să chemi lumea şi s-o amăgeşti că, jucând, ajută Biserica, asta este curat trădare şi te faci cu adevărat mincinos, un purtător de nume de ucenic al Mântuitorului Hristos.
Când Ioan Botezătorul a mustrat, cum ştim că a mustrat, cum să îndulcim noi apa păcatului, pe care s-o îmbiem oamenilor daţi nouă pe seamă spre mântuire?
Când sfinţii toţi, absolut toţi, ne-au arătat că au bine-plăcut lui Dumnezeu prin lacrimi şi îngenunchere, prin înfrânări şi mergere pe drumul crucii, unde îndemnăm noi lumea?
Să iasă înainte preotul care spune că duminica şi sărbătoarea este pentru jocuri şi petreceri, „obiceiuri româneşti“, ca să-i zvârlim în obraz tot dispreţul nostru şi să vedem şi noi câtă neînţelegere, câtă păgânătate se poate cuibări în unii funcţionari ai altarelor.
Nu, părinte Trifa, nu tăcea! Strigă în gura mare ca să te-audă toată ţara!
Să lăsăm în pace pe oameni cu obiceiurile lor?
Fac-o păgânii!
Fac-o cine vrea să aştearnă pustia de gheaţă între Dumnezeu şi om.
Noi, preoţii lui Iisus, nu!
De asemenea, ai dreptate în privinţa statutelor. Creştinul n-are nevoie de statute.
Statutul lui este Evanghelia.
Şi micul său articol este ascultarea de ea.
Împlinirea ei!
Ţi-am trimis astăzi o carte, un mic rod al frământărilor mele sufleteşti. Dacă paginile mele din „Sfinţii cu sfinţenie“ ţi-ar aduce plăcută clipă de mulţumire sufletească, voi mulţumi Domnului Iisus că te pot ajuta cel puţin cu atât şi cu rugăciunea mea către El.
Prietenul meu bun, colonelul Coman Ionescu, îţi trimite sfinte salutări în Domnul.
Frăţeşti îmbrăţişări şi cerere de învoire pentru a mă ruga pentru frăţia ta.
De la preot Anton I. Popescu, Huşi, 1937, februarie, 13
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
