Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PREZENT

PREZENT

PREZENT

Unul din doisprezece

Am aflat dintr-o revistă că, potrivit cărţilor sfinte, atunci când Iacov l-a binecuvântat pe Iuda, unul din fiii săi, în această binecuvântare s-a folosit de toate literele alfabetului ebraic, în afară de una corespunzătoarei literei româneşti „z“ şi care se numeşte „zair“, cuvântul care în limba ebraică înseamnă „armă“.

Deducem că cel ce este cu adevărat ucenic al „leului“, din seminţia lui Iuda, în veac nu are permisiunea să poarte şi să folosească armă. Şi într‑adevăr, când, la prinderea Domnului în Ghetsimani, pentru a-L apăra, Petru scoate sabia şi loveşte, Domnul îl opreşte, avertizându-l că „tot cel ce scoate sabia de sabie va pieri“.

Copilul Domnului este trimis ca un miel în mijlocul lupilor. Mielul nu are nici o altă armă decât încrederea în paza păstorului şi blândeţea tăcerii lui răbdătoare, nevinovăţia şi seninătatea citite în ochişorii lui înlăcrimaţi.

Acceptarea acestei tactici – a nefolosirii săbiei – unice în istoria lumii, se bazează pe textul din Sfânta Scriptură unde Mântuitorul, protestând împotriva atitudinii lui Petru, declară:

„Dar cum se vor împlini Scripturile?“

Aceasta e rezolvarea şi dorinţa sinceră şi a copiilor lui Dumnezeu.

Scripturile se împlinesc şi cu ei ca şi cu Stăpânul lor, pentru că nu poate fi sluga tratată altfel decât Stăpânul.

Din cei doisprezece apostoli, unsprezece L-au înţeles şi urmat în condiţiile cerute. Unul însă L-a trădat. S-ar putea ca această proporţie, de 1 la 12, să se păstreze, menţinându-se peste veacuri. Însă nu aceasta ne interesează pe noi, ci să dovedim – prin cele unsprezece scrisori ale unor unsprezece fraţi dintre cei adevăraţi, pe care le vom reproduce mai jos – că în istoria Oastei Domnului sunt scrise pagini martirice care confirmă seriozitatea şi înaltul grad al maturităţii duhovniceşti la care s-a ajuns:

„Îmbrac haina de jertfă“, îi scrie unul dintre fraţi Părintelui Iosif.

„Dezbrac haina văzută, dar nu mă lepăd de Biserica cea vie şi de Părintele Iosif, păstrându-mi imaculată haina sufletului şi a conştiinţei de ostaş al lui Hristos“, zicea altul.

„Te vom urma şi în exil“, altul.

„Te vom sărbători în veac“, altul.

Şi altul, şi altul, şi unsprezece, şi o sută, şi o mie, şi trei mii, şi peste o sută de mii de fraţi îşi anunţau adeziunea, alăturându-se celui ce le-a deschis ochii.

Bucuria şi mângâierea unui adevărat copil al lui Dumnezeu este împlinirea Scripturilor şi cu el şi în viaţa lui. Şi aceasta a fost bucuria şi mângâierea Părintelui Iosif. Chiar dacă trebuia să se plece a opta oară sub cuţitul doctorului Eitel, el tot plin de pace era.

Pacea aceasta a aflat-o în acceptarea voii lui Dumnezeu şi în nestrămutata dorinţă de a nu ieşi întru nimic din ascultarea de aceasta. Sau, mai precis spus, de a nu-şi îngădui să scoată nici o clipă măcar umărul de sub crucea aşezată pe şubrezenia lui de Mâna Domnului.

Acel „unul din cei doisprezece“ a fost Nicolae Vonica. Am arătat acest unic caz de trădare pentru a vă putea da seama până unde poate duce ambiţia celor mari, pe de o parte, şi până unde poate coborî cineva în josnicie, la blidul de linte, pe de altă parte.

Au mai fost ei şi alţii… şi mai ales cei cărora le plăcea să fie lăudaţi, aşa-zişii „ofiţeri“, cei numai de zile bune, iscusiţii predicatori.

„Popândăi“, aşa cum îi numea părintele Vasile Ouatu, au fost destui.

Însă au fost şi inimi iubitoare de fraţi smeriţi şi hotărâţi care, prin toate încercările, cum zicea Mântuitorul, au rămas lângă El. Aceştia au constituit dulcea mângâiere a zilelor de pe urmă a vieţii părintelui nostru iubit.

O, cât de frumoasă este sinceritatea şi statornicia pe calea Domnului!

Vom prezenta în continuare un material preluat din «Ostaşul Domnului», nr. 3, din 21 nov. 1937, din care reiese clar atitudinea celui „unul din doisprezece“  faţă de Părintele Iosif şi faţă de Lucrarea Oastei. Şi apoi unsprezece scrisori ale „celorlalţi unsprezece“, care au făcut dovada statorniciei lor lângă Părintele Iosif.

Ascultaţi şi vă minunaţi cum a ajuns fr. Nicolae Vonica  la «Lumina Satelor»

În «Lumina Satelor» numărul trecut şi-a făcut apariţia şi fr. Nicolae Vonica. Desigur, pentru mulţi, aceasta este o surpriză şi nedumerire. Dar scrisoarea pe care o dăm mai jos spune totul.

E o scrisoare istorică, ce va rămâne în istoria Oastei.

 „Petroşani – Vlaşca, 13 X 1937

 

Scumpe părinte Iosif,

Am primit circularele cu comunicările triste şi dureroase. Vă trimit aici adresele a câte unui frate ostaş din grupările de prin părţile acestea. Circularele le-am citit fraţilor adunaţi din mai multe comune la nunta ostăşească a unui frate de aici.

I-a impresionat mult. Am avut încă o ocazie să văd dragostea sfântă ce vă poartă ei.

Lupta e deci în toi, mai aprigă ca oricând. Loviturile ce primiţi sunt tot mai dureroase. Trădări peste trădări, mai mult sau mai puţin zgomotoase. (…)

Trebuia să vină de vreme ce aţi mărturisit pe Iisus cel Răstignit atâta vreme, cu atâta putere neînfricată şi cu atâta jertfă sfântă. Lumea şi stăpânul ei, diavolul, nu puteau să vi-o ierte. Şi iată, cei ce vă strigau ieri „Osana!“, azi zbiară turbaţi: „Răstigniţi-l!“. Acum drumul Golgotei e în plin urcuş. Ocările se înmulţesc, loviturile sunt mai aspre. Dar „crucea“ înalţă pe om sus lângă Dumnezeu, mai presus de orice ocări şi lovituri.

Sub ochii noştri se consumă cea mai grozavă trădare a lui Iisus din istoria neamului nostru.

Cel mai mare apostol al lui Hristos, pe care l-au avut românii – şi poate cel mai mare al creştinismului de azi din Europa – e scos în drum şi lovit cu pietre de ură, de chiar ucenicii lui. Dar, cum spuneam, nici nu se putea altfel. Ca atât jertfa, cât şi trădarea ei să fie deplină.

Mă doare mult de sfinţia voastră şi de fraţii urgisiţi pentru numele sfinţiei voastre. Sunt adânc lovit de toate cele ce se întâmplă. Of, dar nu pot nici măcar să vă mângâi. Căci, dacă scrisoarea aceasta vă aduce toată dragostea şi stima ce vi-o port, eu vă aduc şi o veste dureroasă din partea mea. Anume, pentru ca să-mi fac un rost şi mai ales pentru ca să‑mi îndeplinesc dorinţa mea sfântă – ca a îngerilor – de-a ajunge preot cu orice sacrificii, eu mă văd silit să mă împac cu oficialităţile Bisericii şi să mă pun sub ordinele ei.

Dar adaug imediat că asta o voi face numai întrucât nu mi se va cere să-mi calc pe conştiinţă şi să trădez pe scumpul meu Mântuitor şi pe sfinţia voastră.

Şi totuşi mă cutremur şi mă doare, am spus că va trebui să-mi impun – oficial – o rezervă faţă de sfinţia voastră şi lupta sfântă ce o duceţi. Deci faptul acesta nu poate fi socotit, ţinând seama de situaţia mea, o trădare, simt totuşi cu o nespusă jale că e un fel de despărţire şi un fel de îngrădire a firii mele obişnuită cu lupta deschisă contra fariseilor. Să-mi pun eu căluşul în gură? Dacă mă cunoaşteţi, vă închipuiţi cât mă doare asta.

Dar sunt hotărât să sufăr totul, ca să pot cât mai curând să slujesc lui Iisus în chipul cel mai înalt cu putinţă, ca preot. Vreau să zic preot, aşa cum îmi spune inima mea şi cum înţeleg eu misiunea îngerească. Ştiu sacrificiul ce trebuie să-l fac, dar îl nesocotesc, gândindu-mă la binele ce pot face fraţilor mei spre mântuirea lor, a mea şi slava Domnului Iisus. Deci, dacă trebuie să părăsesc un front al Domnului, n-o fac spre a-L trăda, ci spre a mă arunca pe un alt front al Lui.

Ah, scumpe părinte Iosife, cred că înţelegeţi bine situaţia mea de acum, durerea mea sufletească, greutăţile ce-mi stau în cale şi sacrificiile ce trebuie să le fac. Sunt convins că nu veţi interpreta greşit lucrurile şi nici nu mă veţi socoti ca pe un trădător. Domnul ştie cât m-am frământat de trei luni ca să‑mi ajung scopul… fără să fiu observat de oficialitatea Bisericii, care mă are pus la index. Dar n-am putut.

Nu poţi fi numit preot azi dacă n-ai oameni sau bani ca să-ţi câştigi şi oameni. Or, ştiţi bine că eu n-am nici una, nici alta. În schimb, mai sunt şi deocheat ca „trifist“.

În cele din urmă trebuia să mă adresez cuiva. Dar cui? Oameni politici nu cunosc. Nu cunosc la Bucureşti decât pe fratele Oprişan care m-ar putea ajuta.

Dar cum să mă adresez lui, când el e atât de înverşunat împotriva sfinţiei voastre?

Totuşi, n-aveam încotro. Trebuia să încerc. Mai întâi am pipăit terenul într-o scrisoare. Ştiam că joc o carte mare: sau îl câştig de partea mea în condiţii acceptabile şi pentru mine, şi atunci reuşesc, sau mi-l fac duşman, şi atunci pierd orice speranţă.

Va face ce va putea pentru mine, dar e greu, că sunt văzut ca trifist.

I-am scris din nou că n-am nimic contra statutelor şi că-mi voi sluji Biserica cu credinţă şi jertfă, că sunt gata să mă prezint Patriarhului să-mi mărturisesc cinstit gândurile. Acum aştept să văd ce-mi mai zice. Mi-e teamă de un lucru: să nu mi se dea să înţeleg că trebuie să colaborez la «Lumina Satelor».

Ştiu că numai în felul acesta, colaborând la «Lumina Satelor», i-aş mulţumi şi i-aş câştiga deplin. Asta mi-ar sângera inima şi parcă n-aş putea-o face. Dar dacă va trebui totuşi s-o fac, fiecare articol l-aş scrie cu lacrimi, cum scriu şi acum aici.

Ah, părinte Iosife, îmi trec pe dinaintea ochilor cei trei ani de luptă sfântă la «Isus Biruitorul» între calfele lui Neemia. O jale amară mă cuprinde şi nu‑mi găsesc mângâiere decât la Domnul Iisus (…).

Scumpe părinte Iosife. Până aici v-am scris acum o săptămână. Azi e 20 oct. 1937. Am întrerupt scrisoarea doborât de fel de fel de gânduri amare şi dureroase. Mă durea nespus de mult să vă trimit scrisoarea asta tocmai acum când sunteţi lovit din toate părţile. Deşi ştiu că mă înţelegeţi şi nu mă condamnaţi pentru pasul ce trebuie să-l fac spre a ajunge preot, totuşi nădăjduiam că voi găsi o soluţie mai dulce, o cale mai uşoară, fără a fi silit să colaborez la «Lumina Satelor». Am aşteptat să văd ce-mi scrie fr. Oprişan. Însă el nu se grăbeşte să-mi răspundă. Mă are în mână şi aşteaptă să mă predau pe deplin, „fără condiţii“. Adică să mă întorc la «Lumina Satelor». Ştiu că vrea iscălitura mea în «Lumina Satelor».

Şi asta mă doare. Mă sângeră în inimă, căci, după o săptămână de frământări, îmi dau tot mai bine seama că nu este altă cale de a-i câştiga decât  colaborând la «Lumina Satelor». Mă simt încercuit, încolţit din toate părţile.

Ce să fac, scumpe părinte? Mă au în mână, n-am încotro. Va trebui, poate, să trimit articole la «Lumina Satelor», ca pocăinţa să-mi fie deplină.

Dar o dată cu articolul voi trimite la «Lumina Satelor» şi câteva rânduri, în care să se vadă că nu colaborez cu drag, ci ca unul care vreau să mă preoţesc. Totuşi mai întâi scriu sfinţiei voastre, ca să ştiţi şi ca să-mi daţi un sfat.

Şi vă rog mult, ca o dată ce primiţi scrisoarea asta, să-mi scrieţi 2-3 rânduri ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să fac nici un pas către «Lumina Satelor», până nu primesc de la sfinţia voastră o delegare şi un sfat părintesc.

Totuşi mă grăbesc, căci mi-e să nu mi se aplice noul regulament pentru numirea preoţilor cu examen de capacitate.

Închei plângând ca un copil părăsit şi amărât ce trebuie să se despartă de părintele său, din pricina lumii acesteia fără Dumnezeu.

Dragostea din inimă însă nu mi-o poate lua nimeni. Iertaţi-mă, părinte Iosife, că iată, a venit o vreme să vă îndurerez şi eu. Asta e soarta părinţilor, să-şi plângă copiii.

Am primit «Ostaşul Domnului». M-am bucurat mult că trâmbiţa Oastei sună desluşit. M-am bucurat că puteţi iarăşi să vă apăraţi. Până vor opri şi foaia aceasta. Spuneţi fraţilor de la librărie sfinte salutări frăţeşti. Aştept răspunsul sfinţiei voastre cu dragostea frăţească de totdeauna,

Niculiţă“

Pentru înţelegerea deplină a acestei scrisori amintim faptul că fr. Niculiţă s-a căsătorit în com. Petroşani, jud. Vlaşca. Fiind bolnav şi lipsit de mijloace, noi i-am făcut un rost de trai lui şi soţiei lui, la administraţia foii «Isus Biruitorul». Dar, izbiţi de suspendarea foii, nu l-am mai putut ajuta.

Şi astfel, fr. Nicolae Vonica, ajutat de un ucigaş al conştiinţei, a trecut acolo unde poate fi ajutat. Pentru sincera mărturisire din scrisoarea de mai sus, noi îl avem şi mai departe în dragostea noastră.

 

Completăm această mărturie preluată din «Ostaşul Domnului» cu o poezie a fratelui Traian Dorz publicată în cartea Din lupta Domnului.

 

Scrisoare

Lui N. Vonica, cel care împreună cu Marini şi cu mine, eram „calfele lui Neemia“.

I-am scris această scrisoare după ce trecuse în „tabăra cealaltă“, trădând voluntariatul Oastei.

Când i-am citit-o Părintelui Iosif, el mi-a spus plângând sfâşietor: „Dacă nici aceasta nu-l va mişca pe Niculiţă, atunci inima lui s-a împietrit cu totul“.

Noiembrie 1937

„Dragă frate Niculiţă, de-acolo din cătănie
eu, la ultima-ţi scrisoare, n-avui vreme a-ţi mai scrie.
Astăzi însă-ntors la luptă, îţi spun, orişicât mă doare,
că-mi primeşti, de data asta, poate ultima scrisoare.
Mai ţii minte despărţirea, când mă smulseră străinii,
bun rămas când ţi-am spus ţie şi lui fratele Marini,
când ţi-am spus că jale multă şi durere mă doboară,
că vă-mbrăţişez atuncea poate cea din urmă oară?
Am spus asta, Niculiţă, într-o clipă slabă, poate,
de-au putut să se-mplinească cum le presimţisem toate…

Din belşug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare,
din belşug vărsat-am lacrimi, singur, prin dureri amare.
– Dar oricât mi-au fost de crunte lacrimile şi urgia,
mi-au rămas mereu la suflet „calfele“ şi „Neemia“.
Oricât îmi era pustia de amară şi sihastră,
m-am rugat adânc de-oriunde pentru biruinţa voastră,
s-aveţi voi putere-n luptă şi nădejde şi credinţă
şi să rămâneţi statornici pân-la marea biruinţă.
Cât de plină de lumină inima creştea în mine
când primeam din partea voastră veşti de biruinţă pline!
…Dar când, azi, mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie şi daltă,
te-aflu, „frate“ Niculiţă, în „oştirea ceealaltă“,
ţi-aflu spada şi mistria părăsite şi-aruncate,
iar bătrânul „Neemia“ luptând singur pe cetate.
Şapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâşie
când tu-l laşi să lupte singur şi fugi – laş – de datorie.
Ţi-ai călcat pe conştiinţă şi pe inima-ţi slăbită
şi-ai luat această cale dureroasă şi greşită.
Fapta asta, Niculiţă, orişicui i-ar fi iertată,
ţie însă nu se poate să se ierte niciodată.
Tu ştiai prea bine unde-s adevărurile sfinte,
dar dreptatea şi iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte
şi, cum ai făcut-o asta – nu convins, ci dus de silă –
bietul, fostul meu tovarăş, lasă-mă să-ţi plâng de milă.
Orişicare zici că-i cauza care-aici ţi-a fost povaţă,
iată, azi, în câmpul luptei, hotărâţi stăm faţă-n faţă.
Şi, desigur că stăpânii, cu săgeţi înveninate,
te-or sili să tragi în inimi de părinte şi de frate.
Tu vei face-o, Niculiţă, tot mai mult şi tot mai tare,
ca să le-mplineşti dorinţa, „să nu ieşi din ascultare“.

Când ţi-or porunci a trage, eu voi fi pe turn, de pază;
tu, cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ţi-aşază;
eu îmi voi desface pieptul, să-mi vezi inima mai bine,
inima ce bate încă şi se roagă pentru tine,
iar tu trage… fă-ţi stăpânii de plăcere să tresalte.
– O poţi face şi pe asta după toate celelalte.

Când stăpânii îţi vor cere şi, de inima te lasă,
poţi să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă
lângă tine-n vremuri grele, însă binecuvântate,
când puteai gusta dulceaţa luptei dezinteresate.
Însă nu-ncerca a trage în bătrânul „Neemie“!
N-ar putea să-ţi ierte Domnul şi prea mult mi-ai cere mie.

Ţi-aş mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare:
asta, frate Niculiţă, cred că-i ultima scrisoare.“

va urma

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *