Orice prigonire, de orice fel, presupune jertfă. Cel aflat însă în suferinţa prigoanei pentru Domnul are un nesecat şi sfânt alin: acela de a se simţi mai lângă Dumnezeu… Din acest alin derivă toate celelalte alinări. Sfântul Doctor fără de arginţi, LUCA AL CRIMEII, plecat Acasă la Domnul acum 62 de ani, la data de 11 iunie 1961, zice: „Voi întrebaţi:
«Doamne, Doamne, oare este uşor să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?»
Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?»
Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor…
Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi Însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.»”
Personal, mărturisesc aceasta: Datorită faptului că intrasem încă de la vârsta de 14 ani în Lucrarea Oastei şi, oricâte mi-au fost încercările şi prigonirile, chiar dintre cei de un sânge cu mine, din casa părinţilor mei, nu m-a lăsat Domnul meu Iisus Hristos să mă lepăd. Şi chiar dacă şi din afară, pentru vârsta mea fragedă, loviturile veneau din toate părţile, nici o ruşine nu m-a făcut să depun armele… Chiar dacă, în tinereţe, am avut parte de multe şicanări în calea mântuirii, totuşi nimic din toate acestea nu mi-au străpuns armura… Chiar dacă, venind armata, gândeam că nu voi mai avea şansele să-mi revăd Familia mea mare, cea duhovnicească a Oastei, considerând că nu voi mai avea cum să rezist tuturor vicisitudinilor, Domnul nu m-a lăsat nici acolo singur… Chiar dacă, venind vârsta căsătoriei, putea să-mi joace renghiul, afundându-mă, ca într-un bârlog, în tenebrele uitării de frumuseţea şi vigoarea umblării cu Domnul până atunci şi chiar dacă, mai apoi, venind copilaşii, oricât i-am iubit, nu mi-au putut distrage inima de la Crucea lui Iisus cel Răstignit… Chiar dacă copiii, fiind încă mici, a trebuit să plec la sfânta-mi datorie pentru câteva zeci de ani… şi chiar dacă acum a venit bătrâneţea cu toate hachiţele ei, pot spune – fără înconjur şi cu toată modestia – că, până aici, mi-a ajutat Domnul!… Căci, dacă nu era El în fruntea acestei lupte, uneori nemaicrezut de grea, era cu neputinţă de suportat prigoanele de orice fel, din fiecare segment al vieţii de până azi. …
A nu te simţi singur în purtarea jugului lui Hristos este totuna cu a nădăjdui în milostivirea Lui, la Judecata cea de la urmă. Căci, după cum e şi normal a crede, nu tu eşti cel care ai fost prigonit, încercat, batjocorit, scuipat şi lovit, ci El, Cel care Se afla atunci în tine… Şi, dacă ai avut izbândă de fiecare dată în purtarea Crucii Lui, nu ale tale sunt izbânzile, ci ale Lui. Tu doar ai fost fiinţa văzută, dar paşii El ţi i-a purtat. Tu ai primit, poate, la un moment dat – după palme şi învinuiri – aplauze şi laude pentru biruinţele în încercări. Dar ochii tăi priveau atunci spre Cer, de unde ţi-a venit tot ajutorul: ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul şi Pământul!
Fie binecuvântat Domnul, fiindcă a făcut celui aflat în prigonire atâta bine, chiar şi pământesc, nu doar sufletesc şi duhovnicesc! Însă cel care, chiar credincios fiind, n-a avut parte de harul prigonirii şi al pătimirii pentru Numele slăvit al Domnului, nu are nici pe departe ideea de ceea ce înseamnă pentru suflet un asemenea minunat şi fără egal moment din viaţă.
Vorbind la început despre Sfântul Ierarh Luca al Crimeii, doresc să închei tot cu o spusă despre el, şi anume că, după ce a trăit o viaţă întreagă în surghiun şi deportări până la Polul îngheţat de Nord, ajunge, la bătrâneţe, lipsit de vederea cea trupească. Iar el avea să răspundă mirării celor din jur stârnită de liturghisirea sa fără de greş, prin următoarele cuvinte: „Cel care şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă Lumină la fel cu cea de pe Tabor… Am iubit pătimirea, întrucât minunat curăţeşte sufletul!…”
Slăvit să fie Domnul!
Costel BALAN
