Ajuns în fața celulei, ușa se deschide greu și zgomotos. Sunt împins înăuntru. În urma mea, ușa se închide cu zgomot greu. Imediat, pereții sunt alarmați de ciocănelile din alte celule. Nu cunosc semnalele, ca să știu să răspund. Celula era mică. De o parte și de alta, câte două paturi suprapuse, din fier. Pe mijloc, o cărăruie îngustă, încât nu puteam să merg decât într-o dungă. La capătul lungimii patului, era și capătul celulei. Sunt singur și mă așez la rugăciune; „Doamne Iisuse, cu voia Ta am intrat aici. Îți mulțumesc că m-ai ajutat până aici. Sunt gol, îmbracă-mă!… Sunt slab, ajută-mă!… Nu știu ce să-Ți cer, dar Tu știi de ceea ce am trebuință. Revarsă harul și binecuvântările Tale cerești cu îmbelșugare, ca și celula, prin harul Tău, să devină un colțișor de rai. Tu știi că:
Doar lângă Tine-mi aflu pacea
Când totu-njurul meu e plâns,
Doar Tu îmi mângâi zbuciumarea
Când sufletul mi-e-n chinuri strâns.
Doar lângă Tine-mi aflu-alinul
Când plânge inima amară Și-n ochii-ntunecați de lacrimi
Tu îmi aduci seninul iară…
Doar lângă Tine-mi aflu-odihna
Când valuri urlă-n jurul meu,
Când vânturi îngrozite suflă În ceasul ispitirii greu…
Doar Tu împrăștii norii negri
Și-nlături tunetul cumplit,
Tu-mi stâmperi dorul ce frământă
Și-mi roade sufletul sfârșit…
Ai milă, Doamne, și de locul și starea rămase în urma mea! Umple Tu golul cu harul și binecuvântările Tale.
Schimbă jalea în bucurie și lipsa de hrană, în îmbelșugare…
Nici nu-mi termin rugăciunea, și aud pașii îndesați ai gardianului îndreptându-se spre celula mea. Îmi șterg ochii umeziți. Ușa mare și grea din fier se deschide și gardianul introduce în celulă pe unul care fusese la anchetă. Închide apoi ușa și pleacă. Intrăm în vorbă, doar în șoaptă. Vorbim de toate. Îl întreb cine este, de unde este. Mă întreabă de noutăți… Iar spre seară vorbim despre Domnul Iisus, despre marea Sa Iubire, despre mântuirea ce ne-a adus-o prin Jertfa Sa.
Fie Numele Lui slăvit și binecuvântat, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
În celulă era mare lipsă de aer. Pereții reci mențineau frigul. Lumină nu aveam decât o undă foarte slabă, transmisă din al doilea coridor prin cele șase gratii de la geamul așezat deasupra ușii. Apă, nicidecum.
Ceea ce era mai greu de suportat erau durerile intestinale, uneori la nesfârșit. Pentru că programul de scoatere la necesitățile fiziologice era doar o dată pe zi, dimineața, De multe ori însă, nici pe acesta nu-l respectau întocmai. În toate privințele eram chinuiți, ca în fiecare clipă și pe căi multiple să simțim durerea și amărăciunea.
Despre mâncare ce să spun decât că era sub toată critica, și în cantitate și în calitate. Nu ca să trăim, ci ca să nu murim. Mâncarea pusă de soție s-a stricat în geantă. Nici geanta n-am mai văzut-o.
Cornel Rusu
din ”Cuvântul – cheie a darurilor”
