Stăruitoarele chemări – repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită – avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.
Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti, nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.
Se impunea, deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi a luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.
Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea Lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele:
„O adunare vor ţine la Sibiu toţi cei ce s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor
Mişcarea şi lupta gazetei noastre împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate rele şi grele au pătruns în multe suflete şi mulţi dintre cititorii gazetei noastre au luat hotărârea de a le scoate din viaţa lor.
După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o oaste nouă: în Oastea lui Iisus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor. Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostaşii ni s-au înmulţit şi acum trebuie să ne orânduim Oastea.
În zilele trecute a intrat în rândurile noastre un cărturar, aducând cu el păreri şi planuri de organizare. Iată-le mai jos:
«Onorate domnule redactor, iată vin să mă înscriu şi eu în rândurile acelora care s-au hotărât împotriva băuturilor alcoolice. Am făcut acest lucru convins că aceste băuturi strică trupul şi sufletul omului.
Ar fi bine şi potrivit ca societatea noastră să-şi aibă statutele ei (legile de conducere), având şi un semn de recunoaştere (insignă, cocardă).
O adunare, într-un congres, a celor care s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor încă ar fi binevenită. Serbările ce se vor ţine la 29 iunie, în memoria mitropolitului Andrei Şaguna, ar fi un bun prilej pentru acest lucru…
Agnita, la 9 iunie 1923, Ioan Păltiniş, publicist»“
La acestea, Părintele Iosif adăuga:
„Părerea d-lui Păltiniş este binevenită. Acum, după ce avem începutul făcut, trebuie să ne organizăm, adică să stabilim anumite reguli (statute) pe care să le ţină toţi cei care intră în Oastea noastră, precum zice şi Apostolul Pavel: şi de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după rânduieli (II Tim. 2, 5).
Vom ţine, aşadar, şi noi cea dintâi a noastră adunare în 28 şi 29 iunie, aici la Sibiu, cu prilejul serbărilor lui Şaguna. Invităm pe toţi cei care au intrat în Oastea noastră sau voiesc să intre de acum să vină atunci la Sibiu.
Eu pun în mişcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. «Lumina Satelor» străbate, cu cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile ţării. În chipul acesta mişcarea noastră va putea umple, rând pe rând, toată ţara, cu ostaşi şi cu fronturi de luptă împotriva păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată, care va da mărire statornică acestei ţări – şi acestui neam…“
O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvântat, atunci!
Cu o astfel de încredinţare puternică şi sfântă lucra el, deplin încredinţat că scopul măreţ şi fericit al adevăratei înălţări şi mântuiri a ţării şi neamului nostru nu poate veni decât prin Hristos. Prin saltul naşterii din nou şi al vieţuirii în Hristos.
Fireşte, aceasta va cere un drum lung, cu eforturi mari şi cu jertfe multe. Dar Duhul lui Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul Puternic, îi insufla mereu îmbărbătare din făgăduinţele Lui sfinte: Îndrăzneşte, Iosife, Eu sunt cu tine şi cu lupta ta! Nu te teme! Tu nu eşti singur, Eu mai am în neamul acesta şi în Biserica aceasta încă nenumărate mii de suflete scumpe şi mari, care vor veni şi se vor alătura cu hotărâre şi vitejie luptei tale!
Tu crede şi luptă! Roagă-te şi mărturiseşte! Îndrăzneşte şi suferă ca un bun ostaş al Meu – şi lasă toate celelalte în grija Mea. Lucrarea Oastei este a Mea – şi Eu am s-o duc la biruinţă!…
Cu această puternică încredere în făgăduinţele Duhului Sfînt a trăit, a luptat şi a murit el, neclătinat şi nebiruit prin toate încercările stârnite de potrivnicul în contra lui şi a lucrării începute de Dumnezeu prin el.
Denumirea de Oaste a Domnului
Cîteva trebuinţe se iviră deci de la începutul mişcării. Printre acestea, prima era denumirea pe care trebuia s-o ia mişcarea cea nouă. Scopul ei era hotărât şi sănătos, dar realizarea lui se promitea greu şi îndelungat.
Piedicile se arătau multe şi mari, iar vrăjmaşii, îndârjiţi şi puternici.
Va trebui dus un război necruţător şi lung, cu arme noi şi sigure, cu voinţă puternică şi cu ostaşi viteji. Fronturile acestei lupte duhovniceşti vor fi peste tot, iar loviturile date şi primite vor cere multe jertfe, vor aduce multe biruinţe, dar poate şi multe dureri.
Lumea de atunci era foarte obişnuită cu vocabularul războiului care durase atâţia ani şi care, deşi se terminase, era totuşi încă viu în amintirile tuturor celor ce trăiseră ororile lui, atât pe fronturi cât şi acasă.
Dacă un război de un fel se terminase, în afară, cu dezrobirea noastră naţională, un nou război, de un alt fel, începuse înăuntru, pentru dezrobirea noastră sufletească. Şi acest război trebuie purtat cu şi mai mare hotărâre. Oricât va fi de lung şi de mare acest război, el va trebui să se încheie numai atunci când se va fi făcut desăvârşita noastră dezrobire sufletească de sub robia păcatului şi a decăderii în care suntem ţinuţi acum.
De aceea, noua Frăţietate era o „Oaste“. „Steagul“ ei era Crucea şi Jertfa lui Hristos.
„Armele“ ei sunt armele Duhului Sfînt.
„Vrăjmaşul“ ei este diavolul şi păcatul.
Iar „fronturile“ ei de luptă sunt pretutindeni.
De la vocabularul războiului obişnuit, care în vremile acelea era atât de normal, s-a trecut prin foaia şi lupta Oastei la înţelesul lui duhovnicesc. Şi astfel în noua Lucrare a Oastei Domnului s-a încetăţenit acel vocabular, acel fel de a vorbi şi de a scrie, care, mai târziu, va părea unora „prea de tot“. Ba încă, cu timpul, i se va da un alt înţeles atât de sucit şi de răuvoitor, încât Lucrarea cea numai duhovnicească a Oastei va fi învinuită de agitaţie lumească, duşmănoasă faţă de ţară. Şi bănuită de gânduri primejdioase faţă de orâduirea lumească.
Cu toate aceste măsuri răuvoitoare însă, ostaşii Domnului, oameni cu cugetul curat, formaţi pe acest fel de a fi, au rămas mereu la numele lor şi la vorbirea lor, încredinţaţi fiind că prin toate aceste lucruri bune nu fac nici un rău la nimeni şi că nu calcă nici o lege a nimănui.
De altfel, însăşi Biblia şi Biserica folosesc acest limbaj, bineînţeles, duhovnicesc, înfăţişându-l pe adevăratul creştin ca pe un „bun ostaş al lui Hristos“, chemat să lupte şi să sufere pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru nimicirea păcatului (II Tim. 2, 1-5), chiar de la botezul lui în credinţa creştină.
Unui astfel de „ostaş“ al Domnului i se porunceşte să ia toată „armătura“ Duhului Sfînt, ca să poată ţine piept împotriva uneltirilor vrăjmaşului diavol. Şi este vorba acolo despre „centura“ adevărului, „platoşa“ neprihănirii, „scutul“ credinţei, „coiful“ mântuirii, „sabia“ Duhului (Efes. 6, 11-17).
Să nu mai fie de mirare dar, nici să nu mai trezească nimănui şi niciodată bănuieli sau încurcături nici denumirea ce i s-a dat şi nici felul de vorbire ce i s-a imprimat de la început acestei paşnice şi iubitoare oştiri a lui Hristos!
Prin tot ce este şi voieşte ea, prin tot ce va propovădui şi va realiza, Oastea Domnului nu va urmări şi nu va face decât binele fiecărui suflet, fiecărei familii, fiecărei ţări în care va pătrunde, ducându-L tuturora pe Hristos cel Viu şi Mântuitor.
Rău nu va face decât păcatului şi lui Satana.
În felul acesta deci, Frăţietatea îşi luă, încetul cu încetul, din felul ei de vorbire, denumirea de «Oastea Domnului», deşi încă nu se luase oficial o hotărâre în privinţa asta, ci încă se frământa gândul. Unii chiar propuneau diferite alte denumiri ca de exemplu: „Veniţi la Isus“, sau „Isus vă cheamă“ etc. Până la urmă însă, a rămas acea denumire care arăta cel mai bine identitatea şi scopul acestei oştiri a lui Hristos.
Denumirea aceasta nouă şi frumoasă insufla tuturor celor dinăuntrul şi dinafara ei înaltele gânduri şi îndemnuri spre trăirea şi lupta cea sfântă, cerute de Mântuitorul Hristos. Această trăire şi luptă erau pline de viaţă, de putere şi de avânt în toţi. Se trezise în suflete parcă suflul plin de putere şi de viaţă al Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii, din vremea primilor creştini, din vremea Sfinţilor Părinţi.
Medalia Oastei Domnului
O dată fixată denumirea de Oaste, trebuia să se meargă mai departe în adâncirea şi precizarea acestui caracter al Frăţietăţii.
Iniţiativele se vor înmulţi şi se vor concretiza, dând mereu noi imbolduri celor porniţi pe drumul sfânt al renaşterii sufleteşti, în lupta lor duhovnicească.
Pentru a arăta că chiar hotărârea de intrare în Oastea Domnului constituie un act de eroism duhovnicesc, Părintele Iosif, ca un îndrumător şi conducător văzut al acestei oştiri, a hotărât să înfiinţeze o medalie, un fel de decoraţie sfîntă, care se va da fiecărui nou ostaş, o dată cu legământul lui de intrare în rândurile Oastei. Astfel s-a înfiinţat „medalia“, cruciuliţa de bun ostaş, ce arăta că purtătorul ei este un suflet cu totul predat în slujba şi ascultarea lui Hristos, Mântuitorul.
După ce s-a întocmit forma şi textul pe care îl va avea medalia, s-a comandat confecţionarea ei la nişte întreprinderi din ţară, în câteva serii.
Numărul de cereri fiind tot mai mare, iar preţul scumpindu-se, mai tîrziu s-au făcut comenzi şi la nişte firme din străinătate (Elveţia şi Viena).
Cruciuliţa Oastei avea o formă deosebit de frumoasă, cu inscripţia biblică de la care Oastea îşi luase denumirea (II Tim. 2, 3) şi cu panglică de culoarea albastră a cerului. Era un semn distinctiv şi curajos, purtat cu evlavie şi dragoste de către toţi cei care se doreau cu adevărat vrednici de el. Însuşi Părintele Iosif a aşezat cu mâna lui acest semn binecuvântat pe inima multora care au depus legământul de ostaşi în mijlocul adunărilor din Sibiu, când la aceste legăminte se potrivea să fie şi el prezent.
Acest semn era, la începuturile de atunci, nu numai o dovadă de hotărâre sfântă şi o podoabă creştinească, ci şi mărturia unui legământ văzut de către toţi, că sufletul care o poartă a rupt-o cu păcatul şi că s-a obligat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor să trăiască în lumină şi să umble în curăţie în toate căile şi în toate faptele lui.
Purtarea ei era o puternică frână contra pornirilor fireşti ce încă erau în om. Şi un semn văzut de care oricine s-ar fi putut lega ca să-l mustre, dacă acela care purta cruciuliţa se arăta undeva, în vreun fel, nevrednic de Numele Domnului şi de Lucrarea Oastei Sale.
O dată însă cu tulburările aduse de război, când au venit tot felul de greutăţi, din pricina mulţimii celor înscrişi în Oaste, ca şi din greutatea de a putea procura aceste medalii, purtarea ei, a cruciuliţei, a fost recomandată tot mai puţin şi obişnuită tot mai rar, până când s-a uitat de tot.
La vremea ei însă, medalia Oastei a avut scopul şi rostul ei binecuvântat. Ea a folosit foarte mult nu numai la insuflarea unei atitudini curajoase şi sfinte a celui care o purta, ci şi la recunoaşterea cu bucurie între ei a celor care, întâlnindu-se, erau îmbărbătaţi în Domnul prin puterea şi harul aceluiaşi legământ frăţesc.
Cândva, şi dacă voia şi planul cel tainic al dragostei lui Dumnezeu va mai îngădui să vină pe pământ încă o dată vremi de pace şi de libertate, acest semn poate că ar fi bine să apară din nou, ca o revenire fericită la dragostea şi biruinţele frumoase ale începuturilor noastre minunate, despre care scria Părintele Iosif în «Lumina Satelor» nr. 25, din 1 iulie 1923, când publica şi semnul medaliei, spunând: Acesta este semnul pe care îl vor purta cei ce au intrat în Oastea noastră!
Transcriem acele cuvinte pentru că ele sunt cele dintâi şi cele mai clare porunci pentru Oastea Domnului. Ele sunt de o valoare neschimbată până la sfârşit. Şi este nevoie să le ştie toţi cei care sunt, sau vor să fie, membri în această Lucrare. Acum şi în vecii vecilor.
Acestea sunau aşa:
„…Cititorule, uită-te cât de frumos este semnul ce-l vor purta cei care s-au hotărât să scoată beţia, sudalma şi alte păcate din viaţa lor! Vrei şi tu să porţi acest semn de mântuire sufletească? Intră în Oastea noastră!
Dar bagă de seamă, cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui la piept în semn de fală şi de mândrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăieşti şi în viaţa ta.
Trei lucruri se cer de la mine, de la tine şi de la alţii care voiesc să intre în Oastea noastră şi să poarte medalia noastră:
- În Oastea lui Iisus trebuie să te supui cu credinţă şi cu ascultare tuturor poruncilor Lui (aşa precum trebuie să te porţi în orice armată). Toate purtările tale, toate faptele şi lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Iisus, căci El e Stăpânul tău.
- În Oastea lui Iisus tu trebuie să te lupţi neîncetat. Această luptă tu trebuie să o porţi mai întâi cu tine însuţi, ca să poţi supune sub picioarele tale pe potrivnicul diavol şi amăgirile lui. Vitejia cea mare, în frontul nostru, aceasta este: să te biruieşti pe tine însuţi, adică să-ţi biruieşti poftele şi patimile cele rele. Să nu fii biruit de rău, ci să biruieşti răul prin bine (Rom. 12, 19). Cu ajutorul Domnului Iisus.
- După ce te-ai mântuit pe tine, trebuie să-i mântuieşti şi pe alţii. Să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ; să aprinzi dragostea, să stingi ura. Să loveşti minciuna, să lăţeşti pacea.
Iată dar, iubite cititorule, câte se cer de la tine şi de la cei care vor să intre în Oastea noastră. De aceea e scris pe medalie. «Iar tu te luptă şi suferă…» În schimb, această luptă şi suferinţă pentru Iisus şi Evanghelie ne dau, la sfârşitul vieţii, mulţumirea sufletească pe care a avut-o Apostolul Pavel când a zis: «Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit-o, cununa dreptăţii îmi va da mie Judecătorul cel Drept» (II Tim. 4, 7). Intră şi tu, cititorule, în Oastea noastră, ca să ai la sfârşitul vieţii tale această bucurie şi mântuire sufletească…“ (urma clişeul medaliei, iar sub el o Hotărâre, prin care sufletul mărturisea că se leapădă de toate păcatele „cu ură şi scârbă“ şi că se predă cu totul în slujba Domnului, intrând în rândul celor care vor să fie nişte buni ostaşi ai lui Hristos, începând şi ducând lupta cea sfântă a curăţiei vieţii)…
În fruntea Oştirii noastre – încheia Hotărârea – stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine, ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această Hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească…
Cât de pline de putere şi de lumină din Duhul Sfânt sunt aceste trei puncte de credinţă de mai sus! Ele sunt primele „statute“ ale Oastei. Dumnezeu nici n-a mai îngăduit să apară pentru Oastea Lui alte statute în afară de acestea.
Cuvintele celor trei puncte statornicite ca un îndrumător de viaţă, încă de la începutul Oastei, sunt – pentru noi toţi cei de azi şi pentru toţi cei care vor mai fi chemaţi de Dumnezeu să-şi afle şi să-şi păstreze mântuirea sufletului lor în această Lucrare evanghelică – porunci cereşti!
Să le recitim cu toţii, mai ales noi, cei de astăzi, căci după atâtea zeci de ani, ele ne sună nouă astăzi şi mai puternic. Fiindcă noi am cam început acum să uităm ce suntem şi de ce suntem. Iar din pricină că am uitat aceasta, însăşi mântuirea noastră este în cea mai mare primejdie.
Până la sfârşitul Oastei, aceste porunci să stea scrise cu litere de foc şi de aur pe cerul dinaintea noastră, fraţilor şi surorilor, pentru ca ochii noştri, ai tuturora, să fie aţintiţi mereu spre ele. Şi să nu mai uităm niciodată a împlini cu fapta adevărul lor!
Şi eu am avut cândva o astfel de medalie, de care îmi va părea rău că am pierdut-o, până la moarte, căci medalia ce am avut-o eu era chiar cruciuliţa Părintelui Iosif, dată mie de către el, chiar cu mâna lui, la Crăciunul anului 1937, ziua când eu împlineam 24 de ani – şi când el presimţea că va fi ultimul Crăciun pe care îl vom petrece împreună.
– Ţine, ca dar din partea mea, această cruciuliţă – mi-a zis el, îmbrăţişându-mă atunci – în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, care este şi ziua ta de naştere. Aceasta a fost cruciuliţa mea, iar de acum încolo să fie a ta. S-o porţi spre slava Mântuitorului tău şi ca un semn de dragoste din partea mea…
Am purtat-o ani de zile pe inima mea. Dar, în nopţile de mai târziu, printre toate lucrurile şi amintirile scumpe fără de care am rămas a fost şi această cruciuliţă neuitată.
Congresul Oastei Domnului
Un lucru însemnat în istoria Oastei – dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început – a fost Congresul anual pe ţară.
Am mai spus că – îndată după Primul Război Mondial care ne-a adus independenţa şi întregirea ţării – o mulţime de alte societăţi şi asociaţii cu scopuri culturale, filantropice, morale, confesionale etc. se înfiinţaseră în multe părţi. În practica tuturor acestora era, încă de la început, organizarea, alegerea comitetului de conducere, statutele de funcţionare şi, mai ales, congresele generale.
Oastea Domnului, omeneşte vorbind, era şi ea o asociaţie religioasă, ce se bucura de aceleaşi drepturi, ca şi orice altă asociaţie constituită legal în ţara noastră.
Cum însă, spre deosebire de orice alte astfel de asociaţii, Oastea Domnului aducea ceva cu totul nou, viu şi puternic, iar numărul de aderenţi creştea atât de repede, se impunea cu atât mai mult o organizare.
Părintele Iosif vedea, încă de atunci, că „grăuntele de muştar“ al Oastei va creşte un copac mare. Şi că, în curând, nu va mai putea, numai singur el, să facă faţă multelor îndatoriri ce se vor cere pentru îndrumarea şi hrănirea acestei mari mulţimi în care se treziseră foamea şi setea după Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea s-a preocupat, încă de la început, de grija aceasta, căutând să îndrume totul armonios şi bine spre a face faţă tuturor cerinţelor viitoare.
Pentru o consfătuire cu toţi cei intraţi în Oaste, s-a hotărât convocarea prin foaie a primului „congres general“, la Sibiu. În acest „congres“ urma să se discute şi să se hotărască asupra tuturor problemelor ce se puneau pentru viitorul Oastei.
Este interesant să aflăm cum s-a desfăşurat acest prim „congres al Oastei Domnului“, ţinut în ziua de 29 iunie 1923, la redacţia foii «Lumina Satelor».
Iată ce scria Părintele Iosif în foaia nr. 28, din 22 iulie 1923, despre congres şi despre hotărârile lui, sub titlul:
„Adunarea celor care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate
Societatea, adică întovărăşirea celor care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor rele, şi-a ţinut cea dintâi adunare, joi, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Adunarea s-a ţinut la orele trei, după-amiaza, în redacţia gazetei «Lumina Satelor». Au luat parte mulţi ostaşi veniţi din toate părţile. Cei mai mulţi însă, fiind vremea lucrului, n-au putut veni în persoană, ci ne-au trimis scrisori prin care spun că îşi dau învoirea la toate cele ce se vor hotărî în cea dintâi adunare a noastră. În afară de membrii înscrişi în Oastea noastră, nimeni nu s-a mai apropiat de această adunare (poate că şi vremea era de vină, căci, fiind foarte caldă, era potrivită «pentru bere»)…
Vorbirea Părintelui I. Trifa
Adunarea a fost deschisă din partea Părintelui Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina Satelor». Părintele Trifa a arătat cum această mişcare, spre deosebire de alte mişcări, a răsărit din dragostea şi râvna pentru Evanghelia Mântuitorului.
Ca izvorul ce ţâşneşte din stâncă, aşa mişcarea noastră a ţâşnit din credinţă, din dragoste creştină şi din râvnă pentru mântuirea noastră sufletească.
Vom face acum şi „statute“, dar tăria mişcării noastre, nici acum şi nici înainte, nu vor fi statutele, ci Evanghelia Mântuitorului. Noi suntem o armată de voluntari. Nu porunca ne-a strâns laolaltă şi nu porunca va fi tăria noastră, ci credinţa, dragostea, însufleţirea şi râvna creştinească a fiecărui ostaş din Oastea noastră. Statutele vor avea numai chemarea să strângă într-un singur front de luptă însufleţirea şi râvna noastră a tuturor.
Suntem încă puţini, dar pentru aceea putem face foarte mult. Puţin aluat dospeşte toată frământătura – zicea Apostolul Pavel (Gal. 5, 9). Şi mişcarea noastră trebuie să fie un astfel de aluat care să dospească frământătura nouă în mijlocul stricăciunii vremilor de acum. Fiecare membru al societăţii noastre trebuie să fie o sare ce sărează, un aluat ce dospeşte, o lumină ce răspândeşte lumină din lumina lui Hristos…“
După aceste lămuriri, Părintele Trifa a declarat adunarea deschisă şi, purcezându-se la alegerea unui preşedinte şi a unui secretar de şedinţă, a fost ales ca preşedinte Părintele Trifa, iar ca secretar, primpretorul Eugen Munteanu din plasa Agnita (publicistul I. Păltiniş).
Vorbirea primpretorului E. Munteanu
A luat apoi cuvântul dl. Eugen Munteanu, unul dintre cei mai însufleţiţi ostaşi din Oastea noastră.
„Alte neamuri mai înaintate – a zis dl. Munteanu – au de mult astfel de societăţi. A sosit vremea să le facem şi noi, căci scăderi şi păcate multe şi grele rod vlaga, sănătatea şi viitorul acestui neam. Acum, după război, avem duşmani mai mari decât cei din vremea războiului: scăderile şi păcatele ce ne pasc. Împotriva acestora trebuie să facem fronturi de luptă. Un astfel de front este mişcarea noastră în care am intrat şi eu şi pe care o slujesc şi o lăţesc în plasa mea, cu toată puterea sufletului meu…“
Părintele Trifa a mulţumit d-lui Eugen Munteanu, arătând că la propunerea d-sale se ţine această adunare şi noi vedem în persoana d-sale chipul unui adevărat cărturar şi slujbaş român care se îngrijeşte şi de binele sufletesc al poporului în mijlocul căruia trăieşte ca şi conducător.
După dl. Eugen Munteanu a vorbit plugarul Zaharie Ieronim din Crihalma, care a făcut propunerea ca societatea noastră să poarte numele de: «Isus vă cheamă».
Propunerea plugarului Ieronim a plăcut foarte mult tuturor, pentru că, de fapt, mişcarea noastră nu este altceva decât o chemare a Domnului Iisus către oameni să iasă din păcatele cele de suflet omorâtoare…
După ostaşul din Crihalma, a luat cuvântul un alt plugar ostaş: Augustin Toma din Vecerd. Ne-a spus – în chip mişcător, până la lacrimi – întreaga istorie a întoarcerii lui din căile cele pierzătoare de suflet.
„Eram un beţivan vestit în satul meu – a spus el. Şi astăzi oamenii se miră cum de m-am putut schimba aşa dintr-o dată. «Uitaţi-vă, măi, zic oamenii, că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazeturi.»
Odată, am ajuns într-o căruţă de oameni beţi. Căruţa apucase spre o prăpastie şi, de nu eram eu treaz între cei beţi, ca să opresc caii, praf şi cenuşă se alegea de noi şi de oasele noastre. Acum, de câte ori mă întâlnesc cu acei oameni, mă alduiesc (binecuvântează) că i-am scăpat de la moarte…“
La această vorbire, Părintele Trifa a zis: Iacă, eu, în această istorie a ostaşului nostru de la Vecerd, văd taina şi înţelesul mişcării noastre: să te mântuieşti mai întâi pe tine şi apoi pe alţii. Sunt şi astăzi destule căruţe sufleteşti care merg spre prăpăstiile morţii sufleteşti şi datoria noastră este ca să-i salvăm pe cei apucaţi în ele.
Comitetul Oastei Domnului
După aceste vorbiri, s-a purces în dezbaterea statutelor. După o discuţie mai lungă, adunarea a hotărât să aleagă un comitet care să facă statutele, medalia şi toate celelalte pregătiri şi lucrări pentru organizarea noastră.
În acest comitet au fost aleşi următorii:
- Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina satelor»,
- Eugen Munteanu, primpretorul plasei Agnita,
- Vasile Greavu, secretar comunal, Sebeşul de Sus,
- Vaselian Popovici, învăţător în Bârzava,
- Zaharia Ieronim, plugar în Crihalma,
- Augustin Toma, plugar în Vecerd,
- Greavu, cantor la biserica din Lisa,
- Flore Alexa, epitrop la biserica din Cernei,
- jandarm Iacob Simion, din Oarda,
- Iacob Grigore, plugar din Orlat.
Acest „comitet“ se va întruni cât mai curând în şedinţă, la Sibiu, şi despre ce va lucra se va da seamă în această gazetă care a fost aleasă ca organ al societăţii „Isus vă cheamă“, adică vestitoare despre cum stă mişcarea noastră…
Dar, din gândurile bune cu comitetul şi cu statutele – nu se va alege nimic practic.
Lucrurile, prin voia lui Dumnezeu, vor urma un alt curs. „Statutul“ Oastei va deveni până la urmă Evanghelia cea vie şi trăită a lui Hristos, iar „comitetul de lucru“ vor fi cele câteva suflete alese să ardă pe rugul jertfei, împreună cu primul chemat în Oastea lui Iisus.
Totuşi, un lucru de neînţeles se petrecea la Sibiu în tot acest timp, faţă de munca şi lupta Părintelui Iosif.
Foaia «Lumina Satelor» creştea cu repeziciune în toate privinţele. Suflul cel nou şi viu, revărsat peste ea la Anul Nou, îi dădea un înalt conţinut duhovnicesc, plin de miez, de har, de viaţă.
Steagul înălţat atunci răzbătea biruitor.
Numărul abonamentelor creştea repede de la 10, la 11, la 12 mii de exemplare.
Sosesc din toate părţile ţării, ba chiar şi de peste hotare, adeziuni, încurajări, sprijinitori puternici, pentru scopul sfânt căruia Părintele Iosif i se predase în întregime.
O mulţime de preoţi, de învăţători şi de alţi intelectuali încep să se intereseze de Oastea pornită de redactorul foii «Lumina Satelor».
Numai la Sibiu nu se interesează absolut nimeni de toate acestea.
Nimeni de la Conducerea Bisericii, atât de preocupată până nu demult de problema crucială a salvării morale a poporului şi a credinţei.
Nimeni nici măcar din comitetul celor care îşi luaseră aşa de mari angajamente nu demult, când începuse cu gazeta…
Fiecare acolo îşi vedea de drumul lui, bucuros că treaba cea obositoare şi neplăcută a gazetei este cine s-o facă.
Ba, unora începuse să li se nască în inimi chiar gelozia că se poate face şi fără ei. Ar fi fost mult mai bucuroşi să nu se facă nimic. Şi, ori de câte ori venea vorba despre gazetă şi despre redactor, începuseră să-şi arate tot mai des nemulţumirea, bănuiala şi chiar pizma, că ceea ce s-a pornit cu gazeta „este prea de tot“. Că popa Trifa se face stăpân peste toate şi în curând va fi mai mare decât mitropolitul.
Un cerc rece începuse să înconjoare pe Părintele Iosif şi iniţiativa lui.
Trei feluri de ochi priveau spre el:
Unii, ai potrivnicilor din Consistor, care alcătuiau cercul cel rece, dar deocamdată nu ştiau cum să lupte împotriva lui, fiindcă mitropolitul Bălan încă îl privea cu simpatie şi cu nădejde, încurajându-l de la distanţă.
Alţi ochi erau ai celor nepăsători. Pe aceştia nu-i interesau nici izbânda şi nici falimentul Oastei: „Treaba lui Trifa – ziceau ei – nu ne priveşte câtuşi de puţin!“
Şi, în sfîrşit, cei puţini care priveau la el cu simpatie şi admiraţie, fără a face însă prea mult pentru el. Cel mult dacă îi dădeau vorbe încurajatoare şi cîte un articolaş la foaie…
Dar pe linia organizării se vor continua iniţiativele. Vor veni pe rând: adunările Oastei, misionarii Oastei, steagul Oastei, salutul Oastei…
„O oaste trebuie să aibă neapărat şi steagul ei“, va spune Părintele Iosif, dând la gazetă forma şi îndrumarea cum să fie făcut şi purtat steagul la adunările şi ieşirile duhovniceşti.
Vor veni „manevrele“ Oastei, cum vor fi denumite pelerinajele sau adunările de evanghelizare în public.
Va veni salutul Oastei, care s-a statornicit să fie: „Slăvit să fie Domnul!“, cu răspunsul: „În veci, amin!“
Vor veni cărţile Oastei, Librăria Oastei, Tipografia Oastei, maşina Oastei… Fiecare la rândul şi la timpul lor.
Toate acestea vor îmbogăţi şi înfrumuseţa un început atât de fericit şi plin de speranţe, cum s-a dovedit încă din primul an, ca un dar şi har ceresc pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru.
Gândul cu congresul anual al Oastei, la Sibiu, a rămas mereu unul dintre gândurile scumpe Părintelui Iosif. El dorea ca acesta să se continue mereu şi să devină, cu timpul, un prilej unic de mare şi de frumos pentru bucuria şi biruinţa Oastei.
Primul mare congres al Oastei, la Sibiu, a avut loc la Rusaliile anului 1932. Abia cu acel prilej a văzut cu adevărat şi Sibiul ce forţă duhovnicească începe să fie Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu, prin slujitorul Lui, cel dispreţuit altădată.
În foaia «Oastea Domnului» nr. 26, din 26 iunie 1932, s-a scris pe şase pagini despre Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu.
Un vuiet ceresc a fost atunci acolo. Fraţi din toate colţurile ţării. Catedrala Sibiului a fost neîncăpătoare. Au defilat pe străzile Sibiului, în admiraţia şi uimirea tuturor, lungile coloane de ostaşi în frunte cu fanfară, cu steaguri şi cu pancarde mari.
Peste 2000 de ostaşi şi-au ţinut întrunirea atunci în cea mai mare sală de întruniri din Sibiu.
A luat întâi cuvântul mitropolitul Bălan, rostind un bun-venit ostaşilor şi un cuvânt de laudă pentru „purtătorul steagului Oastei“, Părintele Trifa. Şi cu o mărturisire că „asemenea lucrări sunt pornite de la Dumnezeu, căci oamenii nu pot face aşa ceva…“
Au vorbit apoi: arhim. Scriban, părintele Vasile Ouatu, I. Gr. Oprişan, Lascarov Moldovanu şi mulţi alţii.
Mai la urmă, a vorbit şi Părintele Iosif, din a cărui cuvântare de atunci transcriem următoarele:
„După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară.
Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).
În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.
De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.
Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt!
Deci, dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu ar fi trebuit să fiu un mort de doi ani; şi dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui este şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dumnezeu!
La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mişcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an, numai cu 10 fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.
Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care 5 au fost vorbitori, iar 5 ascultători.
În acele clipe grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoaptele: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine? Dar Domnul nu m-a lăsat.
Şi „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge“ – zicea Mântuitorul (Mat. 15, 13).
Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins.
Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.
Nici cel care a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel care a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor. 3, 6-7).
Oastea Domnului a crescut prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc.
De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită de Praznicul Bunei Vestiri. Făcusem şi oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o de Praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprişan la Locurile Sfinte, şi am amânat serbarea de Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Domnul a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, şi atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.
De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca şi când ne-ar zice: Mergeţi cu serbarea voastră la Praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei.
Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voieşte suflă“. Oastea a ieşit din suflarea acestui Vânt Ceresc.
„Şi mi-a zis mie Domnul, spunea Ezechil proorocul: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o Oaste mare foarte“ (Ezechil 47, 3).
Şi noi suntem o Oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi viaţa noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte“.
Multe mai sunt de făcut în mişcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat şi neîntârziat va trebui să vină şi organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi ea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub această suflare.
Şi, ca să nu se uite acest lucru, iată eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în Praznicul Duhului Sfânt, să se ţină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală pe toată ţara, aici la Sibiu.
În tot anul, Praznicul Rusaliilor, Praznicul Duhului Sfânt, să fie praznicul Oastei, praznicul întâlnirii şi al bucuriilor noastre aici la Sibiu. Cu voia Domnului să zicem dar: La revedere în anul viitor.
Şi încă ceva: cei care aţi fost la Sibiu aţi văzut şi aţi auzit ce şubredă este sănătatea mea. Fraţilor, surorilor, rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu mă rog pentru voi!…“
O, dacă acest deosebit har ceresc ce venea spre noi prin această binecuvântată Lucrare ar fi fost înţeles tot atât de bine şi de către cei din fruntea Bisericii şi a poporului, cum l-a intuit mulţimea cea mare şi de jos, ce minunat s-ar fi putut împlini atunci planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru L-a avut cu ţara noastră. Şi cum s-ar fi schimbat atunci de radical tot cursul istoriei noastre.
Dar atât „elita“ noastră naţională cât şi cea religioasă de atunci nu numai că n-au înţeles, dar au şi zădărnicit acest plan dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cândva şi elita poporului iudeu (Luca 7, 30).
Spre nefericirea noastră de astăzi, ca şi a acelora de demult.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I,
