Profetul vremilor noastre – MUNŢII APUSENI

Vidra de Sus

Anii ce urmează, 1911-1921, sunt anii petrecuţi de Părintele Iosif în Vidra de Sus unde, ca învăţător şi preot, Biserica, familia, satul şi obligaţiile însumate îl absorb. Pana însă nu o lasă din mână. Şi urmele lăsate de ea nu lipsesc.

Un interes deosebit însă avea pentru culturalizarea şi ridicarea maselor ţărăneşti la un alt nivel de înţelegere a rosturilor vieţii în satul românesc.

Acest fapt rezultă cel mai bine din cuprinsul predicii ţinute cu ocazia împlinirii a zece ani de păstorire, în care, printre altele, spune: „V-am dat o casă de-a mea la care i-am pus numele „Casă Culturală“ – la mine acasă am făcut această casă de citire şi am venit acolo între voi cu gazete, cu citiri. Sâmbătă seara cu tâlcuiri din Sf. Scriptură… “ (vezi cap. 8, vol. I).

Aşa putem înţelege rostul acestei adrese (pe care o redăm în fotocopie în pagina de-alături) care, trimisă redacţiilor din ţară, a adus în „Casa Culturală Avram Iancu“ din Vidra de Sus, p. u. Câmpeni (jud. Turda Arieş) cultura, ştiinţa, veştile şi noutăţile necesare creşterii acestor moţi ai lui Iancu, spre a fi folositori familiei şi neamului, scoţându-i din neştiinţă şi crâşme şi apropiindu-i de şcoală şi Biserică.

Acesta şi aşa a fost Părintele Iosif, care nu numai că şi-a pus în slujba binelui şi spre fericirea semenilor dragostea şi mintea, ci şi-a împărţit şi casa cu ei. (O singură casă a avut şi chiar şi pe aceasta a împărţit-o cu semenii lui. Când el se va duce la Sibiu, Mitropolia, care avea patruzeci de case, n-a găsit pentru el nici o cameră măcar.) În această casă a părintelui s-au aflat şi Abecedare, nu numai cărţi şi reviste. Nu numai din punct de vedere religios Părintele Iosif a alfabetizat poporul, ci chiar şi din punct de vedere laic. A pus în mâna poporului alfabetul. Ştiinţa de carte, citirea cărţilor s-a învăţat în casa părintelui, completând lipsurile şcolii şi ajutând scopurile ei.

Viitorul lui amvon va fi condeiul şi dragostea faţă de carte l-a îndemnat să facă totul pentru ca şi alţii să cunoască valoarea acesteia.

Cu nimic nu a făcut mai puţin pentru neamul său decât Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr sau Şaguna. Acest profet al neamului nostru, studiat mai îndeaproape, ne arată cum trebuie să muncească un adevărat slujitor al altarului. Nu înţelegând prin altar masă de lucru pentru câştigarea existenţei, când, pentru el, Altar a fost Crucea însângerată a lui Iisus cel Răstignit.

Ba, din punctul de vedere al Evangheliei, îl putem numi evanghelistul poporului român al sec. XX (şi poate şi al celor viitoare).

Cele afirmate sunt dovedite de roadele aduse de ostenelile şi jertfa lui spre binele neamului său, căci, pe parcursul istoriei Oastei Domnului, de dragul Evangheliei pe care va vesti-o în cele mai cereşti culori, mulţi vor învăţa carte în „şcoala“ Oastei, ca să poată citi inspiratele lui cărţi. Astfel Oastea Domnului a devenit nu o parte ce suplineşte lipsurile şcolii, ci germenul dezvoltării spirituale cel mai potrivit aspiraţiilor şi năzuinţelor poporului nostru.

Spre Canaan

Ce inspiraţie a avut Părintele Iosif când primei lui cărţi tipărită la Arad i-a pus acest titlu!

Ca un fir roşu peste toate cele ce vor urma şi prin toate paginile cărţilor şi revistelor semnate de el va trece acest îndemn sfânt dat cititorilor lui: „Spre Canaan“.

Noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu şi pentru această afirmaţie pe care putem să o facem şi să o încrustăm aici cu privire la el.

Prefaţă

De „refaceri“, „înnoiri“ şi „primeniri“ se vorbeşte atât de des, încât parcă e de prisos să mai încep şi eu cu ele. Mai bine voi spune că războiul a lăsat nu numai ruine materiale, ci şi destul de grele ruine morale, sufleteşti.

Viaţa omenirii întregi e plină de aceste ruine. Hotărât, şi temelia morală a neamului nostru s-a stricat, s-a ruinat întrucâtva, iar pe temelie nu se poate clădi viitorul, mărirea neamului nostru. Acum dar, când vrem să clădim, să zidim, va trebui să refacem, să îndreptăm mai întâi ce s-a stricat. Va trebui să întărim mai întâi temelia morală, aşezând la locul lor pietrele tari ale credinţei şi cărămizile sănătoase ale moralului – altcum zidim în vânt.

Numai o Românie aşezată pe temeliile sănătoase şi tari ale credinţei şi moralului pot fi un câştig statornic. Acest câştig – dobândirea şi întărirea lui – îl caută şi predicile mele. În revista «Românul», Părintele Iosif are o rubrică specială: „Din durerile moţilor“, unde apar, demascând nedreptatea, articolele lui în sprijinul asupriţilor.

Astfel în numărul 61 al acestei reviste, cel din 21 martie 1920, sub titlul „Mai multă democraţie în administraţia rurală“, scrie:

Vremurile schimbate cer democratizarea largă şi sănătoasă a tuturor orânduirilor sociale. Între aceste orânduiri e şi administraţia sătească. În vremurile trecute, toate uşile ei erau închise pentru orice democraţie adevărată. Sus, la oraş, „solgăbirăul“, iar jos, în comune, „oamenii lui“, notarii, ei aranjau şi nesocoteau toate cele. Comitetul, „reprezentanţa“, cu „aleşii“ şi viriliştii ei erau numai o formă goală, care se întrunea de două ori pe an să asculte şi să „aprobe“ protocolul şi socotelile făcute şi încheiate „gata“.

Legea comunală şi aplicarea ei erau cel mai negru absolutism.

Faţă de aşa administraţie au fost şi sunt de înţeles ieşirile aspre şi violente din vremea revoluţiei, împotriva ei.

Sfat-urile naţionale care, după revoluţie, au luat locul administraţiei au fost porţile mai largi pe care le-a deschis şi prin care a intrat curentul democraţiei adus din câmpurile de luptă şi fronturile jertfelor şi suferinţelor morţii…

…Poporul nostru nu are pretenţii în ceea ce priveşte cantitatea. Cuantumul cel mai mic îl mulţumeşte, dacă observă dreptatea.

Stările comunale actuale nu sunt cele bune. Dacă împrejurările ne ţin deocamdată în cadrul vechilor orânduiri, asta nu înseamnă, nu poate însemna că şi duhul din ele trebuie să fie acelaşi, învechit, oligarh, potrivnic vremurilor democratice de azi. Odată şi odată poporul va fi chemat să ia parte activă la conducerea treburilor statului şi, din punctul acesta de vedere, el trebuie pregătit de acum.

Până când însă va fi ţinut departe, el va crede mereu că oamenii poartă vina vremilor de azi. Şi până ce parlamentul va aşeza pe baze noi, largi şi democratice administraţia de azi, ar fi bine – în interiorul tânărului nostru stat – să existe mai multă democraţie în administraţia noastră rurală. Iată o altă plângere:

Stimat oficiu de aprovizionare, Cluj,

Comuna Vidra de Sus suferă cumplit în ce priveşte alimentarea cu cereale. Situată într-un ţinut muntos, neproductiv, sub Muntele Găina, cu peste 700 numere de familii, din care nici unul nu produce atâta ca să nu fie silit a importa din „ţară“ – din partea forurilor noastre superioare judeţene nu am fost ajutaţi cu aproape nimic. Un singur vagon de grâu ni s‑a dat din toamnă şi până acum, în opt luni de zile. Nu numai că nu am fost ajutaţi, ci administraţia ne-a băgat într-un mare necaz: ne-a scos permis şi ne-a promis că ne aduce 240 vagoane la plasă şi noi ne-am răzimat în această nădejde. Promisiunea a rămas promisiune, iar noi am rămas fără bucate… Ni s-a adus însă nişte cucuruz stricat, putred şi vitele se îmbolnăvesc de la el. În sfârşit, ne plângem şi putem dovedi că bucatele ce vin la plasă se împart în Câmpeni şi satele din jur, iar la noi nu mai sosesc. Faţă de aceste dureroase stări, rugăm o comisie de aprovizionare a ne ajuta cu cereale.

Întrucât avem acum în comună Cooperativa „Vidreana“[1], rugăm să fim prin ea direct ajutaţi cu cât se va putea, fiind calea aceasta mai dreaptă, mai ieftină pentru noi, pentru necazurile şi lipsurile noastre.

Întrucât s. t. comisie nu ar mai dispune de cereale la îndemână aici la noi, în Ardeal, rugăm a ne îngădui şi da dreptul recerut spre a ne putea aduce porumb din Vechiul Regat.

Vidra de Sus, la 25 aprilie 1920

Pentru şi din însărcinarea poporului,

Vasile Chira, învăţător Badona Teodor, Iosif Trifa – preot

Un alt articol pentru ziar:

Din greutăţile unificării sufleteşti. Bacşişul

Îţi mai aduci aminte tu, fiul meu duhovnicesc Nicolae, de vremurile grele de ieri? Eram în Egipt şi eu, un mic Aron, începui a picura în suflet „agitaţia“ şi visurile iredentismului nostru. Şi tu m-ai înţeles. Mi-ai deschis larg toate încăperile sufletului tău şi aşa am făcut din tine un ajutor şi luptător iubit.

După doi ani de la sfânta zi a învierii noastre naţionale, un năcaz veni peste săracii noştri de sub Muntele Găina, un năcaz pentru care trebuia să trimitem un delegat cu rugare la Bucureşti.

Pe cine altul putea să cadă însărcinarea decât pe tine, fiul meu cel cuminte?

„Să pleci la Bucureşti!“ Parcă te văd când ţi-am spus aceste vorbe. O lumină, o bucurie s-a aprins în sufletul tău şi în faţa ta. Îţi dădeai seama că vei merge la Mecca noastră cea sfântă pe care de atâtea ori ţi-am pomenit‑o în şoaptele noastre de ieri.

Te văd la Bucureşti. Te văd sus la Minister şi din Minister pogo­rându‑te la o direcţiune. Îţi aştepţi actele, mândru parcă de solia ta ce o ai ca trimisul sătenilor tăi necăjiţi şi al necazurilor lor. Dar iată, cerul bucuriei tale se întunecă. Actele tale, pe care ieri un secretar de sus le trimise jos la direcţiune nu se află nicăieri. De şapte ori în şapte zile a trebuit să le cauţi şi să te plângi că ţi se gată merindele şi banii de acasă stând atâta „prăpădit“ pe acolo. A opta zi, după aflarea lor, un domn îţi spune în cancelarie că tu ai fost de vină că n-ai făcut nici o cinste cu domnii ăştia. Iar la spusul şi răspunsul tău că eşti trimisul unor săteni săraci şi că n-ai bani de împărţit la nimenea şi că la noi nu-s astfel de datini, un cancelarist îţi strigă în faţă vorbele: „parşiv“, „ungurean“, „bolşevic“.

Pleci afară încruntat şi, după ce nici portărelului nu-i arunci nimic, ţi se trânteşte cu furie poarta în spate, cât pe aci să ajungi în stradă în patru mâini.

Te întâlnesc întorcându-te de la Bucureşti. Te înţeleg de departe că te întorci rănit în sufletul tău. Te văd atât de mâhnit, precum niciodată nu te-am văzut de când te cunosc, te văd gata să-ţi răsufli mâhnirea în sat, te văd gata să plângi. Dar nu plânge, fiul meu iubit! Vremea plângerii a trecut. Nu te teme! Îmbărbătează-te! Visul nostru împlinit trece numai prin un morb uşor şi trecător. Nu-ţi lăsa dar mâhnirea să-ţi răsufle prin sat, ci taci şi rabdă.

Tăceţi şi răbdaţi voi, toţi cei care vă întoarceţi de la Bucureşti răniţi în sufletul vostru ca şi fiul meu Nicolae, căci ca mâine cuţitul democraţiei adevărate se va apuca să opereze, să taie, să cureţe, să lege şi să vindece rănile României Mari.

Preot Iosif Trifa

În revista «Românul» din 1919, părintele are un articol, iar în cea din 1920, trei articole.

În «Revista Teologică», între anii 1921 şi 1930, aflăm paisprezece articole.

În revista «Biserica şi şcoala», numai în 1920, are şapte articole. Dar la celelalte publicaţii care se ridică în număr de cincisprezece, câte?

În revista «Biserica şi şcoala» nr. 37, din 13-26 septembrie 1920, apare cu un articol:

Preot

(O scrisoare şi un răspuns)

…Dragă prietene! Îmi scrii să trec la oraş, să aleg o altă carieră, „civilă“, îmi scrii că sunt un nesocotit că mai stau şi mă chinuiesc aici la ţară în mijlocul unui popor nerecunoscător şi otrăvit de curente rele şi slabe. E adevărat ceea ce îmi scrii. Îmi dau şi eu seama că, de fapt, e mizer traiul meu în raport cu pregătirile mele. Îmi dau seama că din starea mizeră de aici aş putea scăpa şi ieşi pe sute de uşi; mintea m-ar ajuta să devin într‑o bună dimineaţă funcţionar la oraş, profesor, ziarist etc., şi totuşi, dragă, cu groază mă gândesc la soluţia ta. N-o pot asculta. De zece ani port lângă numele meu vorba „preot“ şi cu fiori mă gândesc la dimineaţa aceea în care numele meu ar apărea fără această vorbă. Să şterg cuvântul „preot“ de lângă numele meu şi să scriu altul în locu-i, hotărât, e o soluţie fericită pentru un trai mai fericit, dar nu pentru suflet, căci pentru mine cuvântul „preot“ înseamnă un fior, un dar, o mărire, o răspundere, şi nu o carieră care se poate lăsa şi schimba oricând.

E adevărat că sunt văduv la 32 de ani şi numai vorba „preot“ mă împie­dică să mă căsătoresc, să fiu fericit iar. Însă pe mine mă ţine ceva să rămân aici şi mai departe, chiar într-un loc şi o fericire spartă.

Acel ceva e glasul „Lui“: „Cel ce iubeşte pe tată, mamă sau soţie mai mult decât pe „Mine“ nu poate fi ucenicul „Meu“… Eu, dragă, vreau să rămân cu această numire sfântă de „preot“ şi nu este suferinţă, nici mizerie, nici durere, putere sau amăgire în această lume care m-ar despărţi de ea.

Cinci ani ai purtat şi tu această numire şi chemare. Acum tu te-ai mutat în cancelariile Clujului. Mă mir şi regret că ai părăsit ogorul lui Hristos. Dacă pe mine suferinţa şi mizeria nu m-au putut scoate de aici – pe tine ce te-a îndemnat să te duci?

Cu durere mă gândesc că, de acum, dragă… căile noastre se despart. Tu apuci spre „domniile mai mari“. Parcă te văd cu doamna de braţ pe străzile Clujului, te văd la teatru, te văd sus la „resort“, în birou cu „şeful“ tău (parcă văd şi turma gheşeftarilor de la uşa cancelariei cum intră şi ies cu „afaceri“). Faci legături, cunoştinţe, politică şi, ca mâine, începi a sui treptele avansărilor. Şi eu… eu rămân aici un umil popă de la ţară. Când, peste câţiva ani, voi mai da pe la Cluj, tu nu mă mai „recunoşti“. Trecând cu mersul tău grăbit şi elegant pe lângă mine, şi eu cu mersul meu greoi şi stângaci de la ţară, tu nu mă vei mai „observa“ sau, după ce voi trece, te vei uita cu compătimire după mine.

Dar totuşi eu sunt şi rămân aici la ţară mai mare ca tine şi şeful tău. Ţărani sfioşi şi curaţi se apropie de mine, îmi sărută mâna, căci eu sunt păstor, părinte şi tată în sat şi de aceea îmi dau seamă sufletească.

E adevărat că poporul ni s-a stricat întrucâtva. Dar tocmai lucrul acesta este un strigăt, o chemare, o răspundere pastorală; să rămânem între oile noastre, să tămăduim pe cele infectate, să ferim pe cele sănătoase de otrava vremilor. Nu este oare de osândit doctorul ce-şi lasă bolnavii şi fuge?

Şi acum, la dureroasa noastră despărţire, încă o vorbă să te întreb: după cinci ani de păstorire, nu simţi aşa o sufletească mustrare pentru cei ce i-ai lăsat? Nu ţi se „face milă“ ştiind că păstoriţii tăi au rămas ca nişte „oi ce n-au păstor“? (Marcu 6, 34). Nu te gândeşti că după plecarea ta vor intra lupi grozavi intre ei, necruţând turma? (Fapte 20, 29). Nu te gândeşti la ziua judecăţii când Domnul va cere „sângele lor“ (Ezec. 33, 6) şi răspunderea noastră pentru oile noastre? Eu acolo voi fi în fruntea turmei mele, să-mi dau seamă despre ea şi grija ei. Tu cu cine vei veni acolo? Cu turma gheşeftarilor de la uşa biroului? De cumva nu te-ai laicizat cu totul şi mai citeşti câteodată în Scriptură, deschide la epistolele lui Pavel, II Tim. 4, 10: „Iar Dima m-a părăsit fiindcă a iubit veacul de acum şi a plecat la Tesalonic“… Aşa că e multă durere şi mâhnire în vorbele lui Pavel. În mijlocul ostenelilor pastorale, un soţ, un ostaş îl părăsise. Dacă ştergi cuvântul Tesalonic şi scrii deasupra „Cluj“, gândeşte-te, oare nu te apasă cumva şi pe tine vorbele şi mustrarea lui Pavel? În ceasurile-ţi libere, gândeşte-te mereu la acest Dima şi nu mai chema pe alţii la Cluj, ci bagă de seamă, nu cumva te cheamă pe tine răspunderea înapoi la via Domnului?

Cu drag, al tău prieten,

 Iosif Trifa, preot

Sigur că această scrisoare nu a făcut aluzie la profesorul universitar I. Lupaş, însă mult mai sigur că profesorul a citit-o şi pe undeva şi-a însuşit o parte din observaţiile făcute şi o lacrimă a vărsat şi el peste întâia pagină a revistei amintite.

Au trecut anii şi adevărul spus, pe cel înţelept, nu-l supără. Profesorul universitar Dr. I. Lupaş îi oferea Părintelui Iosif posibilitatea de a veni la Cluj. Nu e sigur dacă, prin relaţii cu episcopul Clujului, îi uşura venirea tot ca preot sau îi propunea chiar să renunţe la preoţie, oferindu-i vreo catedră.

În cazul din urmă, nu am greşi dacă am spune că articolul sus-amintit ar fi un răspuns dat ofertei. Oricum şi oricând, Părintele Iosif nu glumea cu nimeni despre astfel de lucruri şi nu făcea târg cu slujba lui Hristos.

În fond, articolul este un strigăt de alarmă, un strigăt dureros adresat preoţilor funcţionari, fără ca el să bănuiască măcar că toţi cei vizaţi vor fi consideraţi buni; numai el, care avea trează conştiinţa răspunderii de slujitor al Bisericii, nu va mai corespunde mai târziu – în urma unor nedrepte hotărâri – misiunii de „preot“.

Cu toate acestea, avem nenumărate dovezi păstrate în presă şi corespondenţă că relaţiile dintre prof. I. Lupaş şi Părintele Iosif s-au menţinut mereu la acelaşi nivel, apreciind fiecare munca celuilalt. Astfel peste nouă ani de la această dată, aflăm o scrisoare a prof. Lupaş, pe care o redăm în continuare:

Universitatea din Cluj,

Institutul pentru studiul istoriei naţionale

(Fondaţiune a M. S. Regelui Ferdinand I)

Cluj, 28 I 1929

Iubite amice,

Îţi mulţumesc cordial pentru cărţile şi foile trimise. Rog pe bunul Dumnezeu să-ţi ajute să poţi secera izbânda cea mai mângâietoare în lupta creştinească ce ai întreprins pentru zdravăna îndrumare a poporului nostru pe calea adevărului. Te felicit totodată pentru iscusinţa cu care izbuteşti să exprimi în graiul neaoş poporal tot ce e de împărtăşit fraţilor noştri ţărani de la sate. Cu Dumnezeu, înainte!

I. Lupaş

P.S. În ce priveşte salutara năzuinţă de a accelera topirea statuii de zăpadă, nu mă îndoiesc că contribuţia frăţiei tale va fi din cele mai eficace. Gheaţa prostiei va trebui să se topească în scurtă vreme. Nu ştiu dacă ai observat într-un număr al «Universului» din săptămâna trecută articolul lui Bacalbaşa despre Grupu-lucă sub titlul „Urmaşul lui Gheor­ghe Lazăr“. Poate ar fi nimerit să luminezi puţin satele; ce nedreptate mare i se face mucenicului luminii de la Avrig când fiul sterp şi gol al Bădăcinilor e socotit ca urmaş al lui, cu toate că în viaţa întreagă n-a produs nimic pentru progresul cultural şi sufletesc al poporului nostru, nici nu va produce. E ciu­dat cum, scriitori de valoarea şi iscusinţa lui Bacalbaşa nu ştiu face deosebirea cuvenită între valorile productive, reale pe care le-a dat neamului românesc Ardealul nostru şi cele inflaţioniste pe care un nenorocit curent al demenţei demagogice le-a împins acum la cârma României întregite. Trebuie necontenit luminat poporul să înţeleagă că în guvernul domnului Maniu nu este deloc reprezentant Ardealul culturii, ci numai Blajul îngâmfării papiste, al declamaţiunilor sterpe şi al fanfaronadei ridicole.

Idem

[1] Înfiinţată de Părintele Iosif Trifa.

Profetul vremilor noastre / Moise Velescu. – Sibiu:      Oastea Domnului, 1998 – vol. 3