Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Puterea Cuvântului

Puterea Cuvântului

Puterea Cuvântului

Evanghelia de la Matei, cap. 8, versetele 5-13, ne prezintă întâlnirea din Capernaum dintre Iisus Hristos, Învăţătorul Noii Legi, şi un sutaş care caută vindecare pentru sluga sa care zăcea în casă, doborâtă de slăbănogire şi chinuindu-se cumplit. Deşi relatarea acestei întâlniri este scurtă, evanghelistul Matei, călăuzit de Duhul Sfânt, scoate în evidenţă câteva aspecte importante ale învăţăturii lui Iisus Hristos adresate ucenicilor Lui, cât şi tuturor celor care Îl vor urma de-a lungul timpului, până la sfârşitul veacurilor.

În primul rând, este arătată importanţa mijlocirii către Dumnezeu pentru semenii noştri aflaţi în orice fel de suferinţă, atât de clar prezentată în Epistola Sf. Apostol Iacov: …vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (5, 16).

În al doilea rând, este descris modelul celui care vrea să fie mijlocitor pentru semenii săi şi a cărui rugă să fie ascultată de Dumnezeu. Sutaşul, cel care Îi cere ajutor pentru sluga sa, are o mare credinţă: (…la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă – vs. 10); smerenie: (Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu – vs. 8) şi dragoste, manifestată printr-o puternică simţire faţă de suferinţele acestuia: (Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit – vs. 6). Credinţa, smerenia şi dragostea sunt însuşirile dreptului, a cărui rugăciune este ascultată de Dumnezeu.

În al treilea rând şi nu ultimul, prin condamnarea formalismului şi necredinţei în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a celor din poporul ales, este condamnat şi formalismul şi slaba credinţă care ar putea exista în rândul creştinilor din lumea contemporană (Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor – vs. 10-12).

Sigur, aceste aspecte precum şi cele care nu au fost amintite merită să fie analizate în detaliu prin prisma luptei noastre pe calea credinţei, dar, în cele ce urmează, vom încerca să surprindem un aspect mai puţin vizibil însă foarte important în lupta noastră duhovnicească, de ostaşi ai lui Hristos. Dacă ar fi să denumim acest aspect, aşa cum este regăsit în pericopa evanghelică, poate cea mai nimerită denumire ar fi puterea cuvântului. Această denumire este sugerată de răspunsul dat de sutaş atunci când Iisus Îi spune că va veni acasă la el ca să-i vindece sluga bolnavă: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea (vs. 8). Iată deci cât de puternică era credinţa sutaşului, încât i se părea firesc ca Iisus să-i vindece sluga numai cu puterea cuvântului.

De fapt, el credea că Cel din faţa lui este Dumnezeu şi-I recunoştea puterea de a vindeca prin cuvânt! Credea în puterea cuvântului, deoarece şi el o folosea adeseori în slujba pe care o avea: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (vs. 9). Într-adevăr, Cel despre Care credea că este Dumnezeu îi vindecă sluga prin puterea Cuvântului, zicându-i: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (vs. 13). Din cele arătate, se observă că se poate vorbi de puterea Cuvântului lui Dumnezeu către oameni şi de puterea cuvântului omului către oameni şi către Dumnezeu.

Despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu aflăm din surse sigure, din Sfintele Scripturi, din experienţa şi scrierile sfinţilor noştri înaintaşi şi chiar din experienţele personale trăite în viaţa de credinţă. Sf. Evanghelist Ioan ne spune că „la început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1, 1). Din acestea, înţelegem că puterea Cuvântului lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu, o putere necreată şi veşnic izvorâtoare din Fiinţa Sa divină. Cu această putere transmisă prin Cuvânt, Dumnezeu a făcut lumea (Facere, cap. 1); şi noi „…prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr 11, 3).

Domnul Iisus Hristos „…a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat” (Mt 8, 16) şi ne-a arătat că, prin cuvânt, „…putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele” (Mt 9, 6), asigurându-ne că „…cuvintele pe care ni le-a spus El sunt duh şi viaţă” (Ioan 6, 63).

De asemenea, ascultând şi împlinind Cuvântul lui Dumnezeu, El ne încredinţează că vom avea viaţă veşnică şi vom trece de la moarte la viaţă fără a mai fi judecaţi (In 5, 24).

Crezând din toată fiinţa în puterea Cuvântului lui Dumnezeu, putem să simţim şi să mărturisim ca marele nostru înaintaş şi poet: Cuvântul Tău, Duhule Sfânt, / e frumuseţe şi putere / etern şi dulce crezământ / spre sărbătoare şi-nviere. // Cuvânt Slăvit, lumina mea, / Tu-mi creşti curat viaţa nouă, / revarsă-mi zilnic peste ea / a prospeţimii Tale rouă. // Sfânt Adevăr Desăvîrşit, / fii-mi toiag şi scut şi soare / pân-la hotarul strălucit / de unde-i veşnic sărbătoare… (Traian Dorz, Cuvântul Tău, Etern Stăpân).

Cuvântul lui Dumnezeu poate avea putere vindecătoare şi mântuitoare în aceeaşi măsură pentru fiecare fiinţă omenească, dar efectul se produce în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care primim această putere. Sf. Apostol Pavel arată în mod clar că oamenii se împart în două categorii, după cum primesc Cuvântul lui Dumnezeu: „Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (II Cor 2, 17) şi că puterea Cuvântului rămâne neschimbată chiar dacă acesta este transmis de apostoli, de oamenii credincioşi: „De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că, luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi (I Tes 2, 13). Iată deci că Dumnezeu a dat şi oamenilor să ducă puterea Cuvântului lui Dumnezeu printre semenii lor.

Fiind creaţi după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, oamenii au fost înzestraţi cu darul vorbirii, al cuvântului pentru a fi de folos la stabilirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Cuvântul are un rol esenţial în dezvoltarea în bine sau în rău a fiecărui om. Un scriitor credincios spunea că „…rostirea unui cuvânt, bun sau rău, declanşează consecinţe nebănuite în universul moral al societăţii. Prin viu grai sau prin scriere, trece din suflet în suflet, de la tată la fiu, din generaţie în generaţie, de la popor la popor, din veac în veac, zidind sau dărâmând, întărind sau slăbind, înfrăţind sau învrăjbind, ca mărturie bună sau rea, după cum a fost bun sau rău omul care l-a rostit”.

Puterea de influenţare prin cuvânt a fiinţei spirituale a omului este atestată de Sfânta Scriptură şi de toate scrierile sfinte, dar, în ultimele zeci de ani, a fost explicată şi pe cale ştiinţifică. De aceea, vorbirea fiecărui om implică o mare răspundere, deoarece cuvintele lui pot avea efecte mari, bune sau rele, asupra celor din jur. Mântuitorul nostru accentuează această răspundere, spunându-ne că „…din prisosul inimii grăieşte gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt 12, 34-37).

Această răspundere o avem în situaţia în care, aşa cum spun specialiştii, un om pronunţă zilnic între patru mii şi şase mii de cuvinte, cu o medie de aproximativ două milioane de cuvinte pe an! Câte cărţi se pot scrie cu acest volum de cuvinte? Dacă am face o lectură a acestora, câte din aceste cuvinte au avut legătură cu Dumnezeu şi au produs alinare, vindecare şi bucurie şi câte au produs suferinţă şi chiar moarte sufletească semenilor noştri? Câte din acestea au constituit vorbiri plăcute lui Dumnezeu şi câte s-au constituit în şiruri lungi de bârfe şi de răutăţi, de acuzaţii şi de judecăţi nedrepte?

Fratele Traian Dorz, marele om al lui Dumnezeu, accentuează responsabilitatea cuvintelor rostite de-a lungul vieţii: „…şi-n Marea Zi a Judecăţii / din orice vorbă-ţi vei vedea / venind spre tine tot păcatul / sau binele ce-ai pus în ea. // … O, nu uita, nimic nu piere, / nici gând, nici faptă, nici cuvânt; / cu toate ai să stai odată / la Judecata Celui Sfânt!” (Cuvântul izvorât din tine).

În speranţa că rândurile de mai sus au reuşit măcar să ne orienteze atenţia asupra implicaţiilor majore ale cuvintelor rostite, să mai luăm aminte la acest frumos îndemn:

Omule, cuvântul ţi-este-un vas de preţ, / care, de se sfarmă, l-ai pierdut pe veci, / Ţine-ţi sfânt cuvântul dat lui Dumnezeu, / căci de el depinde mântuirea ta. / Ţine-l drept pe-acela semenilor dat; / el e şi frumseţea şi valoarea ta (Traian Dorz, Cuvântul).

Gheorghe PINTILIE

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!