Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PUTEREA ÎNVIERII

PUTEREA ÎNVIERII

PUTEREA ÎNVIERII

Arhim. Scriban

Iată, ne-am învrednicit să trecem învierea Domnului şi din acest an.

Credincioşii cu necredincioşii se vor certa multă vreme cu privire la înviere. Cei dintâi o vor slăvi şi se vor veseli de ea; cei din urmă o vor tăgădui. Fiecare îşi va aduce întru aceasta temeiurile lui şi-şi va încorda mintea ca să le aducă pe cele mai tari şi să le găsească ori­unde se va putea.

Dar temeiurile cele mai tari n-au să fie cele pe care le născocim cu mintea noastră, ci cele pe care le încercăm în însăşi viaţa noastră. Aici cunoaştem că Domnul a în­viat cu adevărat.

În adevăr, mintea omului, oricât de lustruită şi de aleasă, oricât de născocitoare şi pătrunzătoare, este totuşi o parte a omului. Viaţa însă este totul. Ea cuprinde şi mintea omului. Deci în aceasta să căutăm să vedem învierea Domnului.

Apoi după cum omul de cuge­tare o găseşte cu mintea lui, aşa şi omul de viaţă creştinească o gă­seşte în fiinţa lui. Mai cu seamă a găsit-o omul care s-a trezit de la viaţa ticăloasă la via­­ţa vrednică. Mai cu seamă acesta cunoaşte că Domnul a înviat cu adevărat (Lc 24, 34) şi S-a arătat nu numai lui Petru, ci oricărui om care s-a sculat din moartea stricăciunii la viaţa curată a Duhului.

Că Domnul Hristos S-a sculat din morţi odată, demult, este una. Despre aceasta oamenii au să se certe mult şi bine. Dar când eu gust această înviere în însăşi viaţa pipăită, aceasta este alta şi e cu mult mai mult.

Nimeni nu poate da ce nu are. Domnul Hristos însă dă învierea. Atâţia păcătoşi au înviat prin El, s-au sculat din ticăloşie în viaţă sfântă.

De unde a dat aceasta? Din bo­găţia Sa, din ceea ce avea.

Ar putea cineva să învie prin altul, care e mort? Nici de gândit.

Ar încerca cineva, care ar sta împotrivă, să crâcnească un cuvânt de tăgadă: „Dar bine, dacă Hristos îndreaptă pe oameni după atâtea mii de ani, este prin puterea învă­ţăturii Lui. Nu este nevoie pentru aceasta ca El să fie viu. Este fru­museţea graiului Său care-i deşteaptă pe oameni. Noi avem cuvintele Lui în Evanghelie. Le ascultăm şi ele ne îmbărbătează şi îndreaptă”.

Aşa socoteşte cârtitorul să răs­pundă, pentru a ocoli învierea Dom­nului. Dar nu se poate. Căci cuvinte bune şi frumoase au mai fost pe lume şi de la mulţi oameni mari. Ascultarea lor ajută omului şi mulţi oameni s-ar îmbunătăţi dacă ar urma după ele. Dar nu urmează. Şi de ce nu urmează?

Apoi care învăţătură de la oameni aţi auzit-o, prin care păcătoşii să se scoale din moartea păcatului la viaţa curată în Domnul? Aceasta nu se petrece. Bine ar fi să fie, dar nu e.

Lumea veche a avut nişte în­văţaţi care căutau să trăiască o viaţă curată. Le zicea stoici. Dar mai merge cineva azi după ei?

Au avut între ei şi un împărat, pe Marcu Aureliu, care a scris gân­duri foarte vrednice. Dar răspânditu-s-au ca ale lui Iisus Hristos? Auzi pe cineva că se înfierbântă după ele? Auzi că mulţimea noro­dului îşi caută curăţirea vieţii urmând lui Marcu Aureliu?

De unde! Sunt lucruri uitate de mult şi pe care doar oamenii în­văţaţi se mai zbuciumă să le scoată la iveală, ca să nu le uite lumea.

Ale lui Iisus Hristos însă n-au fost uitate niciodată. Ele au dăinuit neîncetat în însăşi viaţa oamenilor. Flacăra, odată aprinsă, nu s-a mai stins. De la unul, a trecut la toţi şi viaţa creştinească se ţine până în ziua de azi.

De ce această deosebire? De ce gândurile frumoase ale gânditorilor de altădată s-au şters, iar ale lui Iisus Hristos nu s-au uitat niciodată, chiar dacă lumea nu le urmează?

Răspunsul nu este greu de dat: din pricină că învăţăturile acelora sunt de la oameni morţi. Ele sunt frumoase la auz, dar au murit cu omul şi mai încolo nimeni nu s-a zbătut pentru ele.

Că s-a găsit câte unul care şi-a zis că vrea să trăiască în felul stoi­cilor, da. Aşa am avut noi pe pro­fesorul Pârvan din Bucureşti, mort acum 5 ani de zile. Era o fire foarte aleasă şi un vrednic învăţător al tineretului din şcoala cea mai înaltă a ţării. El a voit să trăiască în felul stoicilor. Şi a trăit. Dar a rămas singurul. Era învăţătură de la oameni morţi.

Când căutăm însă îndreptarea norodului, scuturarea păcatelor, tre­zirea celor înecaţi în nelegiuiri, niciodată nu strigăm la învăţăturile omeneşti, ci la Împăratul cel fără de moarte, la Iisus Hristos. Ştim că El trăieşte, fiindcă a înviat. Şi apoi vedem că atâţia se scutură de ne­gura păcatelor prin puterea Lui. Toţi aceştia apoi vorbesc cu El, se roagă Lui şi mărturisesc că au fost mântuiţi printr-Însul.

Ei au încercat în însuşi trupul lor puterea Lui. Ei şi trăiesc prin El şi-şi păstrează noua curăţie, şi se feresc de o nouă cădere numai prin puterea Lui.

Este puterea Celui viu. Hristos trăieşte şi de aceea El şi cârmuieşte, şi îndreaptă.

Nici n-a îndrăznit vreunul din cei vechi să grăiască cu puterea cu care a grăit El, cu ştiinţa despre trăinicia lucrului Său, care nu piere: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

De aceea suntem mărturisitori ai învierii, fiindcă vedem pe Iisus ca Cel Viu, Cel care până azi lucrează şi scoate pe omeni din moarte la viaţă.

Cu adevărat a înviat!

Arhim. Scriban

«Oastea Domnului» nr. 17 / 23 apr. 1933, p. 3

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului /  Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!