Scrisoare-răspuns a fratelui Traian Dorz – martie 1984
Apoi fratelui care întreabă despre cum se stă la rugăciune şi cum se cântă cântările.
Desigur, dacă avem temere şi respect faţă de Dumnezeu, nu numai starea sufletească în timpul rugăciunii este de mare însemnătate. Despre asta s-a mai spus mult şi se ştie de-ajuns că trebuie, sufleteşte, să ne înfăţişăm cu respect, cu temere de Dumnezeu, cu toată curăţia înaintea Lui în momentul, în starea rugăciunii şi-n locul ei. Trebuie numai să ne străduim să fim aşa.
Acum e vorba despre starea trupească, fiindcă şi asta este multă nevoie să ne-o avem cuviincioasă toţi; şi, de cele mai multe ori, starea duhovnicească depinde de starea trupească. Şi starea duhovnicească se vede cel mai bine din felul trupesc în care ne înfăţişăm noi înaintea Domnului în rugăciune.
Întâi îmbrăcămintea: nu ne-aşezăm la rugăciune oricum. Surorile trebuie să aibă neapărat capul acoperit. E limpede porunca lui Dumnezeu şi înştiinţarea Lui cu privire la aceasta în Sfânta Scriptură. Asta întotdeauna trebuie s-o aibă: capul acoperit. Pentru că este un semn dat de Dumnezeu înfrânării şi evlaviei surorilor noastre şi femeilor în general. Dar mai ales la rugăciune. Orice femeie – tânără sau în vârstă, fetiţă, fecioară, nevastă, mamă, bunică – care îndrăzneşte să stea la rugăciune fără o acoperitoare a capului său să ştie că păcătuieşte, prin necinstirea aceasta, contra Numelui lui Dumnezeu şi-a Cuvântului Sfânt. Scriptura osândeşte acest fapt. Orice credincioasă să ştie asta şi să se teamă de Dumnezeu.
Apoi şi cealaltă îmbrăcăminte să fie decentă, cuviincioasă, aşezată în rânduială pe corp.
Fraţii, la fel.
Îngenuncherea să se facă cu amândoi genunchii, dacă sunt sănătoşi. Aşezarea să se facă de către toţi în aceeaşi direcţie; nu unii spre miazăzi, alţii spre apus, alţii spre miazănoapte… alţii într-o parte, alţii într-alta. Starea să fie dreaptă, nu lăsaţi pe scaun, pe pat, pe mese, unii culcaţi de-a binelea, în aşa fel, încât se moleşesc şi-adorm. Aceasta este o necinstire a rugăciunii, o necuviinţă în faţa lui Dumnezeu. Oricât durează rugăciunea, să stăm cuviincioşi, atenţi, veghetori, cu toată conştiinţa trează că suntem în faţa Domnului Dumnezeu, Care este între noi, Care ne vede, Care ne ascultă, Care ne judecă.
Cântările trebuie cântate, nu strigate. Cântarea face parte din rugăciune şi din meditaţie. De aceea trebuie să fie trăită cu tot sufletul şi înălţată lui Dumnezeu cu toată căldura inimii, pentru că totdeauna aceasta este spre slava Lui şi trebuie să fie spre slava Lui. De aceea trebuie să cântăm simţit, duios, nu ţipător, nu tare, nu… Ci moale. Nu aspru, ci dulce. Nu cu uşurătate, ci cu evlavie şi cu lacrimi. Instrumentele să nu urle, ci să cânte. Să cânte moale şi plăcut, nu acoperind vocile, ci acompaniindu-le încet, dulce, în aşa fel, ca vorbele cântării să se audă limpede, fiindcă în ele este solia Cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să fie auzit clar. Melodia şi acompaniamentul sunt numai însoţiri care trebuie să-l facă mai plăcut şi mai dulce, ca să fie mai uşor de primit şi de gustat; nu să-l acopere, să-l anuleze. Căci atunci nu fac bine, ci fac rău.
La adunări, cântările să fie totdeauna alese dintre cântările pe care le cunosc toţi fraţii şi surorile… şi cei mai bătrâni. Pentru ca toţi să cânte şi toţi să ia parte prin cântare la bucuria aceasta scumpă şi sfântă. Nu se vor întrerupe cântările la una sau două strofe, cum s-au mai făcut şi se fac în multe locuri, ca să se facă mai mult loc vorbirii. Că, de multe ori, o cântare face mai mult decât o vorbire. Mai bine să se scurteze vorbirea, decât să se scurteze cântarea. La cântare participă cu toţii, dar la multe vorbiri nu ia parte adesea nici măcar cel care vorbeşte. De multe ori se spun lucruri slabe ori chiar păgubitoare în vorbiri; dar în cântare totdeauna se spun nişte adevăruri de cea mai mare însemnătate pentru toţi. Atunci e mai bine să se cânte întreagă cântarea, pentru că în programul acesta este nevoie de lumină şi de bucurie pentru toţi fraţii. Cei care alcătuiesc programul şi cei care trebuie să cânte, şi cei care hotărăsc ce să se cânte şi cine să vorbească, aceştia, îndrumătorii programului, trebuie să fie cu toată grija ce aleg şi când aleg ce să se cânte sau cine să vorbească. Nu se vor scurta cântările, căci abia de la strofa a treia încep să cânte cu toţi fraţii. Cântarea trezeşte sufletul totdeauna, pe când vorbirile adeseori îl adorm.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
