„Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8)
Imperativul Sfântului Apostol Petru, după pescuirea minunată, este răspunsul izbăvirii, este momentul minunii împlinite, mult-aşteptată, ca urmare a încredinţării smerite a sufletului lăsat în voia Sa. Iar preaplinul binecuvântărilor arătate „e semnul Lui… când vine-n zbuciumare răspuns îndelungatei rugăciuni…”
Acest pasaj biblic, plin de conţinut duhovnicesc, mă îndeamnă să gândesc la starea de pocăinţă adevărată, la starea de predare, de plecare la picioarele Mântuitorului, cu toată fiinţa noastră. Când ajungem în acest punct 0, de la care începe viaţa de credinţă?
Înţelepciunea lui Dumnezeu face să se desfacă bucată cu bucată din omul nostru cel vechi, luminându-ne treptat starea lăuntrică, propriile bube sufleteşti, ce ţin astupată suflarea Sa din noi. Lucrarea mântuitoare se petrece numai atunci când ajungem la credinţă, când ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, atunci când Îl lăsăm pe El să lucreze în viaţa noastră. Mai ales atunci când simţim neputinţele, iadul din noi, şi când totuşi avem curajul de a „merge pe ape”, pentru că El ne-a promis ajutorul, şi ne uităm ţintă la El, ca şi Sfântul Apostol Petru la chemarea Mântuitorului.
Recunoaşterea stării de nevrednicie este o înaintare, „un mers pe ape”, nu o retragere sau un stat pe loc… Doar aşa recunoaştem adevărata pocăinţă, cea dătătoare de har, cea bine-primită la Dumnezeu. Opusul acestei stări este starea înşelătoare – în care tatăl minciunii ne doreşte să ajungem –, este starea de deznădejde. „Un creştin cu luminile stinse” devenim astfel, după cum zicea părintele Constantin Necula. Atunci suntem morocănoşi şi trişti, răspândind în jur o stare potrivnică, chiar ridicaţi de pe genunchii noştri, în loc să iubim şi să fim bucuroşi pentru nădejdea mântuirii noastre.
Starea de nevrednicie ce o simţim este bună atâta timp cât este însoţită de nădejde, de credinţă. Când rămânem dezlipiţi de ea, în această stare de vedere a propriilor păcate, ne aflăm în iadul din noi fără Hristos, iar acolo harul lui Dumnezeu nu poate lucra şi suntem lăsaţi în voia minţii noastre necredincioase, îmbolnăvindu-ni-se atât trupul, cât şi sufletul. Atunci, doar mila lui Dumnezeu, prin sfinţii Săi, prin rugăciunile Maicii Sale şi ale Îngerului nostru păzitor, ne poate scoate şi „face cale prin pustie, sufletului spre locul cel de bucurie”.
Când primim această stare mincinoasă în minte şi mai apoi în inimă, când refuzăm să mergem pe calea credinţei, cea singură biruitoare, suntem creştini schimonosiţi, fariseici, fără viaţă, mergându-ni-se doar numele că trăim (Apocalipsa 3, 1).
Aceasta este calea cea strâmtă, cu Hristos şi în Hristos, când El Însuşi vine în inima noastră, în iadul nostru, ca să ne scoată şi să ne facă fii ai Învierii!
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”
Aşa să ne ajute Dumnezeu pe fiecare! Slăvit să fie Domnul!
Claudia AURICĂ
