Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Recunoștința – floare rarã

Recunoștința – floare rarã

Recunoștința – floare rarã

– Cuvânt la Duminica a 29-a dupã Rusalii – (Lc 17, 12-19)

Ce lucruri minunate auzim în fiecare duminică la Sfânta Evanghelie şi totuşi mulţi dintre noi le auzim de zeci şi zeci de ani şi nu luăm aminte! De multe ori trecem prea cu uşurătate peste ele, ne gândim că pe acestea le-am mai auzit şi nu le mai dăm prea mare importanţă. De ce, oare? Deşi Cuvântul Domnului zice: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Aceste cuvinte ne aduc aminte de vremurile cele din urmă…

Deci cuvintele Domnului sunt veşnice şi dătătoare de viaţă: „SimonPetru I-a spus: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Aşadar, în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul Se afla pe ultimul Său drum spre Ierusalim, de dinainte de Patimile Sale. Era un drum spre moarte. Se afla la hotarul dintre Galileea şi Samaria. Deci, la intrarea într-un sat, a fost întâmpinat de zece leproşi, care strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Probabil că auziseră şi ei de Iisus că este un Prooroc, un Tămăduitor, Care făcuse multe vindecări, căci ei erau izolaţi la marginea cetăţilor şi a satelor, neputând să se apropie nimeni de ei din cauza bolii contagioase, care nu avea leac. Sfântul Luca, cunoscător al bolilor timpului, ne descrie şi această întâlnire cu nişte nenorociţi ai zilei, sortiţi morţii. Bubele erau greu mirositoare, urechile puteau să cadă în timpul somnului, ca alte părţi ale corpului. Această boală incurabilă făcea ravagii în Africa, Asia şi nu numai. În timpul acela, medicina era neputincioasă faţă de această boală.

De aceea, cei zece leproşi, văzându-L pe Iisus, li s-a întrezărit o speranţă şi o nădejde că pot afla tămăduire. Şi iată că strigarea lor nu a rămas fără răspuns. Bineînţeles, nu putea să rămână fără răspuns strigarea lor, când Mântuitorul a venit să tămăduiască „toată boala şi neputinţa”. Mila Lui pe care o are faţă de toţi oamenii care Îl strigă şi Îl cheamă în ajutorul lor este nemărginită. Nu le-a pus nicio întrebare, nicio condiţie, nu i-a pus să mărturisească credinţa, cum a făcut de atâtea ori când făcea vindecări. De asemenea, ei au fost încrezători în ceea ce le-a zis Iisus: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. N-au ezitat şi au plecat. Deşi nu le era permis să plece, ei au ascultat întru totul. Aici se vede credinţa lor, deşi mai departe se pare că au uitat să-şi mai arate recunoştinţa. Mergând liniştiţi şi cugetând la lucrarea milei, crezând cuvintele care li s-au spus, se gândeau că preoţii i-au scos afară din sânul familiei, din sinagogă şi din cetate. Dacă cumva îi vedea cineva, puteau fi omorâţi, ucişi cu pietre, dar porunca lui Iisus le era pavăză. Toţi au crezut în El şi, mergând ei, au observat cum rănile lor se usucă, bubele le cad, mirosul neplăcut dispare…, ceva miraculos se întâmplase. Îşi recăpătaseră chipul şi asemănarea Tatălui Ceresc, nu mai erau hidoşi, nu vor mai cerşi, vor fi liberi, îşi vor revedea familiile, vor munci şi vor da slavă lui Dumnezeu. Ei au mers sănătoşi către casele lor, dar se pare că aici este, de fapt, capătul lucrării lui Dumnezeu pentru aceştia. Cum au răspuns ei dragostei dumnezeieşti?

Cei zece leproşi vindecaţi astăzi sunt categoriile de oameni sau tipologii asemănătoare nouă, care primim atâtea curăţiri, tămăduiri, ferire de necazuri şi nevoi prin Tainele Bisericii, dar uităm să mulţumim. Alte preocupări ne opresc sau ne fac să ocolim pe binefăcători. Astăzi, au primit videcarea zece leproşi, dintre care, un samaritean şi nouă iudei. Dacă ei nu ar fi fost afectaţi de lepră, nu ar fi stat împreună, din cauza urii pe care au avut-o unii faţă de alţii. Boala şi neputinţa i-au unit pe cei care, mai înainte se urau de moarte. „Dar, pe când se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu” (v. 14-15). Şi acela era un samaritean. Cea mai rea atitudine, atitudinea celor nouă leproşi care au uitat să se întoarcă şi să-I dea slavă lui Dumnezeu. „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” (v. 17). De multe ori şi noi avem aceeaşi atitudine. Când Dumnezeu revarsă peste noi binecuvântările Sale, foarte rar ne uităm spre cer şi să spunem: „De ce eu, Doamne?” Dar când se întâmplă rău, o „piatră” cade, întotdeauna ne uităm în sus şi ne plângem: „De ce eu, Doamne?”

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” Putem să ne dăm seama că este vorba de recunoştinţă, mai precis de lipsa ei. De multe ori credem că ni se cuvine să primim ceea ce vrem să primim, şi ni se pare firesc să avem, pentru că merităm. E nevoie să înlăturăm egoismul, mândria, că suntem ceea ce suntem în virtutea dragostei lui Dumnezeu. Nu drumul spre preoţi sau preoţii i-au vindecat pe cei leproşi, ci Dumnezeu. Dumnezeu face o acţiune asupra noastră, iar noi să ne uităm ca spectatori?… Dimpotrivă, face o acţiune împreună cu noi, să-L simţim că este viu în noi.

Toţi cei zece leproşi au suferit împreună, s-au rugat împreună, au fost vindecaţi împreună, au plecat mai departe bucuroşi tot împreună. Toţi, cu o singură excepţie. Toţi au venit la Hristos pentru vindecare şi totuşi numai unul s-a întors înapoi, la Binefăcătorul său, să-I dea slavă lui Dumnezeu! Aceşti oameni nerecunoscători, şi care au fost vindecaţi, iertaţi, suntem chiar noi, pentru că noi nu am învăţat să-I mulţumim lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi nu este despre cei zece leproşi, ci despre noi, despre societatea noastră, contemporană, înstrăinată de Dumnezeu. Lumea este deprimată, noi suntem deprimaţi. Lumea este fără speranţă, noi suntem fără speranţă.

Noi, oamenii, ne plângem când ni se cere prea mult. La Dumnezeu este invers. Dumnezeu suferă când I se cere prea puţin, când nu I se cere suficient. Hristos ne-a vindecat de un alt fel de lepră, de lepra unui suflet păcătos.

Îl vedem pe Sfântul Pavel mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru „ghimpele” din trupul lui (II Cor 12, 7). Era o boală care îl chinuia groaznic, rugându-se stăruitor ca Dumnezeu s-o îndepărteze de la el, iar Domnul i-a răspuns: „Îţi este de-ajuns harul Meu, căci puterea Mea se săvârşeşte în slăbiciune” (II Cor 12, 9).

De multe ori, iubiţii mei, noi Îi mulţumim lui Dumnezeu doar când primim ceea ce ne dorim, dar când nu primim, nu din vina lui Dumnezeu nu primim, ci numai din vina noastră sau din cauza nevredniciei noastre. Aşa cum spuneam mai sus, după credinţa noastră, Dumnezeu este obligat să facă şi să ne dăruiască tot ceea ce ne dorim noi, să ne fie bine, să ne simţim bine trupeşte, să avem din belşug de toate, iar când nu le obţinem, începem să-L învinuim pe Dumnezeu că nu ne iubeşte. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, fără să ne răsplătească pentru tot ceea ce facem.

Să-I fim recunoscători pentru tot ceea ce a făcut şi face pentru noi, pentru Răscumpărarea cea veşnică, pe care ne-o va da la sfârşitul alergării noastre. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Alexandru ŢUGUI

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!