„Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi.”
Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus, se petrece în faţa celor trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, aşa cum relatează Sfântul Evanghelist Matei, în cap. 17, începând cu versetul întâi, într-un munte înalt, departe de privirile celorlalţi nouă ucenici şi ai mulţimilor care Îl urmau pe Domnul pretutindeni. Erau singurii ucenici care, în momentul acela şi în starea aceea, puteau discerne faptul că Domnul şi Învăţătorul lor era Fiul lui Dumnezeu Care venise în lume umil, luând chip de om, numit fiul Mariei şi al lui Iosif. Dar atunci când avea în fată suferinţa, durerea sau necazurile care erau în popor, El oferea vindecarea şi alinarea trupească şi, o dată cu acestea, aducea vindecarea sufletească, cu condiţia ca cel odată vindecat să nu mai păcătuiască. Şi aceasta, pentru ca răul să nu mai revină în trup şi, cu atât mai mult, în sufletul care fusese vindecat, ca să nu-i fie mult mai rău.
Când au ajuns în munte, Domnul cu ucenicii s-au oprit. Iar evangheliştii nu spun pentru cât timp şi nici ceea ce a vorbit Iisus cu ei. Dar putem înţelege că înaintea unui astfel de moment măreţ – acela de a Se arăta lor în toată splendoarea şi strălucirea, împreună în prezenţa lui Moise şi Ilie – era nevoie de o pregătire cu post şi rugăciune, aşa cum făcea Domnul de fiecare dată când Se retrăgea în vreun munte. Versetul întâi dă cumva de înţeles o pregătire prealabilă a celor trei ucenici chiar înainte de a urca pe munte, căci, după şase zile, i-a luat pe cei trei ucenici să petreacă în linişte pe munte. Iar o dată ajunşi la acel loc, socotim că Domnul a stat mult de vorbă cu ei. Rugăciunea, în loc retras şi pe munte, pentru Domnul, erau cele mai binecuvântate prilejuri. Urcarea pe munte se aseamănă cu urcarea în rugăciune, care, cu cât urci spre vârf, de pe toate laturile muntelui, cu atât te apropii şi unul de celălalt. Iar aproape de vârf sau chiar în vârf, toţi care au pornit fiecare de pe latura sa de munte se întâlnesc.
După o săptămână de urcuş duhovnicesc, în care fiecare urcă de pe câte o parte a muntelui pentru a ajunge la Biserică şi la Adunare, pentru a ajunge la sfinţenie, fiecare pas făcut spre vârf ne apropie, fără să ne dăm seama, şi între noi. Iar în vârf, sfârşindu-se muntele şi urcuşul, ne trezim unul lângă celălalt. Abia atunci şi Acolo, ni se va arăta şi nouă slava Domnului, aşa cum au fost învredniciţi ucenicii. Abia atunci, după urcuşul nostru, asemenea felului cum erau cântaţi psalmii treptelor pe scările Ierusalimului, se putea cânta cel mai frumos imn: Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! (Ps 132, 1).
Dacă vom dori ca urcuşul să ne apropie, vom ajunge, în vârful muntelui, să ne şi întâlnim cu toţi cei care au urcat frumos, fiecare ajungând de pe cealaltă latură a muntelui.
Ucenicii Domnului, fiind învăluiţi şi ei de strălucirea, lumina şi pacea acelor momente unice, propun construirea a trei colibe, pentru Domnul şi pentru profeţii Moise şi Ilie.
Nu este prima dată când Domnul Iisus Se retrage din mijlocul zgomotului cotidian pentru a Se ruga pe o colină sau un munte împreună cu ucenicii, dar de fiecare dată rugăciunea i-a copleşit pe ucenici şi au căzut pradă somnului. Domnul chiar şi atunci i-a rugat stăruitor să vegheze măcar o clipă împreuna cu El. Deci rugăciunea cere multă voinţă, stăruinţă şi multă concentraţie, chiar şi în loc izolat, departe de zgomotul cotidian, de la şes sau cel de dincolo de uşa cămăruţei care ne poate păzi inima şi mintea, pentru a putea veghea şi noi o clipă împreună cu Domnul. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Costel IONESCU – Italia
