Home ROADELE DUHULUI

ROADELE DUHULUI

ROADELE DUHULUI

Era într-o sâmbătă seara… La casa unui gos­podar fruntaş dintr-un sat mic de munte de pe Valea Sebeşului, se făcea plata pe o lună de zile muncitorilor care lucrau la deschiderea unui drum prin munţi. Erau ca la vreo o sută douăzeci cei care aşteptau astfel bietul rod al muncii lor istovitoare de o lună întreagă.

Din pridvorul luminat de o lampă, picherul con­ducător al lucrării chema pe rând pe câte unul, îi făcea socoteala şi îi număra banii pe care, cu o bucurie îngrijorată, bietul om îi punea în chi­mir, apoi, după ce rostea grăbit un „Bună seara”, îşi lua calabalâcul şi pornea spre casă.

Se făcuse târzior, se răriseră aproape la jumă­tate cei ce aşteptau, când „domnul picher” rosti iarăşi un nume. Cel chemat răspunde „prezent”, apoi, cu pălăria în mână, se urcă în pridvor. I se făcu socoteala: „Atâta la zi… Atâtea zile… Ai de primit atât…”.

Însă, după ce socoteala fu gata, în loc să ia banii, omul nostru rămase câteva clipe pe gân­duri, apoi zise:

– Domnule picher, mi se pare că s-a făcut o greşeală…

– Ce greşeală? răspunse acesta – crezând că poate omul n-o fi mulţumit cu leafa ce i se dă.

– Mi-aţi socotit, pare-mi-se, mai mult decât mi se cuvine.

Mirat, picherul îl privi o clipă, apoi făcu încă o dată socoteala. Era adevărat. Îi socotise mai mult cu 400 de lei… Uimit, se ridică de pe scaun, se apro­pie de omul nostru, îl bătu prieteneşte pe umăr şi îi zise:

– Să trăieşti, nene Nicolae! Meriţi toată lauda pentru cinstea de care dai dovadă! Văd că în­tr‑adevăr la dumneata Dumnezeu nu e numai pe buze, ci şi în inimă. Întorcându-se apoi către ceilalţi, grăi:

– Iată, dragii mei, să ne fie spre pildă cinstea acestui om! Îi socotisem, din greşeală, mai mult cu 400 de lei decât i se cuvenea. Putea foarte bine să‑i ia, căci nu observasem greşeala. Însă dânsul, deşi om sărac, a preferat să-mi atragă atenţia, nu să pună mâna pe bani străini. Să ne fie aceasta spre pildă! Când fiecare dintre noi ar fi însufleţit de un astfel de simţământ, chiar faţa acestei ţări s‑ar schimba.

Scoţând apoi 50 de lei, îi dădu omului cinstit, zicându-i:

– Te rog, nene Nicolae, ţine din partea mea acest mic dar şi Dumnezeu să te ţină întotdeauna cin­stit cum te-ai arătat acum. Îi strânse apoi mâna ca unui prieten, după care, omul nostru, intimidat oarecum, dar şi cu bucurie în suflet, mulţumi, spu­se „Noapte bună”, apoi coborî în curte, îşi luă bagajul şi plecă…

În urmă-i – cum era de aşteptat – cei rămaşi comentau între ei faptul.

– Eu, zicea unul, aş fi băgat banii în buzunar şi n-aş mai fi zis nimic…

Un altul:

– Ce! Parcă era păcat? Doar statul are bani destui!…

Cei mai mulţi însă ziceau:

– Ce-i drept, Nicolae ăsta e un om al lui Dumnezeu, care nu numai îţi vorbeşte din Scriptură, ci şi împline­şte el mai întâi! Care dintre noi ar fi făcut ca el?

În timpul acesta, pe drumul luminat de lună, omul cel cinstit păşea încetişor spre casă. Sufletul îi era plin de mulţumirea conştiinţei împăcate, în timp ce în urechi părea că îi răsună mângâietor şi blând: „Aşa să lumineze lumina voastră înain­tea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri…”.

Cred că nu mai e nevoie să vă mai spun că omul acesta era un ostaş al lui Iisus Biruitorul…

Ioan Capătă
din “Roadele Duhului”
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *