Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 2

1. Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.
4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:
7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?
9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:
11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
13. Şi iarăşi a ieşit la mare şi toată mulţimea venea la El şi îi învăţa.
14. Şi trecând, a văzut pe Levi al lui Alfeu, şezând la vamă, şi i-a zis: Urmează-Mi! Iar el, sculându-se, I-a urmat.
15. Şi când şedea El în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Că erau mulţi şi-I urmau.
16. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?
17. Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.
18. Ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor posteau şi au venit şi I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?
19. Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească.
20. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile.
21. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar de nu, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură şi mai rea.
22. Nimeni, iarăşi, nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se vară şi burdufurile se strică; încât vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi.
23. Şi pe când mergea El într-o sâmbătă prin semănături, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice.
24. Şi fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine?
25. Şi Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit ce a făcut David, când a avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el?
26. Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el?
27. Şi le zicea lor: Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.
28. Astfel că Fiul Omului este domn şi al sâmbetei.

* * *

(Mc 2, 1-12)

Evanghelia ne spune ci Iisus i-a zis mai întâi slăbănogului: „Iartă-ţi-se ţie păcatele tale” şi numai după aceea: „Scoală-te şi umblă”. Asta înseamnă că păcatul îl ţinea pe slăbănog legat pe pat. Boala lui cea adevărată era cea sufle­tească şi această boală dinlăuntru trebuia tămăduită mai întâi, ca să scape şi de cealaltă ce se vedea în picioarele şi oasele lui. Da, da, iubite cititorule, boala cea adevă­rată este cea dinlăuntru, cea sufle­tească. Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Su­fletul trebuie mal întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Şi sufletul îşi are bolile lui. Păcatul, cu toate felurile şi formele lui, este acela care ne îmbolnăveşte sufletul. El face rană în suflet şi el o tot măreşte şi otrăveşte mereu.

Creştinilor! Să luăm aminte. Trăim vremuri de cumplite boli pentru suflet. Niciodată parcă n-au fost atâtea păcate între oameni şi de aceea parcă niciodată n-au fost oamenii atât de bolnavi cu sufletul ca astăzi. Dacă într-o bună dimineaţă sufletele oamenilor ar lua în­făţişarea văzută – s-ar umple lu­mea de slăbănogi, de ciungi, de şchiopi, de orbi, de surzi, de muţi, de hâzi, de zdrenţăroşi, de toate schilăveniile şi mirozeniile – ca o dovadă cât de puţin şi cât de puţini sunt aceia care caută grija, frumuseţea şi sănătatea sufletului.

E plină lumea şi azi de „slă­bănogi” cari nu pot umbla pe căile binelui, pe căile Domnului, sau, mai bine zis, nu se apropie de Domnul cu bolile lor sufleteşti, ca să ia tămăduire. E plină lumea de orbi şi orbiţi de patimi, de bol­navi şi bolnăviţi de păcate; şi cei mai mulţi mor în beteşugurile lor sufleteşti fără să ia tămăduire de la Mântuitorul. Sunt oameni care poartă o viaţă întreagă grele beteşuguri sufleteşti şi se bagă cu ele în pă­mânt. Să luăm aminte că toţi sun­tem bolnavi cu sufletul, mai uşor sau mai greu. Ce facem noi pen­tru tămăduirea sufletului? Aproape nimic. Pentru un dinte ce ne doare, pentru o mică rană la un deget, alergăm în grabă după leac, – dar rana de suflet o lăsăm să crească şi să se lăţească mereu.

E vremea sfântului post. Să ne apro­piem cu bolile noastre sufleteşti şi trupeşti de „Doctorul sufletelor şi tru­purilor noastre”. Acum nu mai tre­buie să spargem acoperişurile caselor să-L aflăm pe Hristos. Mântuitorul ne aşteaptă şi oricând putem lua tămăduire de la El. Domnul Iisus Hristos face şi azi minuni în sufle­tul celor care se apropie de El cu credinţă şi cu dorinţă de a-şi îndrepta viaţa şi a începe o viaţă nouă cu El. Minunea din Caper­naum se petrece şi azi, de câte ori cel păcătos şi slăbănogit în păcate se apropie de Mântuitorul cu dor de tămăduire şi mântuire sufletea­scă. Minunea din Capernaum tre­buie să se petreacă şi în sufletul tău, iubite cititorule. De te vei apropia de Mântuitorul cu bolile tale sufleteşti şi tu vei auzi minu­natele vorbe: „Scoală-te şi umblă”, şi îndată vei vedea minunea din Capernaum în sufletul şi în viaţa ta: te vei scula din păcate şi vei începe să umbli în căile Domnului.

Rugăciune

Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte ne­trebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mân­tuit, să strig Ţie: îndurate, dă-mi, Hristoase, tămăduire!

«Lumina Satelor» nr. 11 / 23 martie 1924, p.

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

* * *

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

De fiecare dată când recitim vindecările pe care Domnul Hristos le dăruiește firii umane pentru a-i reconstrui încrederea, pare că sunt departe tare. Astăzi auzim de boli, pandemii ori moarte ca și cum totul ar fi pierdut. Deranjații de creștinism, ca să nu-i mai numim dușmani, aduc ca argument al inexistenței lui Dumnezeu tocmai aceste valuri de tzunami legat de boală și moarte. Or, Mântuitorul nu vindecă doar oameni ori organe ale unor oameni. El vindecă Omul, comunitate umană, iar Capernaumul e una dintre astfel de locații preferate; mentalitatea umană – și ce răbdare a avut cu fariseii și cărturarii. Pentru că tocmai pentru aceasta a venit! Să dăruiască vindecarea ca arvună Învierii. Să facă din Înviere moarte morții. De aici și dimensiunea firească a definirii creștinismului drept credință în Dumnezeu și încrederea în Dumnezeu. Credința, frica de Dumnezeu, pocăința și plânsul ce se înmulțesc pe măsura înmuierii inimii pentru dragostea lui Dumnezeu sunt pași comuni oricărei vindecări și, mai cu seamă, celei pline de Har a Învierii. Hristos vindecă pentru a face să izvorască Iubirea, pentru a reîmprospăta în fibrele firii umane tocmai iubirea, dragostea care sporește toată înțelepciunea, sfârșitul pozitiv al oricărei cunoașteri și viața nesfârșită. Precum spunea Părintele Sofronie: „În dragostea pentru Hristos iubim și cunoaștem pe Tatăl; prin Hristos cunoaștem dragostea Duhului Sfânt; prin ea intrăm în Viața dinlăuntrul Dumnezeirii Treimice”, după ce mai înainte lămurise inimii noastre: „Nu este nefericire mai mare decât a nu cunoaște adevăratul Dumnezeu. Iar noi, cunoscându-ne cum eram înainte, recunoaștem în darul pocăinței un nemeritat dar al cerului; și nu semeția se arată înlăuntrul nostru, ci smerita mulțămită Domnului și mâhnirea împreună-pătimitoare pentru cei care rămân mai departe în întunerecul necunoașterii. Mare este cinstea de a fi creștin! A simți Dumnezeirea și a afla în sine puterea de a-i urma chemarea Părintelui Luminilor” (Arhimandritul Sofronie, Taina Vieții creștine, 2014, pg. 81)

E unul dintre sensurile vindecărilor care ne urmăresc și azi sporul duhovnicesc pentru a ne redescoperi încrederea în dumnezeirea Mântuitorului. Pentru că El nu vindecă doar pentru a vindeca, ci ca arvună a Învierii! Și aceasta îl deosebește de toți cei care s-au dat dumnezei. Suntem vindecați mereu de sincretisme ieftine, prin apelul la smerita cugetare la dumnezeirea Domnului. Vindecarea noastră!

Pr. Constantin Necula
Duminici de fiecare zi
Editura Agnos
Sibiu, 2016

* * *

Slăvit să fie Domnul!

Într-o adunare ca aceasta, Domnul Iisus vestea Cuvântul, aşa cum ni-L descrie Evanghelistul Luca atât de minunat…

Deodată apar patru oameni care aduceau pe o targă un om paralizat de mulţi ani… Cei patru l-au adus pe slăbănog cu toată dragostea şi cu toată iubirea, dându şi seama de neputinţa lui. El era în neputinţă să se apropie de Domnul… Dar ei, cei patru, scrie Cuvântul Domnului, au făcut o spărtură în acoperişul casei şi l-au coborât cu frânghii până în faţa Domnului Iisus. Şi Domnul Iisus, văzând credinţa celor patru, a celor care l-au adus pe slăbănog, l-a vindecat pe acesta.

Să ne cercetăm o clipă starea noastră în momentul acesta, după ani de umblare pe căile lui Dumnezeu.

Iubiţii şi scumpii noştri, parcă atâţia dintre noi suntem gata oricând să urcăm şi să vestim Cuvântul lui Dumnezeu către alţii…

Atâţia dintre noi suntem gata oricând să dirijăm şi să conducem adunarea şi Lucrarea…

Dar câţi dintre noi cunoaştem lucrarea de a lua targa şi a-i duce la Mântuitorul pe cei slăbănogi?… În satele şi în oraşele noastre, în locurile în care ne-a aşezat Dumnezeu, câţi dintre noi ducem cu targa pe fraţii noştri bolnavi?…

Câţi dintre noi căutăm cu targa pe fraţii noştri căzuţi?

Lucrarea este plină şi drumurile sunt pline de suflete zdrobite de păcat, de vrăşmaşul mântuirii noastre. Lipsa slujbei cu targa, lipsa jertfirii, care arată împlinirea rugăciunii şi a unităţii, se vede tot mai mult, se simte tot mai mult.

Pentru câţi te rogi tu, în locul unde te-a aşezat Dumnezeu? Pe câţi dintre ei mergi să-i cauţi şi să-i aduci cu targa la Iisus?

Pentru câţi te rogi tu seara, înainte de-a te culca în patul tău? Te rogi tu pentru sufletele din satul tău, din casa ta, pe care le vezi slăbite? Le duci cu targa rugăciunii la Domnul Iisus?

Pentru câţi tu, cel care stai aici, care spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, pentru câţi te rogi tu? Dar mai ales pe câţi îi cauţi tu, ca să-i aduci cu targa la Domnul Iisus, ca să-i vindece?

Mulţi dintre ai noştri zac răniţi… Te rogi tu? Îi aduci cu targa, să le vindece Domnul Iisus rănile?

Lucrarea lui Dumnezeu în care ne-am trezit şi noi este o Lucrare binecuvântată, născută în ţara noastră şi trimisă de Dumnezeu pentru poporul nostru. Dar această Lucrare are nevoie mai mult ca oricând de oameni sănătoşi în credinţă, care să-i ducă pe targa rugăciunii şi pe sărmanii slăbănogi care zac de mulţi ani. Are nevoie de oameni care să ridice mâini curate, aşa cum ridica Aron şi Hur, sprijinindu-l pe Moise.

În satele şi în oraşele în care nu a fost uitată ora de rugăciune, când inimile tuturor să fie ridicate spre ceruri într-o unitate de sfinţenie şi smerenie, se vede aceasta pe chipul fiecărui suflet care L-a primit pe Hristos. Acolo este unitate şi putere. Dar acolo unde este numai filozofia Cuvântului lui Dumnezeu, răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu şi numai vorbe goale, acolo e numai dezbinare şi păcat.

De aceea vă rog pe toţi, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, treziţi vă, copii a lui Dumnezeu!

Până când copiii noştri, până când soţii noştri, până când fraţii noştri, până când consătenii sau cei din oraşul nostru… până când nu s-au întors la Domnul, noi să nu stăm liniştiţi, pentru că lupta nu s-a sfârşit.

Întrebaţi-vă de adunarea în care v-a trezit Dumnezeu: este adunarea de suflete născute din nou? Nu-i lipseşte nimic? Spre desăvârşirea cui te rogi tu, cel ce stai aici?
Pe câţi ai reuşit să-i aduci la Domnul Iisus cu targa rugăciunilor? Te-ai rugat ani de zile pentru cineva? Ai verificat, ai căutat tu să afli dacă rugăciunea ta a ajuns la Domnul şi cei pentru care te rogi tu încep să se îndrepte şi să se lase de păcate?

L-ai pus la încercare pe Dumnezeu, aşa cum zice Maleahi: „Puneţi-Mă la încercare şi veţi vedea minunile Mele”.

De aceea suntem noi aşa de slabi… De aceea suntem noi aşa de reci în zilele acestea, pentru că a slăbit rugăciunea, părtăşia şi umblarea cu targa după cei bolnavi, după cei căzuţi, după cei slăbănogi.

Domnul Iisus îi aşteaptă pe bolnavi să vină la El, dar El îi aşteaptă şi pe „cei patru” care îi poartă pe targă pe sărmanii neputincioşi.

Domnul Iisus să ne ajute tuturora, ca, plecând şi din locul acesta, să învăţăm ceva: să punem mâna pe targă şi să-i ducem pe fraţii noştri din suferinţe la Dumnezeu. Să ne ajute Domnul să ne putem ruga mai mult, să pregătim terenul lucrului cu targa.

Bunul Dumnezeu să ne ierte dacă nu ne-am ştiut purta aşa până acuma, dar să ne ajute de acum încolo să ne facem bătături la mâini de purtatul tărgii cu neputincioşi, că prea multe bătături am avut la gură, la vorbit, la lenevit…

În minutele care ne-au mai rămasa, am dori să ne adresăm şi scumpilor noştri miri, pentru că numai Dumnezeu singur mai poate şti dacă vom mai ajunge vreodată să ne mai întâlnim aici pe pământ. Dragi miri, Dumnezeu să vă binecuvânteze viaţa voastră şi să v-o sfinţească, ca să trăiţi frumos şi curat înaintea Domnului şi între fraţii noştri.
Şi acum să vă spunem câteva îndemnuri pe care Sfântul Iacov le dădea atunci când era bătrân, iar copiii lui se pregăteau şi ei să plece într-o depărtare foarte mare. Ştiindu-le starea lor, ştiindu-le felul lor, ştiindu-i certăreţi, le porunceşte: „În tot timpul vieţii voastre, să nu vă certaţi pe drum!”.

Şi voi, dragii mei, dragi miri, să faceţi la fel, pentru că din momentul acesta barca vieţii voastre se va depărta de ţărmul liniştit… De-acum vor veni valurile, încercările, dar pe voi mai strâns uniţi să vă facă, să vă strângeţi mai puternic de Crucea lui Hristos. Să vă rugaţi unul pentru altul.

Fraţii mei, fără de acestea nu vom realiza nimic. În mijlocul celor cărora vă veţi duce şi vă veţi stabili, să vă alegeţi un loc de rugăciune şi totdeauna să vă plecaţi acolo şi să-L chemaţi pe Domnul în ajutorul vostru, căci El va porunci furtunilor, valurilor să tacă şi se va face o mare linişte.

Dar o viaţă de biruinţă se duce numai cu rugăciune şi cu post.

Atunci când David se găsea pe patul morţii, l-a chemat pe fiul său Solomon şi i-a spus: „Ai grijă, să nu-l laşi pe Ioab să-şi coboare perii liniştiţi în locuinţa morţilor. Dar tu să nu-L uiţi pe Barzilai, să nu-i uiţi pe fiii lui, care, atunci când eram alungat, m-au chemat în casă şi m-au adăpostit”.

Tot aşa, fraţilor, şi eu vă rog: oriunde veţi merge, să nu-i uitaţi pe fraţii scumpi care vă iubesc şi cu care aţi plâns şi aţi cântat alături. Preţuiţi-i, iubiţi-i şi rugaţi-vă pentru ei. Căci altfel voi veţi fi rupţi de fraţi şi barca vieţii voastre se va îndrepta în altă parte.

Cu aceasta ne despărţim, cu rugăciunea ca Domnul să ne binecuvânteze şi la plecare, ca şi la venire. Să vă ajute Domnul şi să ne ajute la toţi.

Slăvit să fie Domnul!

Fr. Gavrilă Lupu – Vorbire la o Adunare de nuntă de la Vălani – 20 mai 1979, preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).