Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 7

1. Şi s-au adunat la El fariseii şi unii dintre cărturari, care veniseră din Ierusalim.
2. Şi văzând pe unii din ucenicii Lui că mănâncă cu mâinile necurate, adică nespălate, cârteau;
3. Căci fariseii şi toţi iudeii, dacă nu-şi spală mâinile până la cot, nu mănâncă, ţinând datina bătrânilor.
4. Şi când vin din piaţă, dacă nu se spală, nu mănâncă; şi alte multe sunt pe care au primit să le ţină: spălarea paharelor şi a urcioarelor şi a vaselor de aramă şi a paturilor.
5. Şi L-au întrebat pe El fariseii şi cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate?
6. Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: “Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”.
7. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti.
8. Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi.
9. Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră!
10. Căci Moise a zis: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, şi “cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească”.
11. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu,
12. Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
13. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea.
14. Şi chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi:
15. Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă.
16. De are cineva urechi de auzit să audă.
17. Şi când a intrat în casă de la mulţime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă.
18. Şi El le-a zis: Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?
19. Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate.
20. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om.
21. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile,
22. Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.
23. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.
24. Şi ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului şi ale Sidonului şi, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie, dar n-a putut să rămână tăinuit.
25. Căci îndată auzind despre El o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui.
26. Şi femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Şi Îl ruga să alunge demonii din fiica ei.
27. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
28. Ea însă a răspuns şi I-a zis: Da, Doamne, dar şi câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor.
29. Şi Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi. A ieşit demonul din fiica ta.
30. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieşise.
31. Şi, ieşind din părţile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei.
32. Şi I-au adus un surd, care era şi gângav, şi L-au rugat ca să-Şi pună mâna peste el.
33. Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui.
34. Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te!
35. Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine.
36. Şi le poruncea să nu spună nimănui. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau.
37. Şi erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.

* * *

Fariseii au atras atenţia Domnului Iisus Hristos că era prea îngăduitor cu ucenicii care încălcau datinile din bătrâni. Ucenicii au fost acuzaţi că au mâncat fără să se spele pe mâini. Aici nu era vorba doar de o problemă de igienă, ci de mult mai mult. Fariseii vedeau în acest comportament o gravă încălcare a poruncilor. Cu răbdare, dar şi cu autoritatea unui părinte, Domnul Iisus Hristos i-a lămurit că nu ceea ce intră în om îl spurcă şi îl pângăreşte, ci ceea ce iese din el, vorbele rele. Iar în legătură cu cinstirea lui Dumnezeu, este important ca acest lucru să-l facem din convingere, din profunzimea sufletului nostru. O cinstire a lui Dumnezeu doar cu buzele este una formală. Formalismul şi exaltările de moment năruie frumuseţea vieţii creştine. În schimb, inima plină de binecuvântarea rugăciunii şi de prezenţa Domnului Hristos ne dă posibilitatea de a înţelege adevărata valoare a numelui de creştin. Un învăţat aşa spunea: „Cine-L cunoaşte pe Hristos, cunoaşte rostul tuturor lucrurilor”.

Un articol de: Dumitru Păduraru

* * *

„Nu tot ce intră în gură îl spurcă pe om”- este un argument folosit de cei care nu vor să postească. Acest cuvânt a fost rostit de Mântuitorul când ucenicii Săi au mâncat spice de grâu fără a se spăla pe mâini. La evrei, spălarea mâinilor înainte de masă avea și o semnificație religioasă. De aceea, fariseii îi reproșează lui Hristos că Sfinții Apostoli au mâncat fără spălarea rituală. Răspunsul Domnului a fost clar: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om…Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om”. În concluzie, cuvintele de mai sus nu au legătură cu postul, ci cu faptul că ucenicii au fost nevoiți să mănânce fără a se spăla pe mâini. Postul este cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu oamenilor („Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci”, i-a spus Dumnezeu lui Adam). Însuși Mântuitorul a postit 40 de zile și 40 de nopți, drepții Vechiului Testament și apostolii au postit, creștinii la fel; să nu fim noi potrivnici, găsind astfel de scuze. Ținem post pentru că suntem păcătoși, este jertfa noastră adusă din dragoste față de Mântuitorul și din ascultare față de Sfânta Biserică. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru sau preotul duhovnic, ci noi înșine, pentru curățirea păcatelor și apropierea de Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei.

Ținem post prima și ultima săptămână – este exact cum ai încerca să faci un pod și realizezi doar capetele acestuia, fără partea din mijloc. Cam așa este cu postul pe care îl ții în prima și ultima săptămână; este ceva, dar nu totul. De asemenea, un tratament medical pentru șase săptămâni nu ar fi eficient dacă am lua pastilele doar în prima și ultima săptămână!

Se mai crede greșit că dacă ținem post negru în Vinerea Patimilor, este ca și cum am ține toate posturile. Oricum, cei care țin tot postul se luptă ca în Vinerea Patimilor să nu mănânce nimic. Jertfa postului trebuie dusă în toate zilele de post, nu doar parțial, o săptămână, o zi etc.

Mâncarea rămasă de dulce nu trebuie consumată în primele zile din post, cum greșit se procedează uneori. Dacă a mai rămas o astfel de mâncare, nu trebuie consumată, așa cum nici de Sfintele Sărbători, dacă ne rămâne mâncare de post, nu o mâncăm. De asemenea, săptămâna brânzei este foarte importantă și trebuie ținută așa cum se cuvine, putând consuma orice produs alimentar, mai puțin carne.

Unii cred că și-au stricat postul dacă au atins sau au mâncat din neatenție cele ce nu se cuvin a fi consumate în post. E adevărat că în vechime, la începutul postului se foloseau alte vase decât cele din care se consumase mâncare până atunci. Prin aceasta, se arăta hotărârea de a ține post, dar nu înseamnă că am stricat postul dacă am pus unt pe pâine unui copil (copiii până la șapte ani nu sunt obligați să țină post) și din greșeală, ne-am atins și noi de alimentul de dulce. Postul este o problemă de voință, așa că, dacă cineva a greșit cu voie sau fără voie, gustând ceva de dulce, trebuie să se lupte să țină post mai departe. Dacă ne murdărim, ne spălăm și ne luptăm să rămânem curați, nu ne tăvălim prin noroi.

„Dacă nu mă spovedesc și nu mă împărtășesc, nu mai țin post” – postul nu este legat doar de spovedanie și împărtășanie, ci și de o anumită sărbătoare pe care trebuie să o întâmpinăm liniștiți, curați și de lupta pe care o ducem spre a ne curăți sufletul. Deci, chiar dacă uneori, din motive binecuvântate nu reușim să ne spovedim și să ne împărtășim, tot trebuie să ținem post.

„Nu țin toți din casă post și mi-e greu să fac mai multe feluri de mâncare, nu am timp, nu am bani”. E adevărat, uneori osteneala este mai mare, dar și răsplata este pe măsură. O gospodină pricepută și cu dragoste pentru cei din familie poate face așa încât cei care nu țin post să nu cârtească, iar ceilalți să poată posti liniștiți. În privința banilor, un post mai aspru nu presupune un efort mare. Problema este că noi vrem post, dar cu mâncăruri cât mai bune! În vechime, banii economisiți prin post erau făcuți milostenie.

„Mi-e poftă.” Și Adam și Eva au „poftit”, au mâncat și au pierdut Raiul! Să luăm aminte! Cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui orice dorință!

„E mai păcat să poftești decât să mănânci !” Dacă ar fi așa, am putea spune: e mai păcat să vrei să furi decât să furi, e mai bine să omori decât să vrei să omori etc. Noi știm că cel care poftește, dar luptă și nu greșește, primește răsplată de la Dumnezeu!

„Degeaba am ținut post până acum.” Nu trebuie să așteptăm răsplată pentru post, ci întărire, iertare de păcate, mântuire. Și chiar dacă nu am reușit să fim mai buni, nu trebuie să ne pierdem nădejdea, ci să luptăm mai mult!

„Țin alții post și tot răi sunt.” Nu trebuie să vedem ceea ce este rău la semeni, ci ceea ce este bun. Modelul nostru este Mântuitorul, nu vreun om oarecare. Diavolul nu mănâncă nimic și totuși, nu îl ia cineva ca model de postire. Gândul la Dumnezeu!

„A apus soarele, deci pot să mănânc de dulce!”Dacă miercuri, de pildă, invocăm un astfel de argument, atunci ar trebui ca marți seara, după ce a apus soarele, să mâncăm de post! Ori postul ține de marți noaptea la ora 12.00 până miercuri noaptea la ora 12.00.

Cele de mai sus s-au scris nu în ideea de a accentua latura alimentară a postului, ci pentru a lămuri câteva lucruri greșite privitoare la post. Postul este o chestiune de voință, care presupune atât abținerea de la alimente de dulce (postul trupesc), cât și postul sufletesc (abținerea de la vorbe rele, ură, mânie, invidie, gânduri urâte și alte păcate), toate unite cu rugăciunea. Pravila de postire este lăsată deoparte cu sfaturile și binecuvântarea duhovnicului numai de cei care au boli grave, și nu la îndemnul rudelor și prietenilor. Aceștia, uneori, ne sfătuiesc să renunțăm la post în cazul unor boli ușoare! Pe cât este de adevărat faptul că bolnavului care are nevoie de hrană de dulce, duhovnicul îi dă dezlegare pentru aceasta, pe atât este de adevărat că cel care primește „dezlegare” de la rude sau de la prieteni (în cazul în care duhovnicul nu i-a dat dezlegare) va avea parte de suferințe mai grele. Și nici „sfetnicilor” săi nu le va fi mai ușor…

Pr. Marin Adrian

* * *

Evanghelistul Marcu spune că Iisus a intrat într-o casă, dar n-a putut să rămână tăinuit.

– Dar pentru ce S-a dus Iisus în părţile acelea?

– După ce Hristos a desfiinţat porunca Vechiului Testament cu privire la mâncăruri, mergând pe aceeaşi cale, a deschis şi neamurilor uşa. Aşa şi Petru a fost trimis la Corneliu sutaşul, după ce mai întâi primise porunca de a desfiinţa legea cu privire la mâncăruri.

Dar poate că cineva m-ar întreba:

– Pentru ce Hristos S-a dus la păgâni, când El a spus ucenicilor Săi: „în calea păgânilor să nu mergeţi”?

– Mai întâi, aceasta îţi răspund, că Hristos nu era obligat să îndeplinească ceea ce poruncise ucenicilor Săi; în al doilea rând, că nu S-a dus în părţile acelea că să predice, lucru pe care şi Marcu îl lasă să se înţeleagă, când spune că S-a ascuns, dar nu S-a putut tăinui. După cum nu era în ordinea firească a lucrurilor ca Domnul să nu Se ducă să propovăduiască mai întâi păgânilor, tot aşa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, că să alunge pe cei care se apropiau de El. Dacă trebuia să Se ducă după cei care fugeau de El, cu atât mai mult nu trebuia să fugă de cei care se ţineau după El.

Uită-te cât de mult merită această femeie cananeancă să i se facă bine! N-a îndrăznit să se ducă la Ierusalim, că se temea şi se socotea nevrednică. Dacă n-ar fi fost această socotinţă, s-ar fi dus şi la Ierusalim; aceasta se vede şi din tăria rugăminţii ei şi din aceea că a ieşit din hotarele ei.

Unii interpretează alegoric acest text şi spun: Când a ieşit Hristos din Iudeea, atunci a îndrăznit şi Biserica – simbolizată prin aceasta femeie – să se apropie de Hristos, ieşind din hotarele ei. „Uită, spune profetul, poporul tău şi casa părintelui tău”.

Hristos a ieşit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; şi aşa au putut să se întâlnească. Că spune evanghelistul; „Iată, o femeie cananeancă, ieşind din hotarele ei”.

Evanghelistul o învinuieşte pe femeie, că să pună în lumină minunea şi că să o laude mai mult.

Când auzi de cananeancă, gândeşte-te la popoarele acelea pline de fărădelegi, care au răsturnat din temelii legile firii. Aducându-ţi aminte de ele, gândeşte-te şi la puterea venirii lui Hristos.

Cananeenii au fost scoşi din mijlocul iudeilor că să nu strice pe iudei; dar ei s-au arătat mai înţelepţi decât iudeii, că au ieşit din hotarele lor şi s-au apropiat de Hristos, pe când iudeii L-au alungat, deşi venise la ei.

Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decât: „Miluieşte-mă!”; şi la strigătul ei s-a strâns în jur o mulţime de lume. Şi era o privelişte de-ţi storcea lacrimi: să vezi o femeie strigând cu atâta sfâşiere de inimă, să vezi o mamă rugându-se pentru fiica ei, şi fiica ei atât de greu bolnavă! Mama nici n-a îndrăznit să aducă pe îndrăcită înaintea Învăţătorului, ci a lăsat-o acasă zăcând, şi ea însăşi a venit să se roage, îi spune numai boala, fără să mai adauge ceva!

Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela împărătesc, care-I spusese: „Vino şi pune mâna Ta!”; şi: „Coboară înainte de a muri copilul meu!”

Nu, ci povestindu-i nenorocirea sa şi grozăvia bolii, cere mila Stăpânului dând drumul la mari strigăte. Nu spune: „Miluieşte pe fiica mea!”, ci: „Miluieşte-mă! Ai milă, Doamne, de mine! Fata mea nu-şi dă seama de grozăvia bolii! Eu sunt cea care sufăr mii şi mii de dureri, că îmi dau seama de grozăvia bolii; şi ştiind-o mă cuprind nebuniile!”

„Iar El nu i-a răspuns nici un cuvânt”

Cât de neobişnuită şi de ciudată e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscători îi miluieşte necontenit, pe cei care-L hulesc îi roagă, pe cei care-L ispitesc nu-i părăseşte, iar pe această femeie, care aleargă la El, care se roagă de El, care I se închină, care arată atâta credinţă, deşi nu fusese crescută nici în lege, nici în profeţi, pe aceasta n-o învredniceşte nici cu un răspuns! Pe care om nu l-ar fi scandalizat când ar fi văzut că Hristos Se poartă cu o femeie cu totul altfel decât I se dusese vestea? Se zvonise, doar, că străbătea satele şi vindeca pe bolnavi!

Pe cananeanca însă o respinge, deşi ea venise la Dânsul! Pe care om nu l-ar fi înduioşat boala fetei, rugămintea mamei făcută pentru fiica ei atât de greu bolnavă? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce era vrednica sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga să fie miluită, îşi istorisea numai nenorocirea ei; şi nici aşa Hristos n-a învrednicit-o cu un răspuns!

Poate că mulţi din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o? Cred că chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, că s-au întristat. Dar cu toate că s au tulburat , totuşi n-au îndrăznit să-I spună: “Miluieşte-o”, ci “Apropiindu-se ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o că strigă în urma noastră”.

De multe ori şi noi spunem contrariul că să convingem pe cineva. Hristos însă le-a răspuns: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Ce-a făcut femeia când a auzit aceste cuvinte? A tăcut şi a plecat? A renunţat de a mai stărui cu atâta râvnă? Deloc! Ci a stăruit mai mult! Noi nu facem aşa, ci, când nu dobândim ce cerem, încetăm de a ne ruga, când ar trebui tocmai pentru aceasta să stăruim mai mult! Şi totuşi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns să ducă la deznădejde pe cananeanca numai tăcerea Domnului, cu atât mai mult un astfel de răspuns!

A dus-o la o deznădejde nespus de mare şi faptul că a văzut că o dată cu ea sunt refuzaţi şi mijlocitorii ei, dar şi aceea că a auzit că nu i se poate împlini cererea. Totuşi femeia n-a deznădăjduit; şi când a văzut că mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o neruşinare vrednică de laudă.

Mai înainte nici nu îndrăznea să vina în faţa lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: „Strigă în urma noastră!”. Şi tocmai când ar fi trebuit să plece, deznădăjduită, tocmai atunci femeia vine mai aproape şi I se închină zicând:

„Doamne, ajuta-mi!”

– Ce înseamnă asta, femeie? Ai mai multă îndrăznire decât apostolii? Ai, oare, mai multă putere?

– N-am deloc nici îndrăznire, nici putere, ci chiar sunt plină de ruşine! Dar îndrăznirea aceasta neruşinată I-o pun în faţă în loc de rugăciune. Poate va avea milă de îndrăznirea mea!

– Pentru ce faci asta? N-ai auzit că a spus: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”

– Am auzit, răspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-am spus: „Roagă-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnezeu!, ci: „Ajută-mă!”

– Ce-a făcut Hristos?

– Nu S-a mulţumit cu ce a spus, ci îşi prelungeşte mai departe refuzul, spunând:

„Nu este bine să iei plinea copiilor şi să o dai căţeilor!”

Când a învrednicit-o cu un răspuns, atunci a rănit-o mai mult decât cu tăcerea. Acum Domnul nu mai aruncă vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sunt trimis”, ci cu cât femeia îşi întărea rugăciunea, cu atât şi Hristos îşi întăreşte refuzul. Pe iudei nu-i mai numeşte oi, ci copii, iar pe ea căţeluş.

– Ce face femeia?

– Îşi tocmeşte apărarea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar dacă sunt un căţeluş, spune cananeanca, nu sunt o străină!”

Pe bună dreptate spunea Hristos: „Spre judecată am venit!” Cananeanca filozofează; rabdă şi crede, deşi e ocărâtă; iudeii, deşi sunt tămăduiţi şi cinstiţi, Îl răsplătesc cu cele potrivnice.

„Ştiu şi eu, Doamne, spune femeia, ştiu că hrana este trebuincioasă copiilor; dar nici eu nu sunt oprită, deşi sunt un căţeluş. Dacă nu mi-i îngăduit să mănânc, atunci nu mi-i îngăduit să mănânc nici firimiturile. Dar dacă trebuie să mănânc şi eu cât de puţin, atunci nici nu pot fi oprită chiar dacă sunt un căţeluş. Da, sunt un căţeluş! Dar tocmai aceasta mă face să am parte şi eu de mâncare!”.

Pentru aceasta o tot amână Hristos! Ştia că are să grăiască aşa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, că să-şi arate filozofia ei.Daca n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai târziu şi nici n-ar fi refuzat-o iarăşi.

Hristos a făcut acum ceea ce făcuse mai înainte cu sutaşul când i-a spus: „Venind îl voi vindeca”, că să aflăm credinţa sutaşului şi să-l auzim spunând: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”; ceea ce făcuse cu femeia cu scurgere de sânge când i-a spus: „Am simţit puterea ce a ieşit din Mine”, că să-i facă cunoscută credinţa ei; ceea ce făcuse cu samarineanca, pentru a arăta că nu se depărtează de El, deşi o mustră.

Tot aşa şi acum. Hristos nu voia să rămână ascunsă virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea că s-o ocărască, ci că s-o atragă şi să descopere comoara ascunsa în ea.

Tu vezi-mi şi smerenia cananeencii, pe lângă credinţa ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a numit „domni”.

Atât de puţin s-a supărat de laudele aduse altora, că a spus:

„că şi căţeii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor”.

Ai văzut înţelepciunea femeii, că nici n-a îndrăznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora şi nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „Da, Doamne!”

Hristos îi numeşte pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căţeluş, iar ea şi-a adăugat şi ce fac căţeluşii. Ai văzut smerenia ei?

Ascultă acum şi lăudăroşenia iudeilor! „Suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost robi nimănui niciodată”; şi: „Din Dumnezeu suntem născuţi”. Cananeanca nu grăieşte aşa, ci se numeşte pe ea însăşi căţeluş, iar pe aceia domni. De aceea a şi ajuns printre fii.

– Ce face Hristos?

– Îi răspunde: „O, femeie, mare este credinţa ta!”

Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rostească aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie.

„Fie ţie precum voieşti!”

Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Credinţa ta, femeie, poate savârşi lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ţie precum voieşti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul şi s-a făcut”.

„Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.

Ai văzut că şi cananeanca a contribuit nu puţin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o linguşeală, ci că mare era puterea credinţei ei. Hristos i-a dat încredinţarea şi proba învederată a spuselor Lui prin desfăşurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndată.

Sursa: ioanguradeaur.ro

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 7

Tags:

Lasă un răspuns

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 7

Tags:

Distribuie:

Lasă un răspuns

Alte articole