Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 1-24

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 1-24

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 1-24

1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
2. Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor.
3. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.
4. Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.
5. Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.
6. Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi.
7. Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.
8. Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.
9. Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.
10. Iar ei au ţinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morţi?
11. Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
12. Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?
13. Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
14. Şi venind la ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se între ei.
15. Şi îndată toată mulţimea, văzându-L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina.
16. Şi Iisus a întrebat pe cărturari: Ce vă sfădiţi între voi?
17. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
20. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie.
22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.

* * *

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit aseară cântarea vecerniei zicându-ne: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucr
are”. Iar ceva mai apoi cântându-se: „Strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus. Iar Hristos întru slavă, strălucind în munte, a luminat lumea” (Stihoavnă la vecernie).

Oricât de bine ne-am alege cuvintele pentru a surprinde această taină a Taborului, astăzi arătată dinaintea noastră, cuvintele acestea ale cântării Bisericii, imne liturgice care cântă prăznuirea, n-am putea să le depăşim. Câtă bucuroasă explicaţie în doar două fraze! Nouă, oamenilor, ne este specific să vorbim mult, mult, pentru a explica tainele, pe când Bisericii, prin glasul Sfinţilor imnografi, îi sunt suficiente acestea, simple, clare, exacte.

Evanghelia zilei acesteia ne urcă pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-9), acolo unde, în prezenţa Sfinţilor Săi ucenici Petru şi Ioan, Domnul Se schimbă la Faţă, „încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina” (Matei 17, 2). În acelaşi tablou luminos s-au încadrat Moise şi Ilie, profeţii Vechiului Testament cei mai apropiaţi în rigoarea vieţii şi vestirii lor de ceea ce Hristos Domnul va constitui pentru neamul lui Israel: o punere la punct, dacă vreţi, a tuturor acelora care-L confundau, şi încă o mai fac, pe Hristos Domnul cu o simplă personalitate omenească sau, mai aproape de noi (F. Schoure), cu unul din iniţiaţii lumii – egalul lui Budha sau Mahomed. Astăzi se limpezesc toate ifosele acestea culturale. Cel Ce Se arătă pe Muntele Tabor este Cel Care a grăit altădată cu Moise, spunându-i că Este Cel Ce Este, arătându-le ucenicilor chipul cel dintâi strălucind pe razele luminii.

Dintre toate lucrurile pe care ni le prezintă Evanghelia, cea mai emoţionantă icoană este reacţia atât de caldă şi, de aceea, atât de umană a Sfântului Apostol Petru. Acel „Doamne, bine ne este nouă… Haidem să facem trei colibe…” este plin de iubire şi lepădare de sine. Atins de vederea plină de slavă, Petru nu mai vrea nimic pentru el. Căci colibele sunt pentru Mântuitorul, pentru Moise şi pentru Ilie. Nimic pentru sine. În faţa icoanei desăvârşitei descoperiri, a luminii celei necreate (cum ne va învăţa Sfântul Grigorie Palama), nimic din ceea ce este creat nu mai poate să aibă valoare. Reacţia lui Petru, Apostol, dar şi pescar, om simplu, cu nevoia unui acoperământ peste tot ce trebuie protejat ca valoare, consemnează ceea ce noi, astăzi, folosim ca argument al construcţiei Bisericii sau al pictării icoanei. Este modul în care Sfântul Petru ne îndeamnă să ne facem palmele căuş, ca Hristos să locuiască, dimpreună cu toată slava Sa, în mijlocul nostru. Poate că nici o altă definiţie a icoanei nu este mai plină de sevă duhovnicească decât aceasta de colibă făcută de mână de ucenic, de dragul Dumnezeului Celui viu. Şi, Doamne, câtă încredere în dragostea lui Dumnezeu, „Cel Ce nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti”, să-L chemi într-o colibă! Cu ce-ar fi putut construi o colibă Petru în vârful Muntelui Tabor? Cu puţinul unei vegetaţii sărace. Dar ce pereţi de dragoste şi evlavie a înălţat fericitul acesta văzător al luminii celei necreate! Şi toată viaţa celor trei aleşi de astăzi va fi una de jertfă şi, în sfârşit, de mucenicie adusă Mântuitorului. Poate că, întăriţi de vederea acestei lumini, nici Sfântul Iacob, nici Sfântul Petru şi nici Sfântul Ioan n-au mai avut ce regreta atunci când au admis, de dragul acestei Lumini, să treacă hotarul întunericului acestei vieţi.

Textul de-al doilea al cântării, pe care mi-am îngăduit să vi-l citesc, spunea: „strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus”. De ce iarăşi? Când mai apusese astfel, minunat, soarele? Este momentul întunecării soarelui la momentul în care Hristos Domnul îşi dă Duhul! Când s-a întunecat soarele şi s-a rupt catapeteasma Templului… De altfel, un alt text, de la Vecernia Mare, ne spune: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, suind ucenicii în Muntele Taborului, Te-ai schimbat la Faţă înaintea lor. Cu razele puterii i-ai luminat pe dânşii, dintr-o parte cu iubirea de oameni, iar din alta cu puterea, voind să le arăţi strălucirea Învierii…” (Stihira a II-a a lui Cosma Monahul). Taborul preîntâmpinând Crucea. Iar lumina de pe Tabor fiind – în această ecuaţie duhovnicească – Lumina învierii dinainte de Înviere arătată Ucenicilor, pe cât li se putea. Cutremurător! Ce înţelegere a Taborului izvorăşte din modul în care, trecând vremea în care Hristos a Înviat, din momentul acela toate se umplu de lumină, limpezindu-se lucruri care, altfel, par a fi ne neînţeles. Câtă dragoste are Hristos că, iată, admite să şadă în coliba de gând a teologilor pentru ca, şi aşa, să fie de folos mântuirii neamului omenesc, cu lumina Sa sfinţind lumea toată!

Remarcaţi – nu-i aşa? – câtă adâncime în praznicul de astăzi! Departe de icoana unui Hristos spectacular, Care Se schimbă la Faţă dinaintea unui stadion de semidocţi şi aproape păgâni în interpretarea Scripturii! Hristosul Acesta, pe care Ortodoxia Îl preamăreşte, este descumpănitor pentru sectari exact pentru adâncimea pe care o cere gândirii. Nimic superficial, nimic din teologia consumistă, zâmbăreaţă şi fără consistenţă pe care o propune teologia sectară lumii de astăzi. O istorie întreagă a Ortodoxiei ne este marcată de efortul făcut de om (bărbat sau femeie) în vederea căutării, aflării şi împărtăşirii de lumină taborică, aceea care, după înviere, ni s-a arătat a fi întocmai cu aceea a Învierii. O istorie întreagă marcată de oameni care au căutat – şi au reuşit – să preguste din această vale a morţii – care ne este viaţa aceasta şi lumea – darul deplinei veşniciei. În Hristos! În Împărăţia Sfintei Treimi!

Lucrurile care nu-s de explicat se păstrează în smerită tăcere, ascunse-n chivotul – colibă de har – al gândirii Părinţilor Bisericii. Astăzi, textul slujbei ne-a ajutat enorm să creştem în vederea modului în care Biserica tălmăceşte acest episod, al Taborului, în viaţa Mântuitorului şi a lumii. Făcându-ne să înţelegem că în cele din urmă, nu Domnul este Cel Care Îşi schimbă Faţa – în fond, Lumină dintru începutul cel mai dinainte de orice început -, cât Apostolii primesc capacitatea de a vedea chipul slavei Treimii. Ei îşi schimbă faţa! Căci, din lumina Feţei lui Hristos, la poale ajungând, putem bănui că nu mai aveau nevoie de cuvinte (interzise, de altfel, de Hristos Însuşi) pentru a explica ce s-a întâmplat în vârf. Faţa lor, umplută de lumina Feţei Domnului, prevestea că avea să vină Învierea!…

În lumina aceleia, lumina de acum, a Taborului, ne este mântuitoare! Cuprinzându-ne, n-am avea alta mai mult a cere Domnului! Amin.

Hălchiu, 2004

sursa: http://www.agnos.ro

* * *

1. „Duh mut şi surd”. Duminica trecută L‑am auzit pe Mântuitorul mustrându‑l pe Apostolul Petru pentru puţinătatea credinţei sale: „Puţin credinciosule, pentru ce te‑ai îndoit?” (Mt 14,31). În Evanghelia acestei Duminici, Domnul vădeşte încă o dată necredinţa, mai întâi a mulţimii, apoi a ucenicilor înşişi. Şi arată puterea negrăită şi nelimitată a credinţei.

Împreună cu trei dintre ucenicii Săi, Petru, Iacov şi Ioan, Iisus fusese pe muntele Schimbării la faţă (Mt 17,1 şi urm.). Ce fericire cerească simţiseră acolo cei trei ucenici! „Doamne – zisese Petru, dând glas, sub inspiraţie de Sus, acestei stări – bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Mt 17,4). Ca şi cum ar spune: „Să nu mai plecăm niciodată de aici!”

Au trebuit însă să plece de acolo. În ziua următoare Schimbării la faţă (Lc 9,37) s‑au coborât de pe munte. Venind jos, i‑au găsit pe ceilalţi ucenici înconjuraţi de o mare mulţime de oameni şi „sfădindu‑se” cu unii dintre cărturari (Mc 9,14). Ce se întâmplase? Un om avea un fiu grav bolnav. Fiul, acum, desigur, adolescent, suferea „din pruncie” (Mc 9,21) de o boală grea. Era vorba de o epilepsie cauzată de demonizare. La Matei, tatăl zice că fiul său este „lunatic”, crizele bolii manifestându‑se în raport cu fazele lunii. La Marcu, simptomele bolii sunt redate mai amăunţit: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (poruncind duhului să iasă, Iisus îl va numi «duh mut şi surd», v. 25). Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte” (Mc 9,17‑18). La Matei, sunt prezentate numai consecinţele bolii, prin care era pusă în pericol viaţa însăşi a copilului: „…pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (v. 15). Epilepticii sunt, în general, expuşi unor astfel de pericole. În ce priveşte însă situaţia acestui copil, Evanghelia de la Marcu (9,22) precizează că demonul era acela care urmărea să‑l piardă prin foc sau prin apă.

Tatăl copilului auzise despre Iisus şi despre minunile pe care El le săvârşea peste tot. A pornit deci pe urmele Sale. Dar nu L‑a găsit; i‑a găsit numai pe aceia dintre ucenici care nu fuseseră luaţi de El pe Tabor. Încredinţaţi de Mântuitorul să scoată demoni (Mt 10,8), ucenicii au încercat să alunge demonul care‑l stăpânea pe copil, dar n‑au putut. Erau, aşadar, cum nu se poate mai contrariaţi. Neputinţa lor de a‑l vindeca pe copil a dat apă la moară contestatarilor. Cărturarii, mereu opuşi lui Iisus, găsesc prilej să-şi exprime cu glas tare adversitatea. Mulţimea, mereu schimbătoare şi uitând cu uşurinţă binefacerile Mântuitorului, participă şi ea la dispută. Mulţi vor fi rostit cuvinte nepotrivite la adresa Lui. Aşa se va fi explicând „spaima” mulţimii atunci când L‑a văzut pe Iisus, apropiindu‑Se (Mc 9,15).

Ce contrast între ceea ce fusese sus, pe Tabor, şi situaţia de aici!

2. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Tatăl copilului Îl vede şi el pe Iisus. În inima lui renaşte o vagă speranţă. Poate că, totuşi. Iisus îi va vindeca fiul lunatic? El se apropie deci de Iisus, Îi cade la picioare şi Îl roagă: „Doamne, miluieşte pe fiul meu!” (v. 15). La Marcu este mai bine subliniată puţina credinţă a cestui om. Într‑adevăr, în Evanghelia a doua, cererea tatălui copilului are în frunte un „dacă” al îndoielii: „De (dacă) poţi ceva, ajută‑ne, fiindu‑Ţi milă de noi!” (Mc 9,22).

Văzând această lipsă de credinţă, Mântuitorul adresează mulţimii o mustrare severă, pe care o aflăm în toate cele trei relatări sinoptice ale acestui episod, dar niciodată în altă parte în Evanghelii: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” ( Mt 17,17; cf. Mc 9,19; Lc 9,41). Cum, au uitat ei toate minunile la care fuseseră martori? Nu vindecase Iisus pe atâţia bolnavi? Nu izbăvise pe atâţia demonizaţi? Cum puteau fi atât de necredincioşi? Şi apoi, cum am mai spus, era prea mare contrastul între starea cerească de pe Tabor şi ceea ce se întâmplă acum aici!

Răspunsul dat de Iisus tatălui copilului este nu numai un îndemn la credinţă, ci şi o mustrare pentru necredinţa sa. Într‑adevăr, în textul original de la Marcu – cel puţin în cele mai multe şi mai bune din manuscrisele greceşti care ne transmit acest text – acest răspuns este redat astfel: „Cât despre a putea – toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9,23). Aceasta este varianta acceptată în ediţiile critice ale textului original. Redat astfel, răspunsul Mântuitorului are o forţă deosebită. O forţă care pătrunde şi în inima tatălui copilului. „Şi îndată – scrie Sfântul Marcu –, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (v. 24).

3. O vindecare numai prin cuvânt. Mărturisindu‑şi astfel credinţa, s‑a şi adeverit imediat că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Încă din primul moment al apropierii copilului bolnav de Iisus, demonul şi‑a văzut sfârşitul puterii sale asupra acestei fiinţe chinuite. Evanghelia ne spune că, „văzându‑L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi căzând (copilul) la pământ, se zvârcolea” (Mc 9,20). Acum însă, după ce tatăl şi‑a mărturisit cu lacrimi şi cu mare putere credinţa şi rugăciunea ca Iisus Însuşi să „ajute” necredinţei sale, adică să‑i dăruiască o credinţă deplină, Domnul îl ceartă pe demon, demascându‑l totodată prin identificarea exactă a lucrării sale – El îl numeşte „duh mut şi surd” (Mc 9,25) – şi îi porunceşte imperativ să iasă din copil şi să nu mai intre în el niciodată (ceea ce înseamnă că vindecarea este nu numai completă, ci şi definitivă). O cutremurare puternică are loc în întreaga fiinţă a copilului. Evanghelia de la Marcu redă mai detaliat cele întâmplate: „Şi răcnind şi zguduindu‑l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându‑l de mână, l‑a ridicat şi el s‑a sculat în picioare” (v. 26-27). Astfel, numai prin cuvânt, Iisus pune capăt unei boli fără leac, şi încă unei boli dublată de o posesiune demonică. Această minune apare ca o nouă dovadă a puterii dumnezeieşti a Mântuitorului. Evanghelia de la Luca notează că, văzând minunea, „toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu” (Lc 9,13).

4. O reflectare a Tainei Sfântului Botez. După cum am notat deja, relatarea de la Marcu a acestei minuni este mai detaliată decât celelalte două relatări sinoptice. Notăm în treacăt că exegeţii văd în acest text de la Marcu o reflectare a Tainei Sfântului Botez, aşa cum se săvârşea ea în Biserica primară şi cum se săvârşeşte până astăzi în Biserica Ortodoxă. Şi în special, o reflectare a practicii botezării copiilor. Pericopa ne prezintă, mai întâi, un exorcism; botezul este şi el precedat de un exorcism (de o alungare a demonilor). Ea cuprinde o mărturisire a credinţei; la botez se face, de asemenea, o mărturisire a credinţei. Această mărturisire nu o face copilul însuşi, beneficiarul minunii, ci tatăl său; tot astfel, la botezul unui prunc, mărturisirea credinţei o face altcineva (naşul, dar şi părinţii, care‑şi aduc copilul spre a fi botezat). La vindecarea copilului lunatic are loc, ca şi la botez (cf. Rom 6,3 şi urm.; Ef 3,5-6; Col 2,12), o moarte şi o înviere: „copilul a rămas ca mort”, iar Domnul îl ia de mână şi îl scoală (îl învie). Textul evanghelic, cu aluziile clare la botez pe care le cuprinde, constituie astfel, printre altele, un important temei în favoarea practicii botezării copiilor, existentă de la început în Biserică, aşa cum o dovedesc, de altfel, destule alte mărturii din Noul Testament.

5. Credința care mută munții. Întorcându‑ne la textul mateian, acesta – ca şi paralele sale, de altfel – constituie un puternic îndemn la credinţa în Hristos. Am văzut că, după Marcu, Mântuitorul dezvăluie adevărul de mare importanţă că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Acest adevăr este exprimat cu multă claritate în discuţia pe care El o are cu ucenicii după săvârşirea minunii. Ucenicii L‑au întrebat de o parte pe Iisus de ce n‑au putut ei să scoată demonul. Mântuitorul dezvăluie că nu toţi demonii sunt la fel. Că există diferite „neamuri” de demoni. Şi că demonul pe care El tocmai l‑a alungat din copil face parte dintr‑un neam de demoni dintre cei mai răi şi mai puternici, care „cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc 9,29; acest text a fost preluat în multe manuscrise şi în paralela de la Matei).

După Evanghelia de la Matei, răspunsul lui Iisus, înainte de referirea la „neamul” de demoni cu care tocmai a avut de‑a face, a cuprins o imputare la adresa ucenicilor: „Iar Iisus le‑a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă!” (Mt 17,20a). Petru era să se afunde în valuri pentru că era „puţin credincios”. Acum, tot pentru că sunt „puţin credincioşi”, ucenicii se dovedesc neputincioşi în a săvârşi o lucrare pentru care primiseră mandat de la Mântuitorul. Ceea ce arată că nici una din lucrările la care ne cheamă Domnul nu poate fi săvârşită dacă nu aducem din partea noastră credinţa. O dată în plus este astfel subliniat sinergismul divino‑uman în tot ceea ce priveşte lucrarea mântuirii noastre.

Totodată, tot după Matei, Iisus adaugă aici un cuvânt care are rolul de a evidenţia o dată mai mult importanţa şi puterea credinţei: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută‑te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu vă va fi cu neputinţă” (Mt 17,20). Acest cuvânt reapare, cu unele modificări, în Mt 21,21 (cf. Mc 11,22‑23; Lc 17,6). Referirea la credinţa „cât un grăunte de muştar” ne reaminteşte parabola cu grăuntele de muştar, „care este cel mai mic dintre toate seminţele” dar care, când creşte „este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui” (Mt 13,32). Vorbind de „a muta munţii”, poate că Iisus folosea o locuţiune devenită proverbială. Desigur că Dumnezeu poate da omului credincios puterea să mute într‑adevăr munţii, dacă acest lucru ar fi necesar pentru mântuirea sa sau a aproapelui său. În contextul de aici, fiind vorba de o minune săvârşită poate la poalele Taborului, „muntele acesta” ar putea fi tocmai muntele Schimbării la faţă; după tradiţia iudaică, Muntele Sinai se deplasa o dată cu poporul credincios, astfel încât, în fiecare clipă pe traseul Exodului, omul sta faţă‑n faţă cu Dumnezeu. Credinţa care mută „muntele acesta” ar fi, în acest caz, acea credinţă care te menţine permanent în prezenţa lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale mântuitoare. După o altă interpretare, „mutarea” muntelui ar putea fi şi o aluzie la faptul că, în epoca împlinirii eshatologice, toate obstacolele din faţa Domnului vor dispărea, cum o arată unele texte biblice, ca cele din Isaia 40,4‑5; 49,11 şi 54,10 (cf. J. Duplacy, La foi qui déplace les montagnes (Mt 17,20; 21,21), în volumul: A la recontre de Dieu. Mémorial A. Gelin,  Le Puy, Mappus, 1961, p. 273‑287). Pentru ca credinţa ucenicilor să poată creşte, Iisus a trebuit să moară şi, prin preamărirea Sa, să rămână cu ei de‑a pururi (cf. Mt 28,20).

6. „Toate sunt cu putință celui ce crede”. În orice caz, este limpede că prin acest cuvânt Mântuitorul a voit să sublinieze puterea nelimitată a credinţei. Dacă apropiem cele două texte paralele de la Matei şi de la Marcu, acest cuvânt apare a nu fi altceva decât o ilustrare a afirmaţiei că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Da, toate! Chiar şi faptul de neimaginat de a face ca un munte să se mute din loc numai prin cuvânt. În Pateric ni se istoriseşte despre un părinte îmbunătăţit care, vorbind cu cineva despre credinţă, a citat acest text din Evanghelie. La rostirea cuvintelor: „Mută‑te de aici dincolo”, muntele din apropiere a şi început să se mişte. Atunci părintele i‑a zis: „Stai pe loc! Nu ţie ţi‑am zis aceasta, ci vorbeam cu fratele!” Întâmplarea arată că nu avem de a face cu o simplă metaforă. Credinţa poate, într‑adevăr, totul; ea poate să mute şi munţii.

Reproşându‑le ucenicilor „puţinătatea credinţei” şi revelându‑le puterea ei nelimitată, Mântuitorul le spune că ei, de fapt, trebuiau să poată a‑l vindeca pe copilul demonizat, dacă ar fi avut destulă credinţă; adică măcar atâta „cât un grăunte de muştar”. O dată mai mult în Evanghelia de la Matei este evidenţiată situaţia paradoxală a ucenicilor: aleşi de Mântuitorul, spre a fi martori ai credinţei în El, ei sunt încă puţin credincioşi. Sau, mai degrabă, Matei are în vedere situaţia celor mai mulţi dintre „ucenicii” (adică dintre creştinii) din vremea în care el îşi scria Evanghelia – şi, adăugăm noi, din vremea noastră – şi care nu erau (şi nu sunt) pe măsura vocaţiei lor de „credincioşi”.

7. „Cu rugăciune și cu post”. Al doilea cuvânt al Domnului adresat ucenicilor, menţionat anterior, vine ca o completare a celui despre credinţa în stare să mute şi munţii. Biserica primară a experimentat, într‑adevăr, faptul – şi această experienţă va fi reiterată pe tot parcursul istoriei ei – că necredinţa nu poate fi înfrântă decât prin rugăciune şi prin post. Că adică, puterea Jertfei şi a Învierii lui Hristos devine lucrătoare în viaţa credinciosului numai atunci când el pune şi din partea sa „toată sârguinţa” (II Petru 1,5 şi urm.).

Un întreg capitol din Epistola către Evrei (cap. 11) ne vorbeşte despre realizările fără seamăn ale credinţei. Şi acolo încă, fiind vorba de personalităţi din Vechiul Testament, credinţa nu era decât o anticipare profetică a credinţei în Hristos. Credinţa lor, cu totul orientată spre viitorul mesianic, era mai degrabă nădejde, întemeiată pe făgăduinţa lui Dumnezeu. Însăşi definiţia credinţei acestora, din Evrei 11,1, evidenţiază foarte bine acest adevăr: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Mult mai mult este însă credinţa pentru credinciosul creştin. Credinţa creştină îşi păstrează, desigur, orientarea spre viitor, spre cele încă nevăzute, dar nădăjduite. Dar ea exprimă în primul rând realitatea comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat şi participarea credinciosului, încă de pe acum, la „puterile veacului viitor” (Evrei 6,5). Mult mai mult decât eroii vechitestamentari ai credinţei, credincioşii creştini au putut experimenta adevărul cuvântului Mântuitorului că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9,23) sau că, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, că celor care au cu adevărat credinţă în Hristos nimic nu le este cu neputinţă (Mt 17,20). Nenumăraţii sfinţi creştini nu numai că vin să continue strălucitul pomelnic din Evrei 11, ci aceşti sfinţi ai lui Hristos, plini de lumina şi de puterea harului Său, arată că „măsura” credinţei şi a lucrărilor ei minunate este cu adevărat de „nemăsurat”.

Iubitul meu frate, mie şi ţie ne este adresată mustrarea Mântuitorului pentru puţinătatea credinţei şi, datorită ei, pentru neputinţa de a‑l scoate din fiinţa şi din viaţa noastră pe demonul cel surd la cuvântul lui Dumnezeu şi mut în ce priveşte mărturisirea Evangheliei, prin vorbă şi faptă. Oare nici această mustrare nu ne va trezi la primirea cu adevărat și la trăirea autentică a credinței în Hristos?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

error

Author: Editor

Comentarii

  1. cu Duh

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!