36. Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani şi a zis ucenicilor: Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga.
37. Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni.
38. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine.
39. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.
40. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!
41. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.
42. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.
43. Şi venind iarăşi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi.
44. Şi lăsându-i, S-a dus iarăşi şi a treia oară S-a rugat, acelaşi cuvânt zicând.
45. Atunci a venit la ucenici şi le-a zis: Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor.
46. Sculaţi-vă să mergem, iată s-a apropiat cel ce M-a vândut.
47. Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului.
48. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe El.
49. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat.
50. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins.
51. Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea.
52. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.
53. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
54. Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?
55. În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine.
56. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor. Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit.
57. Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.
58. Iar Petru Îl urma de departe până a ajuns la curtea arhiereului şi, intrând înăuntru, şedea cu slugile, ca să vadă sfârşitul.
59. Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.
60. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus:
61. Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc.
62. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?
63. Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
64. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.
65. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui.
66. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte.
67. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme,
68. Zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit.
69. Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul.
70. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici.
71. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul.
72. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta.
73. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte.
74. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul.
75. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.
* * *
Privegheaţi şi rugaţi-vă
Sufletul înţelept trebuie totdeauna să se pregătească mai din timp pentru ceasul grelei încercări, cu priveghere, cu rugăciune (Mt 26, 41; I Ptr 4, 7 şi 5, 8). Să se pregătească mai din vreme, până nu vine clipa aceea grea şi nimicitoare în care nu mai poate face nimic.
Când vine clipa nenorocită, sufletul nici nu se poate ruga şi nu mai poate nici priveghea, spre a se feri… De aceea, privegheaţi şi rugaţi-vă înainte de a veni, pentru ca atunci când va veni să vă afle pregătiţi şi să nu cădeţi, trecând prin ea!
Întotdeauna când Biserica Domnului a trecut, în lupta ei pe pământ, prin vremuri de secetă duhovnicească sau de prigoniri şi de piedici pentru mărturisirea Cuvântului lui Hristos, – privegherile au fost slabe şi rugăciunile puţine, de aceea, în strâmtorările şi în opreliştile din lucrarea de vestire a adevărului Evangheliei, mulţi au căzut. O, de am învăţa şi noi ceva din asta, ca să nu păţim la fel!
În vremea grelelor încercări ale Bisericii Domnului, rugăciunile stăruitoare ale tuturor fiilor ei credincioşi cereau Domnului grăbirea trecerii acestei vremi de asuprire şi grăbirea venirii vremii de pace şi de libertate (I Tim 2, 1-4). Să facem şi noi totdeauna aşa, – pentru ca Domnul să ne asculte!
Atunci când vezi cum potrivnicul şi prigonitorul îngrozesc sufletele ascultătorilor Domnului – cea mai mare nevoie este de rugăciune. Când vrăjmaşul caută furios să înşele cu frica sau cu ademenirea sa pe atât de mulţi fraţi, să te doară inima şi să-ţi sângere sufletul văzând cum se dezbină Lucrarea Adevărului cu învăţături greşite de către atâţia învăţători stricaţi… ca să te rogi cu cea mai mare putere şi stăruinţă pentru salvarea Lucrării lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai mulţi şi mai stăruitori cei ce se vor ruga astfel, – cu atât va veni mai grabnic izbăvirea.
Văzând cum duhurile răpitoare amăgesc şi fură sufletele neştiutoare cu şiretenia lor şi cu tot felul de înşelătorii şi promisiuni, furând mintea şi inima atâtora chiar şi din cei mai aleşi (Mt 24, 24), nu tăceţi şi nu vă odihniţi! Ridicaţi-vă toţi la rugăciune, strigând către Domnul – până ce duhurile rele vor fi alungate, iar pacea şi lumina vor veni din nou în suflete şi în adunare. Totul este cu putinţă celui ce se roagă cu încredere şi răbdare pentru pacea Ierusalimului duhovnicesc care este adunarea Domnului.
Când vezi cum dezbinătorul şi tulburătorul dinăuntrul Lucrării Domnului lucrează cu satanică hărnicie spre a grăbi nimicirea ei, mai ajutaţi fiind şi de către iscoadele vrăjmaşului din afară şi de către toate puterile vicleşugului, iar fraţii sinceri şi neştiutori nu văd, ca să se ferească, – atunci, într-adevăr, ce-i mai rămâne Lucrării Sfinte decât singură nădejdea în intervenţia puterii lui Dumnezeu! Şi singura dorinţă mare este să vadă venind cât mai grabnic izbăvirea lui Hristos! S-o ajutăm toţi, rugându-ne pentru asta!
În vremuri grele, rugăciunea tuturor rămăşiţelor credincioase ale Oştirii lui Hristos trebuie să fie un fier¬binte şi necontenit strigăt de grăbire a izbăvirii lui Dumnezeu. Cu cât va fi mai unit şi mai fierbinte, va fi ascultat mai repede.
De nimic nu se teme, niciodată, mai mult un adevărat credincios decât să nu rămână cumva de ruşine în faţa celor care-l urmăresc, care îl privesc sau îi duşmănesc credinţa sa şi pe Domnul său Iisus Hristos. La nimic nu ţine niciodată mai mult un adevărat credincios ca la cinstea Bisericii Domnului, a Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu şi a Lucrării Evangheliei. La bunul nume al Frăţietăţii sale duhovniceşti. Atâta vreme cât un credincios ţine la aceste comori – e dovada că el stă bine în Domnul.
În faţa lumii, în faţa oamenilor care ne văd sau în faţa vrăjmaşilor Domnului, Cinstea lui Hristos, adică Numele şi Slava Domnului nostru Iisus Hristos şi a Lucrării Sale, trebuie să rămână mereu numai în lumină, în vrednicie şi preţuire sfântă. Şi nimic nu poate face mai bine aceasta decât purtarea sfântă şi frumoasă a credincioşilor Lui.
Poate să se spună despre Biserica Domnului şi despre Evanghelia Lui, de către vrăjmaşii Lui, oricât rău, dar cel ce spune asta trebuie să nu aibă dreptate niciodată în bârfirea lui. Atunci Domnul şi Lucrarea Lui nu vor rămâne niciodată de ruşine, ci vor rămâne ruşinaţi totdeauna vrăjmaşii bârfitori. Sau va rămâne de ruşine numai acel credincios nevrednic din cauza căruia este ruşinea. Dar vai de acela prin care vine o astfel de sminteală şi ruşine!
Însă nimic nu-l doare mai mult şi mai adânc pe un suflet bun ca atunci când aude şi vede că vrăjmaşul lui Hristos are dreptate în ceea ce el vorbeşte rău despre trăirea acelora care ar trebui să umble ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu (Gal 4, 14). O, de ne-ar durea pe toţi asta, spre a ne feri cu toţii să nu dăm nici cel mai mic prilej diavolului să poată vorbi de rău!
Când, din pricina unor bieţi oameni slabi în credinţă şi duhovniceşte iresponsabili (Lc 23, 34-35), suferă adevărul lui Dumnezeu şi este batjocorită Biserica ori este hulită credinţa cea sfântă şi întru totul vrednică de cinstire, – să ne doară sufletul pentru asta şi să facem tot ce putem spre reabilitarea ei din nou!
Din pricina acelei mari răspunderi pe care fiecare fiu al Domnului trebuie să o simtă faţă de cinstirea Numelui cel Sfânt al lui Dumnezeu şi faţă de Adevărul în care el crede cu toată puterea sa – din pricina aceasta, zic, nici un credincios adevărat nu poate sta nepăsător când vede că ceva sau cineva umblă să batjocorească aceste lucruri sfinte. Ci trebuie să sară cu curaj în apărarea lor. Altfel el se face vinovat de un mare păcat.
Din râvna pentru Casa lui Dumnezeu (In 2, 17), adevăratul închinător al Domnului nu poate tăcea atunci când aude o gură batjocoritoare vorbind în chip nevrednic despre sfintele lucruri în care el crede şi pe care le respectă. Atunci el nu poate tăcea – şi nu trebuie să poată tăcea! Căci vai de el dacă tace şi nu apără Adevărul şi sfinţenia faţă de care are o mare răspundere!
Cu tot respectul faţă de cei care, prin funcţia lor, sunt mai-marii săi duhovniceşti sau lumeşti, – credinciosul va trebui să îndrăznească totdeauna să se ridice hotărât împotriva a tot ce este contra Casei Domnului şi a rânduielilor ei sfinte şi eterne. Nu este atunci în atitudinea lui nici o trufie, nici o neascultare, nici o lipsă de bun-simţ, ci o sfântă şi îndurerată îngrijorare ca să nu rămână de ruşine cauza lui Dumnezeu. Numai apărarea aceasta a noastră să fie plină de înţelepciune, de demnitate şi de adevăr.
Când un om necredincios greşeşte, nimeni nu se sesizează; nimănui nu-i pasă prea mult. Dar când cade în vreo greşeală unul care cunoaşte şi este cunoscut ca un slujitor al credinţei, cu toţii sar şi ţipă, spunând că aşa sunt toţi cei credincioşi şi aşa este toată Oastea Domnului. În loc să-l socotească vinovat numai pe cel greşit, – lumea aruncă vina aceluia asupra tuturor. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă să nu greşim!
Cei vrăjmaşi, cu toţii, fac din păcatul unui frate o pată pentru Hristos şi o ruşine pentru toată Lucrarea Lui. De aceea, oricare adevărat credincios trebuie să simtă o mare frică şi o mare grijă faţă de orice pas greşit al său.
De fiecare dată când cade un credincios, este înjosită credinţa şi ocărâtă cinstea lui Hristos. Credinciosul va dori mai mult ca orice să nu rămână de ruşine niciodată, fiindcă el ştie că nu de sine personal este vorba – ci de Numele şi de Cinstea Împăratului său, Iisus Hristos. Domnul să ne păstreze pe toţi totdeauna numai în lumină!
Dumnezeu, Tatăl nostru, nu este numai Făcătorul nostru, ci este şi Binefăcătorul nostru, încă mai dinainte şi de a fi noi! Când m-a chemat din nefiinţă spre fiinţă, atunci El a unit trupul meu încă neformat, în sânul mamei mele, cu sufletul meu, desprins din Sine Însuşi, din viaţa Lui şi din dragostea Lui. Ce minunată este Taina dragostei lui Dumnezeu, Făcătorul nostru, – şi cât de mult ar trebui să avem noi grijă să rămânem în sfinţenia voii Lui, care ne-a creat tocmai pentru asta!
Ajută-ne, Doamne, pe toţi aşa! Amin.
Traian Dorz
din volumul „Garanţia veşnică”
* * *
LEPĂDAREA DE HRISTOS
– cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia
în duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh (1987) –
Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.
Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.
Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!
Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.
Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.
Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.
Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.
Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă?
E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită.
Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină.
Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10):
„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.
Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!
Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?
A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.
Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa.
Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.
Cu vorba, cu gura.
De ce oare?
Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele?
Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale?
Au ele atât de mare însemnătate?
Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.
„Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.
Nu ajunge să crezi, cu inima.
Ni se cere o declaraţie publică.
Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.
Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.
La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea.
Moartea!
Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.
Acum nu mai stau lucrurile aşa.
Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos.
Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos.
Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă.
Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.
Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.
Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.
E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.
E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite.
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.
El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.
Cu El nu-i de şagă şi de joacă.
Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.
Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră.
Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.
Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Dar mai există o a treia ceată!
E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!
(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.
Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.
Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi.
Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească.
Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine.
Să nu fie aşa!
Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia – 2006
