1. După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
2. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.
3. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
4. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi.
5. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.
6. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
7. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.
8. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.
9. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.
10. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
11. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate.
12. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
13. Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam;
14. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face.
15. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.
16. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.
17. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră.
18. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
19. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
20. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

* * *

Curând va veni cineva să se uite şi în mormântul meu, şi în mormântul tău!

„S-a plecat şi s-a uitat înăuntru. A văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat.” ( Ioan 20:5)

Adevărul este adânc: trebuie să te pleci, ca să-l vezi.

Dacă nu poţi să te apleci, niciodată nu vei putea vedea adâncimea Adevărului.

Frumuseţea unui izvor adând,
a unui cer adânc,
a unei iubiri sau dureri adânci
nu o vei putea cedea decât din genunchi. Dintr-o smerenie adâncă. Dintr-o credinţă adâncă. Dintr-o adoraţie adâncă. Dintr-o compătimire adâncă. Dintr-un duh aplecat adânc.

Cel ce are duhul lumii nu se apleacă. Nu se smereşte.
Nu poate îngenunchea. Nici cel ce are duhul mândriei.
Acela nu-şi poate cere iertare. Nu-şi poate recunoaşte vina. Nu poate plânge cu pocăinţă, nu se poate supune hotărârii fraţilor, nici ascultării Cuvântului sfânt.

De aceea nici nu poate vedea adevărul lăuntric, frumuseţea lăuntrică, tainele ascunse, căci acestea sunt un har descoperit numai celor smeriţi.

Pe acestea le poate vedea numai acela care se apleacă Domnului, fraţilor, ascultării şi datoriei sale.

Dar acelui care se apleacă cel mai adânc, i se arată cel mai frumos…

Dragă suflete care călătoreşti acum cu mine, eu ştiu că şi tu ai însoţit vreodată pe cineva până la mormânt.

Că, ajuns acolo, şi tu ai fost nerăbdător să te apleci şi să te uiţi înăuntru acestui mormânt.

Dar eu aş vrea acum să te întreb dacă tu ai văzut acolo ceva atunci când te-ai uitat.

– N-am văzut nimic, îmi vei răspunde tu, căci mormântul era încă gol.

– Dar după aceea te-ai mai dus tu la mormântul acela?

Poate te-ai mai dus, dar niciodată apoi nu te-ai mai aplecat să te uiţi ce ai mai putea vedea în el.

Cântarea funebră spune:”…M-am uitat în mormânt şi am văzut oase goale şi am zis: unde este bogatul sau săracul, împăratul sau soldatul, robul sau slobodul?…”

În fiecare zi se sapă alte mormite în care se uită mereu alţi privitori.

Până îi vine fiecărui privitor rândul să fie acoperit şi el în câte unul din mormitele care se tot sapă.

Curând va veni cineva să se uite şi în mormântul meu, şi în mormântul tău!

Ce se va vedea oare în el atunci?

Deşertăciunea unei alergări zadarnice? Sau sfârşitul fericit al unei alergări mântuitoare? Tu vrei sau nici nu vrei să te gândeşti la asta?

Se spune că mormântul este „casa noastră de veci”.

Nu-i adevărat!

Nu vom sta pe veci nici în pământ, cum nu stăm pe veci nici pe el. Nici locul nostru de pe pământ, nici cel de sub el nu sunt veşnice. Din viaţa de deasupra pământului vom trece în viaţa celor din pământ.

Dar, în Ziua Marii Învieri, vom trece în viaţa cea de dincolo de acestea două. Şi abia acolo vom fi pe veci.

Când se va împlini şi profeţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care spune: „Adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit când cei morţi vor auzi glasul Fiului Omului şi cei ce-l vor asculta vor învia. Nu vă miraţi de lucurl acesta pentru că vine ceasul când toţi cei din m,ormite vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:25-29).

Atunci se va vedea cât de fericiţi sunt cei ce au crezut. Şi cât de nefericiţi cei ce n-au crezut….

Drag însoţitorul meu, eu te sfătuiesc cu lacrimi, vino cu mine, apleacă-te şi tu şi uită-te în mormântul tău. El este abia la un pas de calea ta, de ziua ta de azi.

Înainte de a ajunge în el, vino şi tu la Iisus cel Înviat, ca să-ţi dea iertarea şi mântuirea Lui. Primeşte şi tu acum Duhul lui Iisus, ca să fii al lui ( Rom. 8: 9).

Acest Duh al lui Iisus pe Care Îl vei primi în fiinţa ta va fi sămânţa de viaţă care nu va putrezi o dată cu trupul tău, ci te va învia cum învie sămânţa de viaţă din bobul de grâu putrezit când iese în forma cea nouă şi tânără din mormântul gliei ei.

În Marea Zi a Învierii, când Glasul lui Hristos ca şi trâmbiţa unui arhanghel, ne va striga fiecăruia numele: „Ieşiţi afară!”, vom ieşi cu toţii”

Ne vom trezi ca dintr-un somn adânc…

Unii, ca să vedem Chipul cel Scump al Dulcelui nostru Mântuitor.

Alţii, ca să vadă cu spaimă chipul cel cumplit al iadului în care vor locui veşnic.

Drag însoţitorul meu, iarăşi te chem: vino acum şi primeşte-L pe Iisus, ca să trăieşti cu El.
Ca să mori cu El.
Ca să învii cu El.
Şi ca să împărăţeşti apoi cu El în vecii vecilor.

Mărire Învierii tale, Doamne Iisuse, mărire Ţie!

Îţi mulţumesc că m-ai făcut şi pe mine să aud acum chemarea Ta şi că m-ai ajutat să vin la Tine.

Te rog, Iisuse Doamne, pune deplin în inima mea Duhul Tău şi fă ca sămânţa Ta să rămână în mine şi să nu mă lase să mai pot păcătui niciodată ( 1 Ioan 3: 9)

Cu această sămânţă în inima mea să intru în mormântul meu şi ea să mă facă să ies odată din acest mormânt aşa cum ai ieşit şi Tu. Cu trupul cel nou, ca să te pot întâmpina în văzduh, apoi să fiu pe totdeauna cu tine, Dulcele meu Mântuitor ( 1 Tes. 4: 16-17). Amin.

Traian Dorz, din cartea „Hristos Mântuitorul nostru”, p. 30-34.

* * *

Pe urmele Mântuitorului – Iată Sfântul Mormânt…

 Biserica Sfântului Mormânt e zidită pe locul unde a fost răstignit şi în­gropat Mântuitorul. Locul unde a fost Mormântul Mântuitorului e în mijlocul bisericii. Acesta e locul despre care spun evangheliile că Iosif cu Nicodim şi Mironosiţele au luat corpul lui lisus de pe cruce şi, înfăşurându-l în pânză curată, L-au pus în mormânt nou, săpat în piatră (Matei 27, 59-61). Acesta e locul unde L-au străjuit pe Iisus în noaptea învierii. Aici e locul unde un înger, ca o lumină de fulger, s-a arătat mironosiţelor şi le-a vestit învierea (Matei 28,2-3), Acest preasfânt loc ce s-a făcut izvorul vieţii şi învierii noastre e cuprins în altarul (capela) a cărui fotografie o dăm la pag.56. în această capelă se află Mormântul Mântuitorului. De jur-împrejurul capelei este loc umblător prin biserică. Ca să poţi vedea şi săruta Sfântul Mormânt trebuie să intri în capelă.

Pe dinafară capela este împodobită cu candele, sfeşnice şi fel de fel de scumpeturi şi podoabe, în fotografie se vede faţa şi intrarea capelei Sfântului Mormânt. Sfeşnice uriaşe, înalte de metri întregi şi nenumărate candele de aur şi argint, în toate culorile, ard neîncetat în faţa acestei intrări. Deasupra, la mijloc, e o icoană mare, înfăţişând învierea Mântuitorului.

Şi acum, iată, soseşte şi rândul meu să intru în altarul Sfântului Mormânt. Vino, dragă suflete cititor, vino şi intră şi tu cu mine în locul cel sfânt unde Mântuitorul S-a făcut Izvorul vieţii şi învierii noastre! Păşesc înainte cuprins de fior sufletesc. Intrând înlăuntru, observ că în această capelă se află două încă­peri. Cea dintâi, în care am intrat, e ceva mai mărişoară. Încap în ea cam 10-15 persoane, în mijlocul ei e o masă rotundă de marmoră, acoperită cu scumpeturi şi lucruri sfinte. Acesta e locul unde îngerul a vestit învierea Domnului. Acesta e locul despre care spun evangheliile că „îngerul Domnului, pogorându-se din cer, prăvăli piatra şi stătu deasupra ei, şi era înfăţişarea lui ca lumina de fulger şi îmbrăcămintea albă ca zăpa­da. Străjerii se cutremurară de spaima lui şi căzură ca morţi. Aici a vestit îngerul învierea Domnului Miro­nosiţelor cuprinse de frică şi bucurie mare” (Matei 28).

In masa din mijloc e o parte din piatra pe care a prăvălit-o îngerul Domnului. E îmbrăcată în marmoră scumpă. Locul acesta se cheamă şi „Piatra îngerului”. Pe această piatră se face şi slujbă, ca pe o sfântă masă îl e altar.

Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm mai jos fotografia în care se vede lăuntrul capelei Sfântului Mormânt, în faţă se vede încăperea primă unde, la mijloc, e masa cu „Piatra îngerului”. Un pelerin e tocmai în acest loc şi îşi aşteaptă intrarea la Sfântul Mormânt, în cealaltă, a doua încăpere, în fund, se vede Slântul Mormânt în faţa căruia doi pelerini tocmai îşi lac închinarea.

Mă simt cuprins «le fior sufletesc pe locul unde îngerul a vestit învierea. De „frică şi de bucurie mare” spun evan­gheliile că erau cu­prinse Mironosiţele când îngerul Dom­nului le-a vestit Invierea. Aceeaşi frică şi bucurie o simt parcăși în sufletul meu. E ceva în acest loc ce te porneşte să plângi cu toate suspinurile ini­mii laie, dar alături de aceasta e şi ceva ce-ți şterge lacrimile, ce te mângâie şi îţi strigă: „Nu plângeţi, că Fiul a înviat”, iertarea şi viaţa din au răsărit. E ceva în acest loc ce parcă te opreşte să mergi înainte, zicându-ti: „Suflete, opreşte-te în loc, nu intra, mai stai aici afară, mai plânge şi te tânguieşte, căci şi tu L-ai răstignit şi L-ai îngropat pe Mântuitorul cu ticăloşiile tale…” însă odată cu acest cutremur de mustrare, deodată parcă se aude şi glasul Lui: „Veniti la Mine toţi cei osteniţi… veniţi cei păcătoşi., veniţi de luaţi   iertare și viaţă… veniţi, căci Eu sunt învierea şi Viaţa;  tot cela ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit…” (loan 11,25).

 Şi acum, iată, stau gata de intrare în cealaltă încăpere unde e Momântul Mântuitorului. Trebuie să trecerm acolo printr-o deschizătură mică şi joasă. Poţi intra numai aplecat, înlăuntru nu încap decât trei per­soane o dată. Mă aplec şi intru. Este aceasta şi o aplecare sufletească din care nu te mai poţi ridica, în clipa următoare cad doborât în genunchi lângă lespe­dea de marmoră în care e îmbrăcat Mormântul Mântuitomlui

E greu să spui cu vorba sau în scris ceea ce simţi sând te apropii de Momântul Mântuitorului. Oricât meşteşug ai avea şi ai pune în pana de scris, nu poţi să spui tot ceea ce simţi când ajungi în faţa Sfântului Mormânt, înainte de a intra în altarul Sfântului Mor­mânt, de afară plânuisem o rugăciune frumoasă pe ca­re să o rostesc când voi ajunge înlăuntru în faţa Sfân­tului Mormânt, însă când am ajuns înlăuntru n-am mai putut grăi nimic, în faţa Sfântului Mormânt deo­dată tace şi amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Pe o clipă şi graiul omului se închide. Numai inima singură vorbeşte înainte şi ochii slobod toate lacrimile.

Aplecat lângă marmora unde a fost Mormântul Mântuitorului mi se părea că a rămas afară trupul meu cel pătimaş, în lumina ce se revărsa peste mine din toate părţile, din candele şi sfeşnice de aur şi de argint ini se părea că se topeşte lutul de pe mine, mi se părea că se topeşte în mine tot ce este otravă şi patimă rea. Simţeam cum moare în mine omul cel lumesc, firea cea lumească şi rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă. Aplecat lângă Mormântul Mântuitorului mi se părea că s-a topit de pe mine lutul cu toate patimile lui şi încep să fiu legat cu veşnicia, cu viaţa cea de dincolo de mormânt. Ca nicăieri într-alt loc, lângă Mormântul Mântuitorului simti veşnicia, simţi trece­rea de pe pământ la cer şi din moarte la viaţă. In lumina candelelor de aur, în lumina ce se revarsă printr-o deschizătură de sus, din înălţimea cerului, te simţi transportat într-o altă lume, te simti dintr-o dată iertat şi uşurat de toate ticăloşiile, de toate patimile acestei vieti. Te simţi un supraom, un om duhovnicesc, te simţi trecut de jumătate într-o altă lume, sufletească, spirituală. In faţa Sfântului Mormânt simţi cum deo­dată ţi se deschide toată inima şi toată fiinţa să ia lumină, aşa cum o floare se deschide dimineaţa în faţa soarelui să ia lumină şi căldură.

Iată buzele mele ating marmora în care e îmbrăcat Sfântul Mormânt Un fior sufletesc îmi cutremură toa­tă fiinţa. Mi se pare ca şi când inima mea şi viaţa mea s-au pus în legătură cu focul, cu lumina, cu un izvor din care iese o nespus de dulce iertare, bunătate, viaţă şi lumină. Simt cum mi se umple sufletul de viaţă, de lumină, de bunătate, de iubire şi iertare, îmi vine parcă zile întregi să stau mereu aşa alipit cu buzele de acest izvor de viaţă şi lumină sufletească…

Când mi-am ridicat buzele de pe marmora sfântă, am simtit că mi se deschide şi graiul şi am început să mă rog aşa:

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, Iţi mulţumesc ca ai murit, Te-ai îngropat şi ai înviat pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea şi învierea mea la o viaţă nouă.

Iisuse, Mântuitorul meu Cel bun! Tu Singur cunoşti viața mea, Tu Singur cunoşti frământările mele şi trecutul meu, Tu Singur ştii că păcatul deschisese în faţa mea un mormânt de pieire trupească şi sufletească. Eram judecat să mor în păcatele mele, să fiu azi un mormânt acoperit cu iarba uitării. Tu m-ai scăpat, Iisuse, Mântuitorul meu Cel scump. Mormântul Tău a închis mormântul meu, moartea Ta a omorât moartea mea, învierea Ta s-a făcut viaţa mea. Viața mea e viaţa Ta şi trebuie să fie întreagă a Ta. Trăiesc prin Tine, prin darul morţii şi învierii Tale… Mă cutremur aici în faţa locului de unde a ieşit iertarea şi viaţa mea. Mă cutremur gândindu-mă că nu trăiesc încă deplin pentru Tine, numai pentru Tine şi lucrul Tău… mai este încă în mine otravă ce nu s-a topit… răul vieţii mele încă nu curge întreg spre Tine… „omul cel vechi” încă n-a murit cu totul in mine… mă aplec aici la Izvorul învierii şi vieţii, ca să iau dar de înviere deplină la o viaţă nouă, ca să se topească în lumina învierii Tale toată otrava ce mai este în mine din omul cel vechi… ca să mă fac un „om nou”, o „făptură nouă”.

Aici în lumina învierii Tale îmi deschid larg toata inima y toată fiinţa mea, ca „să iau lumină din lumina Ta, viaţă din inaţa Ta, înviere din Sfântă învierea Ta”…

Mă opresc aici cu rugăciunea mea personală. Fie­care se roagă în felul lui. In faţa Sfântului Mormânt fiecare îşi aduce şi îşi pune toată viaţa sa, tot trecutul său, toate durerile, necazurile şi păsurile lui sufleteşti. Fiecare îşi are scumpii lui, vii şi morţi, pe care îi po­meneşte şi pentru care se roagă în faţa Sfântului Mor­mânt.

  Părintele Iosif  Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“

* * *

„Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”

Preacucernici Părinți și iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm astăzi și dăm slavă Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem la marele Praznic al Învierii Domnului după ce ne-am ostenit în timpul Postului să-L însoțim pe Mântuitorul pe drumul Golgotei, prin înfrânare de la mâncare și băutură, ca și prin străduința de a deveni mai buni. De fapt toată viața creștină este o străduință neîncetată de a deveni mai buni, adică mai apropiați de Dumnezeu și de semenii noștri. Astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne răsplătește osteneala postului prin bucuria Învierii Sale care se revarsă în sufletele noastre din minunatele cântări ale Sf. Paști ca și din atmosfera plină de har a bisericii. Vestirea Învierii prin strigătul, repetat de nenumărate ori: „Hristos a înviat – Adevărat a înviat“- care este mărturisirea cea mai concentrară a credinței creștine – întărește în noi convingerea că viața noastră are un sens superior, care este tocmai învierea; ne încredințează că nu suntem abandonați stihiilor acestei lumii și că nu suntem niciodată singuri, chiar și atunci când ne părăsesc oamenii, pentru că Hristos Cel înviat este cu noi în toată vremea și în tot locul.

Înainte de a se înălța la cer, de pe muntele Sionului, la patruzeci de zile după învierea Sa din morți, Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor Săi, zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului“ (Mt 28, 18-20). Sfântul Evanghelist Marcu confirmă deja împlinirea acestei făgăduințe zicând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, pornind, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul prin semnele care urmau. Amin (16, 19-20). Desigur că ucenicii Mântuitorului au crezut în făgăduința Domnului că va fi cu ei în toate zilele, chiar dacă nu mai era trupește pe pământ, cum a fost până la Înălțare. Iar credința apostolilor și rugăciunea lor către Domnul Cel înviat făceau într-adevăr ca Mântuitorul să fie cu ei și să lucreze împreună cu ei.

Dar făgăduința Domnului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului“, nu se referă numai la Sf. Apostoli, ci și la urmașii lor care sunt în primul rând episcopii, apoi preoții și diaconii ca și toți credincioșii Bisericii care formează împreună poporul lui Dumnezeu. Tot ce a făgăduit Dumnezeu în Sfintele Scripturi se adresează tuturor celor ce cred în El. Așadar și nouă celor ce ne străduim să credem în El. Spun că ne străduim să credem, pentru că a crede cu adevărat în Dumnezeu nu este lucru ușor. „Nu oricine îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri“ (Mt 7, 21). Credința presupune angajarea constantă în împlinirea voii lui Dumnezeu, adică a poruncilor lui Dumnezeu care ne-au fost date pentru creșterea noastră duhovnicească și pentru a ne feri de degradarea spirituală și fizică. Într-adevăr cei ce nu respectă poruncile lui Dumnezeu ajung curând să fie stăpâniți de diferite patimi pe care Sf. Scriptură le numește „faptele trupului“. Acestea sunt: adulterul, desfrânarea, ura, vrajba, cearta, uciderea (avortul), beția, lăcomia…(cf. Gal 5, 19), la care putem adăuga astăzi necredința sau indiferența religioasă, ferirea de a avea copii, drogurile, fumatul etc.. Aceste păcate și patimi îl degradează pe om și-l distrug, atât sufletește, cât și trupește.

Înțelegem deci că Mântuitorul Iisus Hristos, înviat din morți, Care „are toată puterea în cer și pe pământ“, este prezent și lucrător în toate zilele în viața celor cu adevărat credincioși, adică a celor care se străduiesc zi de zi să împlinească poruncile lui Dumnezeu, care se feresc de păcate și fac binele, a celor care se roagă constant, acasă și la biserică, a celor ce postesc și duc o viață cumpătată în toate, îngrijindu-se de mântuirea lor mai mult decât orice în lumea aceasta: „Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă“, zice Mântuitorul, Iisus Hristos. Cât de mult s-ar ușura viața noastră dacă am împlini cu adevărat aceste cuvinte ale Domnului! Căci atunci ne-am încrede mai mult în Dumnezeu, decât în puterile proprii, ne-am ruga mai mult, am fi mai râvnitori spre cele sfinte, am căuta mai des biserica, iar Dumnezeu ne-ar răsplăti însutit cu darurile Sale duhovnicești, adică pacea inimii, liniștea și echilibrul sufletului…, care sunt mai prețioase decât toate bogățiile lumii, dar și cu bunurile materiale de care avem nevoie pentru viața de zi cu zi. Dumnezeu face adevărate minuni cu cei ce-și pun nădejdea în El.

Iubiți credincioși,

După înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos continuă să rămână în lume atât duhovnicește, în inimile celor ce cred în El și se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu, cât și în mod fizic, prin Trupul și Sângele Său pe care ni le-a lăsat spre mâncare și băutură în Taina Euharistiei sau a Sfintei Liturghii. De fapt aceste două moduri de prezență permanentă a Domnului în lume corespund naturii noastre umane, care este atât spirituală cât și materială. Noi avem nevoie de Dumnezeu în tot momentul, căci „în El trăim și ne mișcăm și suntem“ (Fapte 17, 28). Cu alte cuvinte viața noastră atârnă în tot momentul de Dumnezeu, chiar dacă nu suntem conștienți de aceasta. Omul credincios se străduiește însă să conștientizeze prezența permanentă a Domnului în inima și viața sa, rugându-se zilnic, repetat, acasă, la lucru, în călătorie, în orice vreme și în orice loc. Pretutindeni unde se află, credinciosul rostește rugăciuni scurte, potrivite cu nevoile momentului, chemând din inimă ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne răspunde în chip minunat, prin încurajarea și mângâierea din suflet, prin îmblânzirea vrăjmașilor, prin sporul lucrului… Totodată credinciosul adevărat știe că nu poate fi creștin de unul singur, fără legătura sa strânsă și permanentă cu Biserica, adică cu obștea celorlalți credincioși. Mântuitorul a instituit Biserica tocmai pentru a aduna laolaltă pe toți cei ce cred în El și a-i hrăni cu Trupul și Sângele Său, pentru ca toți să fie una. Țelul vieții creștine este tocmai refacerea comuniunii oamenilor, distrusă de păcat, apropierea lor, armonia dintre ei. Nimic nu iubește mai mult Dumnezeu ca apropierea dintre oameni, dragostea și armonia dintre ei, care trebuie să fie realități de fiecare zi în familie, în Biserică și în societate. Unde nu este armonie și pace, acolo nu poate fi Duhul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Părinții Bisericii spun într-un glas că nimeni nu se mântuiește singur, izolat de semenii săi, în mod egoist, ci ne mântuim toți în obștea Bisericii, împreună cu ceilalți credincioși, cu ajutorul și cu rugăciunea lor și a sfinților. De aceea participarea la slujbele Bisericii, și în primul rând la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, este fundamentală pentru credincios. Nicăieri nu este mai prezent Dumnezeu și mai apropiat de credincioși ca în Sfânta Biserică în care ne rugăm împreună pentru sănătatea și mântuirea noastră și în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului pentru ca să avem viață întru noi. Să repetăm și să subliniem că cei care cred că pot fi credincioși și fără să participe la Sf. Liturghie, fără să se spovedească și fără să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului, sau că este suficient să te rogi acasă, neglijând rugăciunea Bisericii, se înșeală amarnic. Nu este rătăcire mai mare ca aceea să crezi că n-ai nevoie de Biserică, de Sfintele ei Taine, care au fost lăsate de Dumnezeu tocmai pentru viața și mântuirea oamenilor: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu adevărată băutură“ (Ioan 6, 53-55).

De aceea să prețuim mai mult ca orice Biserica, să participăm cu evlavie în fiecare duminică la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și să ne împărtășim cât mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Dacă facem aceasta o să constatăm cât de aproape este Dumnezeu de noi pentru că și noi suntem aproape de El; cât de multă îndrăzneală avem în rugăciunea noastră, cum viața noastră ni se înseninează încât vom vedea mai mult binele în jurul nostru decât răul și vom trăi în pace în familie și cu toți semenii noștri.

Iubiți credincioși,

Pe lângă cele două moduri de prezență ale lui Dumnezeu în viața noastră, amintite mai înainte, și anume cel duhovnicesc, din inima noastră și cel fizic, sub forma pâinii și a vinului euharistic care prin rugăciunea preotului și credincioșilor la Sfânta Liturghie devin Trupul și Sângele Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos este prezent cu deosebire în cei săraci, în cei flămânzi și însetați, în cei bolnavi, în cei închiși ca și în toți cei ce suferă într-un fel sau altul.
Din Sf. Evanghelie de la Matei, cap. 25 știm că la judecata din urmă, când ne vom prezenta cu toții în fața Dreptului Judecător, vom fi întrebați în primul rând de binele pe care l-am făcut semenilor noștri cu care Hristos Domnul se identifică: „…flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine“. Tot binele pe care-l facem semenilor noștri când se află în necaz și în durere, îl facem de fapt Mântuitorului Hristos Însuși: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut“ (Mt 25, 40). Și în funcție de binele pe care l-am făcut sau pe care nu l-am făcut, ne vom mântui sau ne vom osândi, vom moșteni împărăția cerurilor sau vom pieri în focul cel veșnic. Capitolul 25 de la Sf. Evanghelist Matei care descrie judecata din urmă ar trebui citit zilnic pentru a ne aminti mereu de datoria de a fi buni și a face numai bine cât trăim pe pământ. Căci făcând întotdeauna bine semenilor noștri, chiar și celor care ne răsplătesc cu rău, vom primi răsplată de la Dumnezeu și aici pe pământ și în cer. Viața este prea scurtă pentru ca s-o petrecem în ură sau gândind egoist numai la noi înșine. Viața își găsește toată frumusețea ei atunci când suntem buni și generoși ca Dumnezeu, când ne bucurăm de bucuria semenilor și când ne întristăm împreună cu ei. Dacă-L avem cu adevărat pe Domnul Hristos în inima noastră, atunci vom fi buni ca Dumnezeu, Care „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți“ (Mt 5, 44). Atunci vom avea mereu pace și bucurie în inimă care sunt semnul creștinului adevărat. Să ne străduim deci să facem numai bine în viața noastră, să-L iubim pe Dumnezeu și să-i iubim pe semenii noștri! Să-i iubim nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, adică cu ajutorul nostru concret, în aceste vremuri de mare încercare datorită catastrofelor naturale din diferite părți ale lumii, cât și crizei financiare și economice!

Punându-vă la suflet aceste cuvinte de învățătură cu nădejdea că ele vor rodi însutit în inimile Voastre, Vă binecuvântez pe toți în numele Domnului Cel înviat și Vă fac cele mai calde urări de sănătate împreună cu salutul pascal:

Hristos a înviat și Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor și rugător către Domnul, Biruitorul morții !

+ Serafim,

Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord