1. În vremea aceea, mergea Iisus, într-o zi de sâmbătă, printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să mănânce.
2. Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta.
3. Iar El le-a zis: Au n-aţi citit ce-a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau cu el?
4. Cum a intrat în casa Domnului şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu se cuveneau lui să le mănânce, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor?
5. Sau n-aţi citit în Lege că preoţii, sâmbăta, în templu, calcă sâmbăta şi sunt fără de vină?
6. Ci grăiesc vouă că mai mare decât templul este aici.
7. Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi.
8. Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.
9. Şi trecând de acolo, a venit în sinagoga lor.
10. Şi iată un om având mâna uscată. Şi L-au întrebat, zicând: Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta? Ca să-L învinuiască.
11. El le-a zis: Cine va fi între voi omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca şi o va scoate?
12. Cu cât se deosebeşte omul de oaie! De aceea se cade a face bine sâmbăta.
13. Atunci i-a zis omului: Întinde mâna ta. El a întins-o şi s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.
14. Şi ieşind, fariseii s-au sfătuit împotriva Lui cum să-L piardă.
15. Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Şi mulţi au venit după El şi i-a vindecat pe toţi.
16. Dar le-a poruncit ca să nu-L dea în vileag,
17. Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice:
18. “Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti.
19. Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe uliţe, glasul Lui.
20. Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata.
21. Şi în numele Lui vor nădăjdui neamurile”.
* * *
„Milă voiesc, şi nu jertfă“
“Că milă voiesc, şi nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.” (Osea 6, 6)
Iată voinţa lui Dumnezeu descoperindu-ne că preţuieşte mila noastră mai mult decât jertfele aduse fără dragoste! Cât de înălţător şi de puternic răsună cuvintele “milă voiesc, şi nu jertfă”. Mila – pentru că este cea mai mare jertfă pe care o poate aduce omul înaintea Altarului Său, aşa cum se afirmă şi în cuvintele Sfintei Liturghii: “Mila păcii, jertfa laudei”. Sentimentul milei, de care vorbeşte proorocul Osea vechilor evrei, ca şi în zilele noastre, trebuie să purceadă dintr-o inimă caldă, plină de iubire şi compasiune faţă de aproapele nostru. Noi, de altfel, vom fi judecaţi, la venirea lui Hristos, în funcţie de câtă milă, izvorâtă din dragoste sinceră, şi nu făţarnică, am dovedit aproapelui nostru (Mt. 25, 31- 46). Aşadar, Dumnezeu cere din partea noastră să avem şi să ne încorporăm sentimentul milei ce trebuie să lucreze în noi şi în relaţiile cu semenii noştri, dar şi de a cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind primul care face milă cu noi, de a intra în relaţie de iubire cu Acesta. Făcând milă cu aproapele nostru, noi ne asemănăm cu Dumnezeu, căci “El face să plouă peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”. Prin iubirea vie şi curată ce o nutrim Creatorului în sufletul nostru, se lucrează în mod neîncetat progresul către cunoaşterea Sa, neajungând niciodată la o plafonare a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci formalismul provine din această plafonare, din stagnarea noastră de a-L mai căuta pe Dumnezeu. De aceea, în Vechiul Testament, formalismul din cultul public este combătut de mai mulţi prooroci, fiind asemănat cu “moartea” bucuriei sufleteşti de a-L întâlni pe Domnul Savaot. Prin relaţia sinceră de iubire a lui Dumnezeu vom avea şi cunoaşterea Lui într-un mod personal, iar această cunoaştere a Sa în sufletul nostru trebuie să fie mai mare decât arderile de tot. De aceea, faptele noastre, izvorâte din milă, ca manifestare a iubirii, trebuie făcute din inimă, nu din formalism sau pentru că aşa este tradiţia, pentru că nu vom avea nici o răsplată pentru efortul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu.
Ispita celor care se cred aleși
Niciodată fariseilor nu le-a fost drag Iisus. Dimpotrivă, întotdeauna L-au vânat, încercând să-L prindă în cuvânt, să-L discrediteze. Dar nici Hristos nu le-a permis vreodată fariseilor ostili să-L împiedice a împlini acțiunile Sale de vindecare a poporului, de eliberare sufletească.
În Evanghelia de la Marcu, capitolul al treilea, este relatată vindecarea omului cu mâna uscată. Hristos pune în mijlocul mulțimii adunate pe omul bolnav și îi provoacă pe farisei cu o întrebare: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde?” (Marcu 3, 4).
Fariseii erau obligați să dea un răspuns. Și în timp ce-și formulau propria percepție despre situația creată, apare clar că reprezentările lor despre oameni și despre Dumnezeu erau greșite și făceau de fapt rău societății iudaice. Iisus încearcă să-i determine pe farisei să înțeleagă că însuși modul lor de a gândi ucide ființa umană. Pentru că dacă eu văd persoana umană ca sclavă a Legii, dacă pun Legea ca absolut, fac ceva ce este rău, nu-i dau posibilitatea omului să trăiască, ci îl încorsetez în precepte.
Dar fariseii tac. Nu au curajul să traducă în cuvinte mentalitatea lor inumană. Făcând aceasta, s-ar fi trădat, în timp ce tăcerea lor vrea să-L facă pe Iisus nesigur. Dar Iisus domină scena. Tăcerea lor nu-L determină să se justifice. El doar privește fariseii unul câte unul cu mânie și întristare. Mânia creează distanță între El și cei care nu vor să înțeleagă adevărul, dar pe care îi lasă liberi să gândească așa cum vor. Hristos acționează în mod liber, pentru că trasează liniile unei frontiere bine precizate între farisei și El însuși. Îl vindecă pe omul cu mâna uscată, se opune durității fariseilor, dar îi privește totuși ca oameni. Acest fapt îl simțim din mâhnirea și tristețea care-L cuprind. Iisus nu rupe relația cu aceste persoane. Inima Lui nu s-a îndepărtat de ele. Este întristat pentru că acești oameni sunt atât de dominați de respectarea cazuistă a Legii, încât nu mai sunt liberi și, în consecință, sunt inumani. Puterea cu care acționează Hristos revelează libertatea Sa interioară. El nu admite vreo putere din partea oamenilor, mai ales din partea celor care judecă greșit. Nici măcar din partea fariseilor și saducheilor care la sfârșit vor veni și vor incita mulțimile pentru a obținea moartea Lui cu mâna romanilor.
Un articol de: Augustin Păunoiu – 16 Feb, 2019 – ziarul Lumina
