Păcatul a ridicat şi continuă să ridice bariere între noi şi Dumnezeu, după cum ne avertizează prorocul Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte“ (Isaia 59, 2). Sufletul omenesc, „vândut rob păcatului“, se aseamănă femeii gârbove din Evanghelia Sfântului Luca, adică este stăpânit de un duh de neputinţă şi nu poate „nicidecum“ să-şi îndrepte privirile spre cerul Îndurării.
De câte ori n-am fost şi noi în situaţia gârboveniei sufleteşti, apăsaţi de vicii degradante şi de tot felul de învăţături incendiare, încârjoiaţi sub povara şmecheriilor ieftine şi-a aventurilor erotice, terfelindu-ne , astfel, în băltoacele compromisurilor şi-a renunţării la demnitate, cu neputinţă să ne îndreptăm spatele sufletului spre legea morală a bunului-simţ şi spre chipul mutilat al patriei cotropită de comunismul ateu! De câte ori n-am bătut la porţi interzise şi n-am căutat vindecarea gârboveniei noastre lăuntrice la cei ce nu pot să ne vindece şi să ne redea verticalitatea pierdută prin păcat.
Un singur remediu există, atât: Iisus. Ai sufletul bolnav, pritene, un suflet răvăşit, gârbov, strivit de poveri şi fulgerat de spaimele Răului? Apropie-te acum, când sărbătoreşti Sfânta Naştere a Domnului, apropie-te de Ieslea Betleemului, întovărăşeşte-te cu păstorii care „făceau de strajă, noaptea, împrejurul turmei lor“ (Luca 2, 8) ca să îngenunchezi împreună cu ei la picioarele Pruncului Divin, pentru a ţi se ierta păcatele şi nelegiuirile acumulate de-a lungul anilor de înstrăinare şi de tăgadă, în vederea împăcării cu Dumnezeu prin Iisus Hristos.
Recunoaşte că, până ieri, Praznicul Crăciunului a fost, mai degrabă, un pretext, şi nu obiectivul central al bucuriei tale, fiindcă – din nefericire – ai uitat de marea şi sublima taină a Întrupării, şi n-ai sesizat semnificaţia ei creştină, incapabil să realizezi ce s-a întâmplat acum două mii de ani, când Dumnezeu S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi S-a coborât pe pământ, luând „un chip de rob“ şi ,,făcându-Se asemenea oamenilor“, (Filipeni 2, 7). Însă astăzi, la acest sfârşit de veac şi de mileniu, cuvine-se să-ţi dai seama că în Iisus se descoperă intimitatea profundă a dumnezeirii, El fiind „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“ (Coloseni 1, 15). Prin naşterea lui Iisus, Dumnezeu coboară din transcendenţă în Istorie, se înomeneşte, devine concret şi pipăibil, ca să instaureze, pe pământul convulsionat de forţele Negaţiei, hegemonia Dragostei şi Iertării.
Ce cântau îngerii în Noaptea Sfântă? „Slavă lui Dumnezeu în locurile cele prea înalte şi pace între oamenii plăcuţi Lui“ (Luca 2, 14). Încearcă să cânţi şi tu, prietene, acelaşi imn de proslăvire, apropiindu-te de Iisus, pentru ca o pace, asemănătoare păcii vestite sub cerul cetăţii lui David, să-ţi copleşească sufletul bântuit de îngrijorări şi nelinişti. Pentru ca să Se nască şi-n tine Hristos, Izvorul Păcii.
Dacă ne apropiem de Ieslea mântuirii cu simţământul căutării lui Iisus şi cu dorinţa identificării noastre cu El; dacă naşterea Domnului nu mai reprezintă pentru noi o realitate exterioară nouă, deoarece ne-am debarasat, în sfârşit, de aspectul formalist al credinţei, aderând la exigenţele Evangheliei în legătură cu viaţa noastră spirituală; dacă în timpul sărbătorii Crăciunului putem repeta cuvintele Apostolului Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20), atunci am ajuns cu adevărat la nivelul unei autentice spiritualităţi creştine, în total dezacord cu denaturarea sensului duhovnicesc al marelui Praznic de iarnă şi nu ne mai pot şoca, de pildă, cuvintele Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, din cartea sa „Alcoolul – duhul Diavolului“, publicată la Sibiu, în 1936: ,,Iată cum arată «bucuria» cu care aşteaptă creştinii de azi Naşterea Domnului. Chefuri, dansuri, petreceri, desfătări lumeşti – aceasta este «bucuri» de praznice a celor mai mulţi creştini. Bucuria Naşterii, creştinii au dus-o la cârciumă, în casa lui Satan. În praznicul Naşterii, Pruncul Iisus vede «primirea» ce i-o fac oamenii şi se întreabă îngrozit: «Asta-i bucuria cu care Mă aşteaptă oamenii pe pământ?»“ Şi gornistul din Sibiu continua: „După post, o dată cu Naşterea Domnului, se dezleagă jocurile, petrecerile, chefurile şi beţiile, ca şi când Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ să-i dezlege pe oameni la desfătări şi păcat. Nicăieri nu citim în Evanghelie – sublinia, cu tărie, sfântul luptător al Crucii din Transilvania – că s-ar fi îmbătat cineva în noaptea Naşterii sau a Învierii. În noaptea Naşterii, stăteau îngerii împreună cu păstorii, cântau şi preamăreau pe Dumnezeu…“
Venirea lui Iisus pe pământ a răsturnat mersul Istoriei, pentru a chema umanitatea din întuneric la lumină. Mesajul lui Hristos a adus o schimbare radicală în viaţa omenirii, cerând tuturor oamenilor: „Pocăiţi-vă!“ Respectiv, schimbaţi-vă mintea, gândiţi altfel, sau, cum spuneau grecii antici: metanoia. Un fel de ajustare a gândirii noastre după voinţa lui Dumnezeu, după planul Său în Iisus Hristos. O minune a fost naşterea noastră trupească, însă răscumpărarea prin Jertfa Sângelui lui Iisus şi naşterea noastră din nou depăşesc toate tainele şi toată ştiinţa. Prin naşterea Sa, Hristos a îmbrăcat natura omenească, în chip tainic, cu puterea de Sus, devenind Viaţa vieţii noastre şi Sufletul sufletului nostru. Noi ne micşorăm şi El creşte, ca să putem afirma întocmai ca ucenicul lui Gamaliel: „Pentru mine a trăi este Hristos“ (Filipeni 1, 21).
De aceea se cade ca, măcar în sfânta noapte a Naşterii să cerem lui Dumnezeu harul de a putea vedea pe Iisus în lumina Sa adevărată. De a-L privi aşa cum este El în realitate: Cuvântul făcut trup, persoană a Sfintei Treimi, viu, unic, atotcuprinzător, un Dumnezeu Care ne iubeşte şi Căruia trebuie să-I dăruim întreaga noastră dragoste. Căci Hristos Mântuitorul este viaţa noastră pe pământ şi certitudinea vieţii noastre veşnice.
Sergiu GROSSU
