„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter!»“ (Mt 5, 27).
Dacă această poruncă din dumnezeiasca Scriptură ar fi înscrisă pe tăbliţa inimii noastre, noian de păcate n-ar mai „potopi“ pământul!
Ispita desfrânării macină suflete şi decimă conştiinţe. Despre păcat se afirmă, adesea, că este dulce atât ca intenţie, cât şi ca înfăptuire. „Consumarea“ sa însă produce o insatisfacţie cel puţin tot atât de generoasă cât măsura plăcerii. Putem descoperi cele două valenţe ale iubirii: eros şi agape care coexistă. Important este să ştim să le deosebim semnificaţia. Distincţia dintre acestea ţine de persoană şi reprezintă opţiunea fiecăruia. Ne îndreptăm mai mult spre „chipul zidirii dumnezeieşti“ sau spre Însuşi Ziditorul? Îndemnul: „Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubindu-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa“ (I Pt 1, 22) trebuie să ne călăuzească în dobândirea mântuirii.
Ar trebui să vedem în om o perspectivă, să sperăm în devenirea sa; dar realitatea păcatului ne cutremură inima. Hristos a venit în lume să mântuiască pe cel pierdut; prin Jertfa Sa ne-a eliberat de păcat, dar Golgota Pătimirii rămâne nesfârşită prin incapacitatea noastră de a birui păcatul.
Unul dintre cele mai josnice păcate, ce rămâne o caracteristică a umanităţii, este desfrânarea. Este josnic, deoarece loveşte cumplit şi în cea dintâi dintre porunci, PORUNCA IUBIRII, denaturat înţeleasă.
Desfrânarea, în extensiunea sa, poate fi interpretată, analizându-se diferenţiat, în funcţie de nuanţa păcatului.
Cea abordată acum se referă la adulterul propriuzis. Putem oferi o prezentare gradată a desfrânării, prin nominalizare: a). cea simplă îi priveşte pe cei care, fără a fi legaţi prin făgăduinţă (căsătorie) – păcătuiesc; b). desfrânarea incestuoasă, care se referă la cei care o săvârşesc, indiferent de gradul de rudenie, fie trupească, sufletească sau civilă – prin adopţie; c). sacrilegiul – păcatul săvârşit cu o faţă consfinţită lui Dumnezeu printr-o făgăduinţă sărbătorească sau petrecută în locuri sfinte.
Să nu uităm nici păcatele contra firii: onania, sodomia etc., „că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este închinător la idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu“ (Efes 5, 5).
De trupul nostru, „templu al Duhului Sfânt“, trebuie să purtăm deosebită grijă, asemeni sufletului, care este „fărâmă“ din Dumnezeire. Însă faptele trupului tulbură echilibrul relaţiei noastre cu Divinitatea, Căreia I se interpune păcatul. Conform Galateni 5, 19-21, Sf. Pavel prezintă o listă cutremurătoare de păcate ce nu permit intrarea în Împărăţie. Mântuitorul, prin dumnezeiasca Sa Evanghelie, ne învaţă să ne păzim desăvârşit în curăţie, întrucât sunt „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mt. 5, 8). Cum vor vedea pe Mântuitorul cei căzuţi în patima desfrânării? Evident, e inconfortabil să identificăm exact acest păcat – creează tensiune sau, cel puţin, jenă – dar împătimitul nu poate renunţa uşor… Se pune început bun însă prin renunţarea la păcat, prin scăldarea în lacrimi şi zdrobirea inimii, când nenorocita victimă Îl descoperă pe Iisus, Cel Care primeşte pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi.
Trebuie să conferim păcătosului oportunitatea de a-şi regreta păcatul, de a-şi cerceta rănile sufleteşti. Desfrânarea – călcarea de poruncă divină – urâciune este înaintea Domnului, dar tot omul are nădejdi de mântuire prin Hristos. La castitate – strălucită virtute – mulţi aspiră. Dorim să fim fii ai Luminii, dar spre aceasta trebuie să ne recomande însăşi viaţa noastră.
Astăzi, desfrânarea este ridicată la rang de regină a patimilor. Sub diversele forme în care se concretizează, ne înspăimântă tot mai mult. Audienţa pe care o găseşte la publicul necreştin sau chiar creştin este maximalizată, la finele veacului, şi cel mai grav sunt implicaţi tinerii – vlăstarele neamului nostru.
Vehicularea ca eficiente a practicilor moderne de educaţie sexuală denaturează în chip barbar adevărul. Realitatea este mistificată şi prezentată celor care o pot „digera“ drept mondenitate în actualitate. Şi ce-i de făcut?! Tineretul – încotro? Se pare, cu paşi repezi, spre distrugere!
Impresionant este episodul cu femeia păcătoasă de la Sf. Ioan, din capitolul 8 al Evangheliei sale. Prinsă asupra faptului de adulter, conform Legii lui Moise, trebuia ucisă cu pietre. Căutându-I Mântuitorului pricină de învinuire, fariseii şi cărturarii L-au ispitit spre a-I vedea sentinţa: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!“ (In 8, 7). Cu smerenie, Însuşi Începutul Smereniei, scria cu degetul pe pământ, şi – pentru că, „mustraţi fiind de cuget“, acuzatorii se retrăgeau – cu delicateţe, singurul Judecător, văzând-o neosândită de semenii Săi, a iertat-o, îndemnând-o: „De acum să nu mai păcătuieşti!“.
Să învăţăm din delicateţea Mântuitorului să nu ne osândim semenii, mai ales când nu avem certitudinea păcatului comis. Să nu ne erijăm în judecători, furând Domnului dreptul de a împărţi dreptatea. Desigur, aceasta nu înseamnă să acceptăm păcatul. Ştim că Însuşi Hristos i-a iubit pe păcătoşi. Să nu ne grăbim în aprecieri, etichetându-i şi osândindu-i noi, semenii lor, împovăraţi cu destule păcate!
Atitudinea Domnului este revelatoare. A venit pentru cel pierdut. Şi desfrânatul este între cei pierduţi. Iisus a lăsat şi pentru el timp de pocăinţă. Să dovedim autocontrol şi să nu ne grăbim „să aruncăm cel dintâi piatra“… Să învăţăm de la Mântuitorul să ne îndreptăm cu mai multă smerenie, cu mai multă iubire (cf. Gal 6, 1) spre cel căzut între „tâlharii“ patimilor, să nu-l nesocotim, îndepărtându-l!
Familia – binecuvântată de Dumnezeu în Rai (Fac 1, 26-30) şi prin taina re-sfinţirii ei de Domnul la nunta din Cana Galileii (In 2, 1-11) – este model desăvârşit a iubirii pământene. S-o oferim tuturor spre pildă, arătând pericolele desfrânării, aşa cum se concretizează: vătămarea sănătăţii, orbirea minţii, împietrirea inimii şi, mai grav, îndepărtarea de Hristos, căci, implicit, acestea determină necredinţa şi deznădejdea în dobândirea mântuirii.
Să ne însuşim îndemnul Apostolului Neamurilor: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului“ (Gal 5, 16), „căci cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm!“ (Gal 5, 24-25).
Drd. Elena DUMITRAŞCU prof. de religie – Sibiu
