Mărturii Meditaţii

Salutul pascal – între formalism și putere

În această perioadă, omenirea trece printr-o încercare specială, generată de o epidemie aducătoare de frică şi de moarte, dezlănţuită asupra întregii lumi. În acest context, am retrăit zilele acestea marea Înviere a Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi am salutat pe semenii noştri cu frumosul salut „Hristos a înviat!” Ca de fiecare dată, în ultimii 20-25 de ani, şi anul acesta, o veche cunoştinţă mi-a transmis acest salut, la care am răspuns cu bucurie „Adevărat a înviat!” După câteva clipe, mi-a mărturisit că starea creată de molima care bântuie peste tot şi care este intensificată de toate ştirile care circulă pe canalele de informaţii îi induce o groaznică frică de moarte, frică indusă şi care îl stăpâneşte din ce în ce mai mult. Am rămas foarte surprins, ştiind că este un bun creştin sau, cel puţin, aşa credeam eu. Mai mult, mi-a mărturisit că ar vrea să fie asemenea celor care cred în învierea lui Iisus Hristos şi au speranţă în învierea şi mântuirea sufletului lor, dar că el nu poate să simtă şi să creadă în acest fel. Această mărturisire m-a marcat profund şi m-am întrebat dacă este posibil să existe semeni de-ai noştri care să folosească salutul „Hristos a înviat!” şi să răspundă cu „Adevărat a înviat!” dar să nu creadă în învierea Fiului lui Dumnezeu şi să fie cuprinşi de frica de moarte. Răspunsul l-am găsit la Sf. Apostol Pavel, care, în prima epistolă către Corinteni, afirmă că în Corint erau unii oameni care nu credeau în învierea din morţi, în ciuda faptului că şi în acele ţinuturi se propovăduia că Hristos a înviat din morţi (I Cor 15, 12). Pornind de la această mică întâmplare şi privind cu atenţie în jurul nostru, putem să constatăm cât de mulţi sunt oamenii care trăiesc aceeaşi dramă sufletească, petrecându-şi clipele vieţii între necredinţă şi frica de moarte.

În zilele de după Învierea Domnului şi până la Înălţare, salutul pascal este folosit de majoritatea creştinilor ortodocşi, dar – de cele mai multe ori – acest salut este golit de putere, fiind exprimat în stări, situaţii şi împrejurări marcate de amprenta vieţii lumeşti şi, în mod deosebit, fără credinţa în învierea lui Iisus Hristos. Folosit în acest mod, salutul pascal nu mai reprezintă legătura de bucurie şi nădejde pe care omul trebuie să o aibă cu semenii lui şi cu Dumnezeu şi nu mai exprimă credinţa că moartea a fost învinsă pentru totdeauna.

Această pierdere a credinţei în Învierea lui Hristos şi în învierea din morţi, care este tot mai accentuată în vremurile de acum, este generată de orbirea produsă de păcat. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă în mod categoric să ne ferim de orice înfăţişare a răului (I Tes 5, 22), îndemn care îşi găseşte din plin înţelesul în zilele noastre, când păcatul este făptuit sub forme de neînchipuit altădată, atât de ascunse şi perverse încât produc confuzie între bine şi rău. Scopul principal al celui rău este să semene confuzie în sufletele oamenilor, să nu mai fie deosebit binele de rău, astfel încât omul să rămână doar cu o viaţă religioasă formală, în care credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea din morţi să îşi piardă sensul. Ca urmare, şi salutul pascal folosit în astfel de condiţii devine un salut formal, golit de conţinutul tainic al său.

Părintele Arsenie Boca, în cartea Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul (Editura Agaton, Făgăraş, 2009, pp. 9-10) ne prezintă o întâmplare din care rezultă puterea tainică a salutului pascal atunci când este transmis cu mare credinţă: „Un alt Iacov, însărcinat cu lichidarea treburilor lui Dumnezeu pe pământ, ţine în faţa unei foarte numeroase adunări o strălucită cuvântare de câteva ceasuri, dovedind – chipurile! – că nu există Dumnezeu. Şi fiind încântat de cuvântarea sa şi de temeiurile dovezilor, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea, dete îngăduinţă ca acela care se va simţi în stare să-l contrazică are cinci minute liber s-o facă în faţa adunării. Din mulţime se desprinde un preot umilit la chip, dar cunoscător de oameni şi cu flacăra credinţei în inimă.

– Ai grijă, n-ai decât cinci minute!

– E şi prea mult, răspunse preotul.

Ajuns în faţa mulţimii, se produse un freamăt şi începu cea mai scurtă cuvântare aşa:

– Fraţilor, „Hristos a înviat!”

Şi toată sala răspunse:

– Adevărat a înviat!

Ce a urmat nu mai interesează. Faptul dovedeşte însă esenţialul: în străfundurile omului este o reacţiune esenţială faţă de negaţie, faţă de moarte.

Hristos a înviat înseamnă că, într-adevăr, Dumnezeu există! Hristos a înviat înseamnă că, într-adevăr, există lumea cerească, o lume reală şi fără de moarte! Hristos a înviat înseamnă că toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite! Toate problemele principale şi grele sunt lămurite, cătuşele întunericului şi ale tristeţii sunt sfărâmate, fiindcă Hristos a înviat.

Într-un articol duhovnicesc, un cuvios părinte ne atenţionează că astăzi, mai mult ca altădată, salutul pascal implică şi o mare responsabilitate. Mărturisind înaintea semenilor că a înviat Hristos, trebuie să şi facem dovada că mărturisirea noastră este adevărată. Numai aşa mărturisirea noastră va trezi şi va întări în sufletele semenilor noştri credinţa că Iisus Hristos a înviat din morţi, iar frica de moarte va fi alungată de credinţa în Înviere.

Gheorghe PINTILIE

Lasă un răspuns