Dacă poetul care descrie vitejiile ostaşului român poate să-şi împodobească versul cu figurile senine ale copiilor acestui neam care se duce la război cântând ca la nuntă, apoi şi aici, unde este vorba de lupta cea duhovnicească, e tot la fel.
Trecând prin mijlocul nenumăratelor încercări şi greutăţi, nu ne-au lipsit sărbătorile, nu ne-au lipsit bucuriile, nu ne-au lipsit cântările, ci toate ne-au însoţit pe întreg parcursul înaintării noastre spre Canaanul făgăduit, într-o unire sfântă a dragostei.
Aceste binecuvântate şi neuitate manifestări au influenţat pe mulţi să se alăture şi ei cu avânt luptei sfinte.
Oastea a pus în toate aceste sărbători căldură, înflăcărare dragoste şi gust, inimă şi înfiorare, lacrimi şi îmbrăţişare, rugăciuni şi cântări.
Oastea a realizat o unitate de vederi şi o duioasă îmbrăţişare între toţi copiii acestui neam, uniţi acum nu numai între aceleaşi hotare, ci îmbrăţişaţi şi în aceeaşi dragoste, şi în acelaşi cuget. Nu dezbinaţi în culte, ci uniţi în interiorul acestei Biserici, în Hristos şi îmbrăţişaţi în iubirea Lui, atât preoţii cât şi laicii – prin naşterea din nou.
Iată felul în care se sărbătoreau atunci bucuriile întâlnirilor frăţeşti. Binecuvântaţi să fie în veci toţi cei care au făcut acest început biblic în Biserica noastră, alături de Părintele Iosif.
Dar osândiţi vor fi veşnic toţi acei care au zădărnicit, pentru o vreme, acest fel, izvorât din duhul Evangheliei, în Biserica noastră, oricât de sus sau de jos au fost – sau ar fi aceştia.
Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Praznicul Cincizecimii de la Sibiu şi Răşinari, din 1933
Duminică, ziua întâi de Rusalii
Catedrala Mitropolitană, îmbrăcată în haină de primăvară, presărată cu iarbă verde şi împodobită cu frunză de mesteacăn, a primit în larga ei încăpere pe ostaşi. De la adunarea de sâmbătă seara se anunţase că, acei dintre fraţii ostaşi care ar dori să se mărturisească, pot face acest lucru. La ora şapte şi jumătate, trei duhovnici, din preoţii ostaşi, au început mărturisirea.
La ora nouă, mulţimea ostaşilor adunaţi la librăria Oastei au pornit cu steagurile în frunte la Catedrală. Frumoasă pildă a dat părintele St. Morar care, în fruntea celor două sute de parohieni ai săi, a venit la Sfânta Liturghie.
La ora nouă, a început Liturghia Arhierească Î.P.S. Sa, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Nicolae, înconjurat de un mare sobor de preoţi, cu un deosebit fel de a sluji, în admiraţia şi cucernicia tuturor.
La priceasnă, urmând cuvintele de chemare: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi“, s-au împărtăşit ca la o sută de fraţi şi surori, primind această Sfântă Taină din chiar mâna mitropolitului Nicolae. A fost acesta un moment de reculegere plin de sfinţenie. Ostaşii s-au apropiat cu multă vrednicie de Sfântul Potir. În ochii multora, străluceau lacrimile pocăinţei şi ale simţământului de nevrednicie în faţa dragostei nemărginite cu care li se împărtăşea Trupul şi Sângele Domnului.
După terminarea slujbei dumnezeieşti, mitropolitul Nicolae a rostit o minunată predică, purtând pe înalte culmi duhovniceşti spiritele ascultătorilor. Zidiţi şi mângâiaţi sufleteşte de cuvintele bunului Arhipăstor, fraţii ostaşi au pornit din Catedrală în curtea Academiei Teologice, unde părintele Gh. Secaş le-a dat îndrumările necesare în vederea plecării la Răşinari.
Cuvântarea mitropolitului Nicolae
– Hristos în mijlocul nostru!
– Este şi va fi!
Prea Sfinţite, Prea Cucernici părinţi şi iubiţii mei fraţi sufleteşti, suntem pentru a doua oară, adunaţi în centrul Mitropoliei noastre, din toate părţile ţării, spre a preamări pe Domnul pentru cele ce am primit, să-L rugăm pentru cele de nevoie şi să ne împărtăşim gândurile unii altora. Oastea Domnului este astăzi, în mijlocul ţării şi al neamului, un val puternic de înnoire sufletească şi e o datorie arzătoare pentru ca să-şi înnoiască pe pământ, prin inspiraţia de la Dumnezeu, întreaga viaţă sufletească. Această înnoire se îndeplineşte prin darurile Mântuitorului aşezate în Sfânta Biserică, pe care le-a păstorit şi mărturisit de-a lungul veacurilor până astăzi.
Biserica şi astăzi are aceleaşi daruri care s-au împărţit Apostolilor, de Domnul Hristos, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Ea vesteşte şi azi aceeaşi învăţătură sfântă, ieşită din graiul Mântuitorului. Sfânta noastră Biserică are aceleaşi Sfinte Taine prin care cercetează în clipe importante pe fiii ei, binecuvântându-i cu ele. Când se săvârşesc, odată cu binecuvântarea, se pogoară Însuşi Domnul Care, fiind de faţă, îndeplineşte Cuvântul:
„Iată, Eu cu voi sunt, până la sfârşitul veacului“.
Oastea Domnului apropie pe membrii săi de lumina adevărului predat de Biserică. Oastea Domnului este Oastea Bisericii, căci Biserica este a Domnului; cei ce au crezut că s-ar putea desprinde de Biserică, în chip de rătăcire, au greşit, căci nu cunosc puterile Domnului, cu care lucrează la înviorarea Bisericii Sale.
Oastea Domnului este un răsad al Duhului Sfânt, o Mişcare de trezire religioasă, de eroism moral. Oastea Domnului nu este izvorâtă din puterile slabe omeneşti. Viaţa se trezeşte sub razele soarelui. Tot astfel, viaţa religioasă se trezeşte sub puterea razelor calde şi înviorătoare ale Acestui Soare Ceresc, care este Hristos Domnul.
Iubiţii mei, n-am cuvinte prin care să împărtăşesc bucuria mare ce mi-o face Oastea Domnului.
Eu, să credeţi, sunt deplin identificat cu ea: sunt una cu Oastea. I-am dat chiar de la început ocrotire şi-i voi da până la sfârşit, cât voi fi păstor, dimpreună cu fraţii mei.
Din această măreaţă şi impunătoare sărbătoare, luaţi îndemn să vă încălziţi şi mai mult rugăciunile voastre către Dumnezeu şi să le înălţaţi; primiţi şi mai larg în cuprinsul inimilor voastre pe Domnul. A fi creştin nu înseamnă numai a face unele lucruri, ci înseamnă a-L primi pe Domnul în sufletul tău, într-o astfel de măsură, încât toate gândurile tale, toate simţămintele tale, întreg lăuntrul tău, să fie toate ale Domnului; să voieşti şi să trăieşti în totul cu Hristos Mântuitorul.
Prin Domnul se coboară în fiecare suflet comoara vieţii sufleteşti, prin Domnul se întinde credinciosului mâna Izbăvitoare a Tatălui Ceresc, prin Domnul, omul câştigă puteri de a-şi îndeplini datoria şi tăria de a-şi purta sarcinile vieţii, oricât de grele ar fi ele. Viaţa în Hristos nu stă în a nu face cutare sau cutare faptă, în a nu fura, ori a nu înşela şi altele ca acestea, adică în a înconjura anumite fapte, ci, din latura pozitivă, a coborî pe Domnul şi viaţa duhovnicească în noi. Cine a cunoscut vreun om care să fi primit în deşert pe Mântuitorul? Nimeni n-a plecat gol de la El. Cine L-a cunoscut nu se mai poate despărţi de El. Cunoscându-L, nu mai poţi trăi fără El.
Roadele binecuvântate produse de Oastea Domnului sunt mari: Văd patimi stinse şi, în locul lor, izvorând virtuţi, după vorba părintelui Arhimandrit Scriban: o nouă ţărănime răsare sub aripile lui Hristos; o ţărănime ordonată, scoasă din vicii şi încordată zilnic a realiza în viaţă Duhul lui Hristos. Aceasta este ţărănimea de sprijin pentru ţară, pentru cultura şi viitorul neamului. Facă Domnul, ca Mişcarea Oastei Domnului să se răspândească în cât mai multe suflete, în milioane de luptători pentru Hristos. Când vom trăi cu Domnul, când sufletele vor fi stăpânite de Hristos, multe lucruri se vor schimba – atunci va fi fericirea poporului nostru.
Bucuria de astăzi ne-o întunecă un mic norişor, că nu putem avea în mijlocul nostru pe iubitul meu luptător, împreună lucrător şi păstorul sufletesc al vostru, pe Părintele Iosif, care e pus în şcoala suferinţelor, la încercare. Domnul ni-l va da iarăşi, cu puteri sufleteşti şi trupeşti înnoite, la munca lui. Dumnezeu să audă rugăciunile noastre, făcute în Catedrală, pentru sănătatea lui şi să ne întărească pentru lucru.
Iubiţii mei, când aţi trecut prin oraşul nostru, am citit nume din toate localităţile ţării şi am zis: Prin religie suntem una. Mişcarea Oastei Domnului, ca şi Biserica noastră, în vremurile de robie, a strâns fraţii români din toate colţurile: Banat, Maramureş, Basarabia, Bucureşti, Iaşi, Romanaţi, Teleorman etc.
Din toate părţile ţării, am văzut delegaţi venind la adunare. Să facă Dumnezeu, ca Oastea Domnului să fie un cheag de înfrăţire între fiii patriei noastre, prin credinţa religioasă.
Din mijlocul lumilor, ridicându-se pe culmi şi orizonturi înalte, în credinţă şi rugăciune, sufletele se întâlnesc şi se unesc. În văi de neguri acoperite, sufletele nu se văd şi se învrăjbesc. Prin rugăciune, pe culmile Duhului înălţaţi, ne găsim în jurul Tronului de Slavă, binecuvântând de acolo, pe cei ce au adevărul, pe cei ce-şi închină cu totul Domnului sufletul şi viaţa lor.
Binecuvântez Oastea Domnului, atât pe membrii ei care sunt de faţă, cât şi pe cei care, din cuvioase pricini, nu sunt aici cu trupul, dar sunt cu inima şi gândul. Duceţi-le bucuria întâlnirii voastre de aici, întâlnirea fraţilor din alte părţi. Întăriţi duhovniceşte, duceţi-le vestea că am făcut din nou mărturisirea că Oastea Domnului şi ostaşii sunt alipiţi de Biserică şi Altar. Oastea Domnului găseşte dreaptă înţelegere în sufletele preoţilor luminaţi şi cu răspundere înaintea lui Dumnezeu.
Preoţimii noastre îi fac un îndemn, de a se pune în fruntea Oastei şi, cu toţii, pornind de la fiecare parohie, cu ajutorul lui Dumnezeu dăruit Bisericii, să facem înnoirea spirituală a poporului nostru.
Dumnezeu să ne ajute, Dumnezeu să ne ocrotească, Dumnezeu să fie cu noi în fiecare clipă a vieţii noastre! Amin.
Scrisoarea Părintelui Iosif
După atât de înălţătoarea cuvântare a mitropolitului Nicolae, fratele Oprişan de la Bucureşti, cu glas duios şi dulce, a citit scrisoarea Părintelui nostru scump. Scrisoarea a mişcat inimile tuturor şi ochii atâtor fraţi au fost scăldaţi în lacrimi. A fost un moment de adâncă emoţie, duhul blând şi cald al Părintelui Iosif îl simţeam cu toţii cum se purta deasupra noastră.
Din prilejul serbărilor noastre din praznicul Cincizecimii, scumpul nostru Părinte Iosif, reţinut în şcoala suferinţelor, departe în ţări străine, ne-a trimis următoarea scrisoare plină de focul dragostei sale pentru noi.
Iată această scrisoare:
„Iubiţii mei fraţi!
Departe fiind de voi, pribeag prin ţări străine şi greu bolnav, cu duioşie mă gândesc la adunarea din Sibiu şi vă trimit, de pe patul meu de suferinţă, frăţeştile mele salutări, rugând pe Domnul Oastei să împărtăşească şi acestei adunări suflarea cea caldă şi sfântă a Duhului Sfânt, Iniţiatorul şi Cârmuitorul Mişcării noastre.
Iubiţii mei! Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele (Efeseni 3, 13). Totul este voia Domnului. Poate clipa plecării mele acasă la Domnul, nu este departe (II Tim 4, 8 şi II Cor. 5, 8). O, nu fiţi întristaţi pentru aceasta. Oastea Domnului este a Domnului, şi El va avea grijă de ea. Eu am fost numai un vas umil şi netrebnic, de care Domnul s-a folosit în Lucrarea Sa. Eu vă zic ca Apostolul Pavel: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această Lucrare o va isprăvi până în Ziua lui Iisus Hristos“ (Filip. 1, 6).
Nu uitaţi apoi, iubiţii mei, că orice lucrare nouă, pentru statornicia ei, cere jertfă. Mânăstirea de la Argeş nu s-a putut termina până când, în temelia ei, n-a fost îngropată o jertfă de om.
E adevărat că Jertfa cea Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor suplineşte şi săvârşeşte totul, dar istoria ne arată în chip luminos că, creştinismul a înflorit şi a odrăslit şi prin jertfa celor care, urmând pe Domnul, şi-au pus viaţa în slujba Lui.
Vă mulţumesc, iubiţii mei, pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut şi le faceţi pentru mine. Le-am simţit şi le simt. Exact din duminica slăbănogului, când aţi început a vă ruga pentru slăbănogul Oastei, boala mi s-a uşurat. Puterile îmi revin. Dacă va fi în voia Domnului, cred că mă voi întoarce iarăşi în fronturile Oastei, pentru a vă mai spune – prin foaie şi cărţi – ceea ce Duhul Domnului mi-a încredinţat să vă spun.
În această nădejde vă zic: La revedere, în frontul Oastei şi prin draga foaie «Oastea Domnului».
Iar dacă totuşi voia Domnului va fi să plec la El, eu vă trimit de aici, din depărtare, ultimul meu duios salut de despărţire, zicându-vă: Fraţii mei! Iubiţii mei!
Rămâneţi cu Domnul!
Davos (Elveţia) 1 iunie 1933
Preot Iosif Trifa“
Cuvântarea fratelui I. Gr. Oprişan – Bucureşti
Ostăşia Domnului a ridicat, în multe cugete, bănuieli şi nedumeriri.
În deosebi, numele tovărăşiei noastre a supărat. „Cum, dar noi, toţi câţi ne-am botezat în Hristos, ai cui ostaşi suntem?“
Răspundem lămurit: Toţi cei botezaţi sunt ostaşi ai Domnului numai dacă mai păstrează uniforma şi armamentul şi se găsesc activând pe frontul de luptă. Căci însuşirea ostaşului este lupta duhovnicească. Iar starea în care ne găsim pe pământ este o stare de război permanent cu păcatul, cu uneltirile diavolului, cu duhurile rele ce stăpânesc lumea aceasta de întuneric (Efes. 6, 11-12).
Deci toţi câţi se numesc că sunt fii ai Bisericii – şi, prin urmare, luptători pentru Hristos – au a-şi face cercetarea conştiinţei şi a-şi răspunde cinstit, dacă sunt lucrători ori dezertori din frontul Bisericii Domnului.
A treia situaţie nu există. Nepăsătorii, ca şi vrăjmaşii, căldiceii, ca şi recii, robi ai păcatului sunt – şi, prin urmare, dezertori de pe front.
Când cugetul luminat de Duhul îi spune cuiva că armele duhovniceşti, arătate de Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea creştinilor din Efes, stau în cui, scutul credinţei – numai în amintire, coiful mântuirii – în podul cu vechituri, sabia Duhului – în raftul bibliotecii, când acelaşi cuget îi mărturiseşte că nu mai are pe umeri mantia cea de lumină pe care i-a aşezat-o la botez Hristos, Comandantul Suprem Care l-a scris la Oaste – atunci să gândească dacă place Domnului asemenea ostăşie?
Fireşte, dacă poate cineva mărturisi că se află la postul duhovnicesc, luptând cu păcatul şi veghind ca fecioarele înţelepte, având părtăşie deplină cu Sfintele Taine, din adâncă încredinţare că se află în orice moment în corabia mântuirii, acela, şi fără a fi înscris în tovărăşia numită «Oastea Domnului», este un ostaş adevărat de care nu putem decât să ne bucurăm în Domnul.
Dar cine colindă bisericile din toată ţara vede însă cu durere că, în cele mai multe părţi, bisericile sunt goale. Cucuta şi buruiana necredinţei cresc până în tinda bisericii.
Şi chiar atunci când bisericile sunt pline, de pildă la marile sărbători, tristeţea ne sugrumă sufletul, văzând lipsa de conştiinţă creştină la aceşti «credincioşi de praznice». Se simte numaidecât că nu sunt vii pentru Biserică şi nu mărturisesc cu inima şi viaţa lor pe Iisus, Cel ce locuieşte în Biserică.
Căci de-ar avea încredinţarea aceasta s-ar cutremura la Sfintele Slujbe la care îngerii slujesc cu preoţii şi Domnul sălăşluieşte aievea pe Sfintele Altare în chip tainic, dar real, împlinind făgăduinţa dată sărbătoreşte ucenicilor la despărţire: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor“.
Dar în Biserica noastră, atât de puţin cercetată şi înţeleasă şi atât de mult ameninţată de tot felul de curente distrugătoare, a izbucnit, ca un izvor puternic, înviorarea duhovnicească a Oastei Domnului. A fost ca o nevoie de veacuri, de a ieşi din nepăsarea care toropeşte şi ucide sufletul. Nevoia de a nu ne mai înşela cu creştinătatea pe care o practicăm şi care nu dă roade vrednice de pocăinţă. Nevoia de a părăsi tranşeele ticăloşiei şi de a organiza o cruciadă de întoarcere a sufletelor la Hristos, la corabia mântuirii.
Această sfântă expediţie a pornit cu mare putere şi cu largi ecouri – dintr-o inimă de preot frământat de obşteasca mântuire în lungi nopţi de veghe, de lacrimi şi rugăciune – din inima Părintelui Iosif Trifa.
Într-un moment de înaltă binecuvântare, Domnul a îndemnat pe unii din cei mai luminaţi conducători ai Bisericii să facă alegere în persoana unui umil preot din ţara moţilor. Da! Mitropolitul Nicolae, în grija Arhierească, pentru o arătură mai adâncă în ogorul Bisericii, a chemat la această misiune pe Părintele nostru iubit, Iosif, care va rămânea în istoria vieţii noastre duhovniceşti, „gornistul Domnului“.
La sunet de trâmbiţă desluşit, a răsărit an de an – ca în vedenia proorocului Ezechil, cu câmpuri de oase moarte – o oaste de luptători pentru Biserica lui Hristos.
Dezertori de pe fronturile Bisericii se întorc unul câte unul la vatra părăsită.
Rătăciţi şi rătăcitori – lumini stinse în candelabrul Bisericii – se aprind iarăşi.
Morţi în păcate şi fărădelegi învie sub suflarea Duhului Sfânt.
Orbii care şedeau „lângă drum“, ca oarecând Bartimeu, umblă acum „pe cale“ după Domnul, în aşezămintele Lui.
Muţii, pentru Domnul, încep a grăi, ca în Evanghelie.
«Cartea biruinţelor», pe care Oastea Domnului o va prezenta în curând drept cartea sa de recomandare, va fi documentul acestei înviorări duhovniceşti în ţara noastră.
Oastea Domnului este o Mişcare obştească de întoarcere la „Apele Vii“.
Iar însuşirea cea mai de seamă a acestei Mişcări de înviorare, în vatra Bisericii Vii, este legământul de bună-voie. Aceasta înţelegem noi prin voluntariatul Oastei – recrutarea voluntară pentru lupta împotriva omului vechi din noi, rob al păcatului şi al diavolului care pândeşte sufletul nostru. Şi apoi, pentru aducerea la matca credinţei vii şi a semenilor noştri.“
Cuvântarea fratelui Al. Lascarov-Moldovanu – Bucureşti
Aceste mari adunări ale noastre sunt pentru întărirea reciprocă între fraţi. Luând de aici provizii sufleteşti, mergem mai tari şi mai plini de încredere spre locurile noastre.
Am fost atacaţi cu îndoieli şi bârfiri. Aceste atacuri sunt fireşti. Mântuitorul ne-a spus: „Pentru Mine veţi găsi împotrivire“. Iar, pe de altă parte, noi ştim că Lucrarea noastră a tulburat tihna multora care trândăvesc în creştinătatea lor.
Roadele, pe care le-am cules în anul ce-a trecut, ne dau dreptul să vorbim fără temere.
Ieşită din însăşi viaţa Bisericii noastre ortodoxe, Oastea Domnului are aceleaşi ţinte şi aceleaşi mijloace pe care le are Biserica.
Pornită de la început cu ţelul modest de a combate prin credinţă: beţia, fumatul, vorbele de ocară – Oastea Domnului s-a dezvoltat zi de zi, în zece ani de existenţă, luându-şi ca menire întreaga problemă a mântuirii sufleteşti prin Biserica lui Hristos.
Mai înainte de orice, trebuie să se ştie că Oastea Domnului presupune o înrolare voluntară a creştinilor în rândurile ei. Numai cel ce se simte pătruns de via dorinţă de a intra în ea va fi un ostaş cu adevărat.
Ţelurile ei sunt limpezi şi categorice. Mai întâi, coborârea învăţăturii lui Iisus în viaţa cea de toate zilele a ostaşului care trebuie să ducă necurmat o luptă dârză şi mereu reînnoită împotriva păcatelor.
Odată ajuns la o zidire sufletească mai temeinică, ostaşul trebuie să ducă învăţătura la alţii, care nu o cunosc, ca să-i ridice şi pe ei la Domnul mântuirii.
De asemenea, o altă mare îndatorire a ostaşului este de a încerca prin toate puterile lui să aducă din nou la Biserică pe cei care au dezertat din ea, înviorând astfel Biserica, moleşită prea mult de cei care dormitează în „împărăţia tihnei“.
Mai presus de toate, una din marile îndatoriri ale ostaşilor este aceea de a păzi Biserica împotriva celor care încearcă a o dărâma.
Oastea Domnului este garda de onoare a Bisericii – gardă care va muri, de va fi nevoie, dar nu se va preda în această luptă sfântă de apărare a Bisericii noastre străbune.
În lupta aceasta, ostaşul are două mari arme: alipirea strânsă de Biserică şi de Sfintele ei Taine şi nesfârşitul rezervor de iubire al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
În ce priveşte mijloacele pe care Oastea Domnului le întrebuinţează, ele sunt acelea ale lui Iisus şi ale Bisericii Lui.
Mai întâi: gazeta Oastei şi tipăriturile ei care sunt cunoscute şi lesne de controlat.
Oastea are apoi adunările sale ţinute în afară de ceasurile slujbelor bisericeşti – şi mai totdeauna puse sub conducerea şi supravegherea preoţilor. În aceste adunări programul este cam acelaşi peste tot locul: o mică rugăciune (de obicei lectura unui psalm), deosebite comunicări ale ostaşilor asupra unor fapte de experienţă personală, o propovăduire a Cuvântului Evangheliei de către un ostaş mai adâncit în cunoaşterea lui, câteva cântări care înviorează programul de la început până la sfârşit. Aceste cântări sunt toate cu pronunţat caracter duhovnicesc şi ele înfăţişează o admirabilă expresiune a chiar sufletului nostru popular. Sunt un fel de doine transpuse pe pământ duhovnicesc.
Oastea are apoi o activitate vie şi puternică de cercetări şi samari-tenism. Patrulări duhovniceşti, cercetări şi mângâieri prin spitale şi închisori, precum şi pe la fraţii bolnavi prin casele lor. Descinderi prin localurile de pierzanie, ajutorarea săracilor şi o continuă acţiune de încurajare şi ridicare a fraţilor între ei. Vine pe urmă o întreagă activitate, lucrare pentru sprijinirea Bisericii. Adunări de bani pentru cumpărarea de cruci, clopote, veşminte preoţeşti.
Iată, în puţine cuvinte, lucrarea cea bună şi frumoasă pe care Oastea Domnului, sub acoperământul Bisericii şi prilejuită şi îndrumată de un ierarh luminat şi bun, o face pentru binele tuturor şi al neamului nostru.
Cine, dintre cei ce au în ei Duhul Adevărului, ar putea să ridice împotriva ei cuvânt de îndoială sau pâră?
Cine, din cei ce iubesc cu adevărat pe Hristos şi Biserica Lui, ar putea să arunce cu piatra în ea?
Oastea Domnului este Lucrarea lui Iisus Domnul, şi cine loveşte în ea, loveşte în Iisus, piatra din capul unghiului, care-l va zdrobi. Noi, azi, la un praznic ca acesta, să avem încredere şi tărie în Cuvântul Mântuitorului care ne spune necontenit: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“
Cuvântarea preotului Gh. Secaş
Acum, când Lucrarea duhovnicească de la Sibiu îşi serbează praznicul de zece ani, îşi îndreaptă privirea cu mulţumire către mitropolitul Nicolae, înţelegătorul, ocrotitorul şi puternicul său sprijinitor. Iar întrucât Părintele Iosif Trifa, urzitorul Oastei Domnului, nu se poate bucura de acest praznic, împreună cu noi, chemăm aici numele său, ru-gându-ne Domnului ca să-l întărească, să-l mângâie şi iarăşi sănătos să-l aducă în fruntea acestei Mişcări.
Pornită împotriva beţiei şi a sudălmilor, ea a crescut în Mişcarea ziditoare de suflete şi îndrumătoare la Evanghelie.
În centrul programului Oastei stă Hristos: noi, împreună cu Apostolul Pavel, zicem: „Iar noi propovăduim pe Iisus Hristos cel Răstignit“.
De la această vestire, Oastea Domnului nu s-a abătut nici un moment. Osteneala aceasta este de a coborî pe Hristos în inima omului. Cu acest program, Mişcarea a fost călăuzită cu tact, pentru a realiza un cât mai mare folos. Şi, Domnul să fie Slăvit, Lucrarea de la Sibiu s-a bucurat de atâta revărsare de sus, de atâta har ceresc, încât se poate bucura de un seceriş bogat. Domnul puterilor ne-a dăruit o roadă bogată.
Astăzi, când Oastea Domnului a împlinit vârsta de zece ani, mulţumirea noastră nu ne-o putem arăta altcum, decât vestind izbânzile noastre.
Acum zece ani – ogor înţelenit. Astăzi – brazdă adâncă în sufletul poporului nostru. Şaptezeci de mii de inimi pline de râvnă pentru Iisus.
Acum zece ani ne lipsea cu desăvârşire o literatură religioasă pentru popor; astăzi, această literatură a fost înzestrată cu 31 de broşuri ale Oastei care s-au desfăcut în 430 de mii de exemplare. Pe acest teren Oastea Domnului a bătut recordul cărţii în ţara noastră. Mai multe din publicaţiile ei au cunoscut câte două şi trei ediţii, tipărindu-se în câte 25 până la 30 de mii de exemplare care se desfac în câteva luni.
Acum zece ani, nu aveam o foaie religioasă pentru popor. Astăzi, «Lumina Satelor» – ctitoria mitropolitului nostru – şi «Oastea Domnului» apar săptămânal în 10 mii exemplare, întrunind cu putere masele poporale.
Până acum zece ani, între manifestaţiunile libere ale poporului nostru nu cunoşteam decât petreceri, jocuri şi adunări politice şi, ceva mai rare, festivităţi culturale organizate de «Astra». Astăzi, după cuvântul pr. Arhim. Scriban, avem o ţărănime nouă.
Oastea Domnului, acolo unde există, ţine săptămânal trei adunări. Organizează apoi adunări pe ţinuturi, care, de multe ori, iau proporţiile unor adevărate manifestaţiuni religioase.
În afară de cele strict duhovniceşti, Oastea Domnului a realizat şi alte lucruri, de care se serveşte cu pricepere pentru a răspândi cât mai multă lumină.
Astfel, prin singurele osteneli ale Părintelui Iosif, fără ajutoare de pe la ministere sau din altă parte, Oastea Domnului are astăzi:
- tipografia ei;
- librăria ei;
- compactoria ei.
Valoarea acestor lucruri întrece mai multe milioane lei.
Iată tot atâtea dovezi de trăinicie. Oastea Domnului nu vine cu vorbe numai, ci îşi prăznuieşte zece ani de fiinţă.
Fie ca Bunul Dumnezeu s-o aibă în a Sa pază şi de acum înainte, rândurile ei să sporească, lucrările ei să rodească mereu, spre binele neamului românesc şi spre lauda lui Dumnezeu.
Însufleţiţi de duhul cinstirii înaintaşilor şi plini de râvna de a le urma credinţa, ostaşii Domnului au ţinut ca, prin prilejul congresului lor, în acest an, să facă un pios pelerinaj la mormântul aceluia care poate fi socotit ca un sfânt al neamului nostru din Ardeal, mitropolitul Andrei Şaguna de la Răşinari.
În capul satului, ne-a primit o coloană de răşinăreni, condusă de pr. I. Brota, în frunte cu steagul Oastei; iar la casa culturală, întregul popor. În numele comunei, pr. Lungu, adresându-se pr. Vasile, Arhiereul vicar al mitropoliei noastre, venit la Răşinari din încredinţarea mitropolitului Nicolae şi tuturor ostaşilor veniţi din toate părţile ţării, îşi arată bucuria şi dragostea cu care întâmpină pe cei sosiţi.
Răspunde Arhiereul Vasile, împărtăşind harnicei comune Răşinari binecuvântările mitropolitului Nicolae, precum şi pe-ale sale. În procesiune se purcede la mausoleu. Două cununi mari de flori se aşază pe mormântul mitropolitului Andrei: „Oastea Domnului – omagiu mitropolitului Andrei“, scria pe benzile tricolore ale uneia, iar pe a doua însemna recunoştinţa, liceul din Braşov, venit aici prin treizeci de elevi, în frunte cu steagul şi [cu] prof. I. Brânzea. Arhiereul vicar Vasile, înconjurat de sobor de preoţi, a slujit un parastas, la sfârşitul căruia, Gh. Paschia, student în teologie la Bucureşti, ostaş, iar după dânsul I. Brânzea, prof. – Braşov, au evocat numele nemuritorului Arhiepiscop Andrei, de la moartea căruia se împlinesc în această lună, 60 de ani.
Cu adâncă reculegere, ostaşii s-au perindat înlăuntrul mausoleului, pentru a se atinge de piatra mormântului aceluia care a luptat şi a muncit pentru învierea neamului românesc şi a Bisericii sale, într-o vreme din cele mai grele pentru istoria noastră.
Cuvântarea fr. Gh. Paschia
– Student la Facultatea de Teologie din Bucureşti, rostită la mormântul lui Şaguna, în numele studenţilor teologi din ţară şi străinătate –
Ascultând o poruncă divină, dată nouă de Sfântul Apostol Pavel, ne-am adunat aici din toate colţurile României Mari, ca să plecăm cu umilinţă genunchii, lângă locul de veci al marelui nostru păstor sufletesc şi să înălţăm rugăciuni fierbinţi pentru acel ce, o viaţă întreagă, s-a rugat lui Dumnezeu pentru românii de pe tot locul.
Era o datorie firească, era o datorie sfântă, era o datorie ostăşească a noastră ca, după ce sufletele ni s-au cutremurat sub înalta binecuvântare în catedrala din Sibiu, să venim aici la mormântul primului ei ctitor care, pentru a-i pune temelie, nu s-a umilit să ceară bănuţul văduvei şi galbenul împăratului şi nu a obosit să cerşească până la poalele munţilor Alpi şi malurile Mării Adriatice.
Mitropolitul Andrei Şaguna nu a fost numai păstor al românilor din Ardeal, nu a fost numai solul românilor din aceste locuri, mereu pe drumuri ca să ceară dreptate curţilor domneşti pentru fraţii şi fii lui; ci el a fost şi trimisul tuturor românilor de aici şi de pe câmpia mănoasă a Munteniei şi dealurile roditoare ale Moldovei pe unde el trecea adesea spre Galaţi, ca apoi să ajungă neîmpiedicat la curţile împărăteşti.
Prin vocea lui s-au unit glasurile tuturor românilor în rugăciuni de milostivire către ceruri şi dreptate pe pământ. Mâna lui a binecuvântat deopotrivă pe toţi fraţii lui de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Mitropolitul Andrei Şaguna a fost ofiţerul sufletesc, vrednic între înaintaşii de duh ai naţiunii sale iubite şi comandantul viteaz al ostaşilor Bisericii Ortodoxe, preascumpe lui.
Ostaş între ostaşi şi viteaz între viteji, el a luptat o viaţă întreagă, fiind încredinţat că trezirea, libertatea, unirea şi prosperitatea românilor nu se poate face decât prin lucrare vie în credinţa strămoşească.
Ca un ostaş al lui Hristos, el a ridicat cu îndrăzneală, acum 80 de ani, steagul purtător de biruinţă al Bisericii Ortodoxe, chemând sub scutul lui, la viaţă nouă, pe toţi fiii neamului.
Din acelaşi oraş, urmaşul lui vrednic a chemat, acum zece ani, pe un slujitor al altarului, smerit şi slăbuţ, dar călit în focul râvnei Casei Domnului.
L-a chemat să înalţe din nou steagul, să strige, să sune din trâmbiţa sfântă, de pe înălţimile Carpaţilor, să audă toţi fiii neamului şi ai Bisericii, să se trezească, să se ridice, să se înarmeze, să se unească într-o ostăşie a credinţei şi să pornească la luptă pentru o viaţă curată, sfântă, aşa cum cere Divinul Mântuitor.
Şi glasul lui s-a auzit până la cele mai depărtate colţuri ale României Mari şi chiar până la marginile pământului; am sărit toţi ca unul, am pornit în marş frumos, bătrâni şi tineri, săraci şi bogaţi, slăbănogi şi puternici, învăţaţi şi neînvăţaţi, toţi cu un singur dor şi cu o singură credinţă pentru o viaţă sfântă.
În popasul nostru de luptă şi rugăciune însă ne-am adus aminte de «mai marii noştri care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu» şi am venit şi aici, cu frunţile plecate şi cu inimile strânse, să ne rugăm lui Dumnezeu, pe lespedea mormântului, pentru cel ce a fost vrednic arhipăstor şi comandant neînfricat în ostăşia Domnului.
Prin mine, nevrednicul, întreaga studenţime ostaşă, întreaga studenţime în teologie şi întreaga studenţime ortodoxă din România şi de peste hotare – de la care am pioasă delegaţie – se pleacă azi la mormântul marelui arhipăstor, marelui apărător al Ortodoxiei, rugând pe Dumnezeu să odihnească în veci cu drepţii, pe ostaşul comandant ce s-a „luptat lupta cea bună“ şi să trimită Duhul Sfânt şi asupra noastră, spre a-l urma cu vrednicie în misiunea sfântă ce ne-am luat-o.
Şi, împreună cu noi, studenţimea ştie că se roagă părinţii şi fraţii pe care i-am lăsat acasă, departe (…), ca unii ce suntem cu toţii fiii Aceluiaşi Părinte Ceresc, cu aceeaşi datorie sfântă de a ne ruga pentru păstorul nostru şi unii pentru alţii; toţi, nimic altceva nădăjduind, decât să slujim lui Dumnezeu, uniţi în această Oaste a Bisericii Vii, luând pildă de la ostaşii vrednici ai Lui şi «urmându-le credinţa»“.
Unul dintre fraţi…
Când ne-a strâns mâna moş Bucur din Răşinari, i-am simţit inima în palmă. Tremura înfiorată de fiorul sfânt mâna lui, în mâna noastră. Şi ochii lui lăsau să se desprindă, peste barba lui patriarhală, boabe scânteietoare de rouă duhovnicească.
– Am o rugăminte: să treceţi şi pe la mine în drumul acesta.
Şi am trecut zeci de fraţi pe la vatra lui de gospodar. Ne-au îmbiat cu fel de fel de bunătăţi, el şi băbuţa lui dornică de oaspeţi. Nu se mai isprăveau bunătăţile de pe mesele întinse în toate odăile. Şi ulciorul de apă limpede, ca şi inima bătrânilor, mergea împreună cu cana din mână în mână.
Iar când am isprăvit de mâncat şi părintele nostru a făcut rugăciunea de încheiere, moş Bucur vorbea, printre lacrimi, către Domnul aşa:
„Acum slobozeşte, Bunule Mântuitor, pe robul Tău, că văzură ochii mei toată Iubirea Ta, la bătrâneţea mea. Şi ai milă de cel care ne-a trezit pe noi la viaţă nouă şi ne-a dat prilej de o bucurie ca asta, iar el stă acum departe, pe pat de suferinţă“.
Lacrimile noastre s-au îngemănat. Ne-a sărutat frăţeşte pe toţi şi ne-a binecuvântat părinteşte.
Simţeam că e gata să-şi dea şi inima din piept pentru fraţi.
Moş Bucur este o mărturie că sufletul fraţilor în Hristos este tânăr, fraged, la orice vârstă şi în orice loc.“
… şi una dintre surori
Am întâlnit-o din nou anul acesta, la sărbătorile noastre. E o bătrână care de zece ani se osteneşte în Cuvântul lui Dumnezeu. E un suflet al păcii. Un suflet care, prin iubire, a îndreptat, pe căile Domnului şi în aşezămintele Lui cele bineplăcute din veac, multe suflete care umblau în afară de Biserică.
E o santinelă de veghe în ostăşia noastră: e sora Paraschiva de la Şura Mică.
Lacrimile ei, din adunările de la Sibiu, ne-au arătat că în sufletul ei este izvor de Apă Vie.
şi o iscoadă… ruşinoasă
S-au găsit, fireşte, şi dintr-acestea. Şi încă de departe.
După cum în cuvântul de la adunare, foarte drept observa pr. Scriban că Oastea are iudele ei, trădătorii ei, aşişderea are şi iscoade.
Şi iacă, unul a fost anume trimis ca să cerceteze cu băgare de seamă dacă odaia în care a stat, a meditat şi a lucrat Părintele nostru Iosif, poartă pecetea ortodoxă, dacă are icoanele Mântuitorului.
Şi iscoada s-a întors ruşinată spunând celui ce l-a trimis: „Omul acela are mai multe icoane în casă, decât mine şi decât dumneata!“
O ploaie de lacrimi
În timp ce în toată ţara a plouat, în cele două zile de Rusalii, cerul a fost deschis, senin, deasupra Ierusalimului Oastei.
Totuşi a plouat şi la Sibiu. A plouat în sala de adunare în clipele când citeam scrisoarea preadulcelui nostru frate şi Părinte Iosif.
Vorbise părintele mitropolit despre norişorul care stă peste bucuria cea mare. Norişorul s-a scuturat peste adunare. N-a fost ochi care să nu fi plâns. Ploaie duhovnicească, ploaie sfântă.
Doar lacrimile acelea au fost răspunsul nostru la jertfa întâiului nostru stătător, a Părintelui nostru în Hristos.
O mărturisire a unui preot din Bucovina către Părintele Iosif
Ne chemaţi pe noi, ostaşii Domnului, din toate unghiurile ţării, la Sibiu, să luăm parte, în zilele de sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, la marea sărbătoare a Oastei. Oare se poate o altă chemare mai frumoasă, care să trezească în inimile şi sufletele noastre mai multă bucurie şi însufleţire şi un dor mai fierbinte de a urma aceste chemări, ca chemarea grupării centrale? Eu nu cred ca acela care a pătruns în ideile Oastei Domnului să nu dorească a vedea şi a vorbi cu aceia care au dat fiinţă acestei Mişcări şi care au muncit şi au adus jertfe mari pentru răspândirea ideilor ei. Acum, dacă nu putem veni şi noi acolo, daţi-ne voie, iubite Părinte Trifa, ca măcar să vă aducem la cunoştinţă simţămintele noastre de care suntem pătrunşi în ceasurile şi momentele cele pline de înălţare sufletească.
Mai întâi şi întâi, mă gândesc la răscolirile sufleteşti care le-a produs şi le produce Oastea Domnului înăuntrul sufletului meu. Cugetul nu mă lasă nicicând în pace, ci necontenit mă mustră. Acest cuget mă îndeamnă, de astă dată, să vă fac o mărturisire publică, întocmai aşa cum făceau creştinii cei din vremurile străvechi, când voiau să-şi mărturisească păcatele şi să primească Sfânta Taină a Pocăinţei. Astăzi îmi spune cugetul că, până acuma, am fost departe de ceea ce trebuia să fiu şi că alţii, cu mai puţină ştiinţă de carte, sunt mai aproape de Hristos ca mine. Simţesc, cu durere în inimă, nevrednicia, neputinţa şi sărăcia mea cea mare.
Până într-o vreme credeam că-s preot bun şi că îmi fac datoria cu vârf. Rosteam predicile mele aproape în fiecare duminică şi sărbătoare, aşa precum mă îndemna firea mea cea aprigă şi modul de gândire în care am trăit până atunci; credeam că înţeleg bine citatele din Sfânta Scriptură pe care le întrebuinţam în scopul întemeierii cuvântării mele, îmi făuream principii şi reguli pentru păstorirea şi organizarea parohiei mele în duhul lumii celei deşarte, sprijinindu-mă mai mult în puterile proprii şi mă preocupam mai ales de Mişcările din sânul partidelor politice şi de activitatea corifeilor politici, pe care îi credeam a fi atotputernici şi unici izbăvitori ai românilor din toate necazurile lor. Eram naiv şi credeam că, dacă îmi voi da inima unui partid politic, atunci, cu ajutorul acestuia, voi putea lucra mai uşor pentru binele Bisericii şi al parohienilor mei. Cu multă durere de inimă însă trebuie astăzi să mărturisesc că n-am putut găsi fericirea misiunii mele în nici una din încurcăturile acestei vieţi. Îmi dădeam seama că, din ce în ce, mă scufund tot mai mult în valurile vieţii trecătoare şi că neglijez total pe cea viitoare. Am încercat atunci ca, prin diferite ieşiri culturale şi altele de acest fel, să îmbunătăţesc viaţa sufletelor încredinţate mie prin Domnul nostru. N-am reuşit! De abia când Oastea Domnului se arătă pe plaiurile noastre, întrevăzui viitorul. Am plecat la luptă. La lupta cea sfântă a Oastei. Căci între ea şi cabinetele noastre de lectură, deosebirea e foarte mare. Pe când acestea din urmă urmăreau un scop unilateral şi aveau în vedere numai momentul naţional şi economic al românilor din Bucovina, programul de activitate al Oastei Domnului culminează în principiul cel veşnic: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.
Oastea Domnului urmăreşte înfăptuirea unui ideal sfânt şi măreţ, care covârşeşte orice ideal pământesc. Oastea Domnului este menită să ducă sufletele credincioşilor la Dumnezeu şi să le trezească la o viaţă nouă în Iisus Hristos. Este o Mişcare ce ne deschide o lume nouă şi mai bună. Ea nu slăveşte şi nu se închină fiinţelor omeneşti. Cu alte cuvinte, ea nu propagă cultul oamenilor, ci cultul lui Dumnezeu, iar bărbaţilor ei celor muncitori le arată recunoştinţa. Oastea Domnului nu ne poate duce la rătăcire şi nu ne poate înşela, câtă vreme stă în legătură cu Biserica Ortodoxă, fiindcă nu urmăreşte scopuri lumeşti, deşarte şi trecătoare, nici nu ne făgăduieşte bogăţii şi măriri lumeşti, nici nu ne cere voturile spre a ne specula apoi, ci ne arată mereu moştenirea care a făgăduit-o Dumnezeu tuturor acelora care Îl cinstesc şi ascultă de Dânsul.
Drept aceea, noi, ostaşii Domnului, nu vrem să ne încredem în puterile omeneşti, ci numai în puterea cea nemărginită a lui Dumnezeu. Nici nu ne trebuie comori pământeşti din mâna politicienilor, ci iertarea păcatelor de la Dumnezeu. Avem o credinţă tare şi nestrămutată că Oastea Domnului este o înfăptuire curată, cinstită şi liberă de orice vicleşug ascuns şi este străină de orice interes personal. Credem cu tărie că Oastea Domnului este un instrument puternic pentru întărirea şi propăşirea Bisericii Ortodoxe şi că îi stă înainte un viitor strălucit. Credem cu tărie că, deşi astăzi mulţi „zidari“ dispreţuiesc această Oaste a Domnului şi o socotesc ca pe o piatră nefolositoare, ba chiar stricăcioasă, ea va deveni, cu timpul, pentru zidirea şi plinirea Bisericii Ortodoxe, o „piatră din capul unghiului“. Credem cu tărie şi zicem şi noi, ostaşii din Bucovina, ca şi odinioară poetul Bolintineanu:
„Viitor de aur Oastea noastră are
Eu prevăd prin veacuri a ei înălţare“.
Constantin Mercheş, ostaş al Domnului şi paroh ort. rom., com. Capucodrului – Bucovina
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
