Nu sunt un expert în probleme legate de relaţia Stat-Biserică, ceea ce nu înseamnă că nu sunt atent la dramatica situaţie a unei Ţări, a Ţării mele, căreia i s-a sfărâmat parcă întreaga catapeteasmă de valori. Într-o mincinoasă debandadă media, Bisericii i s-a reproşat că nu construieşte şcoli, iar Şcolii că acceptă prea uşor Biserica în funcţia ei naturală, zicem noi, de educator al vocaţiilor copiilor săi. ONG-uri de pripas şi experţi media a căror cultură te face să înţelegi că este obligatorie alfabetizarea (citiţi titlurile unor ştiri bombastice, fără niciun conţinut real!) şi un minim examen de gramatica limbii române pentru dumnealor, vocaliştii de excepţie, au pornit atacul de la minciună de sondaj. Au numărat câte şcoli avem, câte biserici şi, uite aşa, dinaintea unui Stat incapabil să apere adevărul istoric măcar, Biserica e „duşmana” cea mai înverşunată a educaţiei. Dincolo de faptul că şcolile ne-au devenit prea încăpătoare în virtutea propagandei pro-avortive a aceloraşi ong-şti, inepţii morale care ne-au secătuit de viaţă cartierele şi satele, fârtaţii aceştia, parcă perpetuu împotriva moralei, un soi de comandanţi cu atitudine de Periprava, dar cu aere de Oxford, reduc România la Bucureşti, iar Biserica la lectura broşurilor darwiniste.
Ce nu este de înţeles este politica Statului în ce priveşte distrugerea prin reforme repetate a Şcolii, admiterea ca parteneri de dialog a unor manipulatori de fonduri total netransparente care strigă, gutural, după transparenţă. Cui foloseşte? Falşilor diplomaţi ori academicienilor de pripas, alcătuitorilor de planuri în care se scurg cianurile uciderii în timp a oricărei forme de rezistenţă morală? Se pare că tot Biserica a rămas ultima memorie istorică vie a Neamului şi instituţiilor sale fundamentale. Este suficient ca funcţionarii unui minister, niciodată descălecaţi din înălţimea birourilor, să gândească o reformă în dialog cu „societatea civilă” pentru ca aceasta să aibă întotdeauna dreptate? E limpede că e vremea în care simpla simpatizare a Bisericii nu mai e de folos. Constituirea unui grup real de sprijin devine tot mai necesară, fără conjur şi fără ruşine de apartenenţă confesională. Unii specialişti în analiză politică arătau că scăderea încrederii în Biserică, înregistrată în sondaje, va atrage o distanţare de ea a politicienilor, care simt, asemeni unei haite bine dresate, că nu mai pot să se bazeze pe aportul de vot al comunităţii creştine. Au fost însă câteva şocuri pentru ei. Putna, Maramureşul şi alte Hramuri de vară. Este limpede că nu înţeleg cum, în ciuda tuturor loviturilor de imagine, Biserica rămâne Biserică. Cum n-au reuşit să anuleze conştiinţa creştină a actorilor politici. Dar vor mai încerca, este evident că vor continua efortul. Pentru ei merită. Fluturaşi în curtea şcolii, sms-uri, emisiuni de scandalizare, introducerea în fluxul de informaţii a unor declaraţii şocante ale unor filosofi ai haosului. Atac la aurul moral al românului pe bază de cianuri „politic corecte”.
Este vizibil că nu ne cunosc, deşi ne-au studiat. Pe bani buni. Aroganţi, ne aduc aminte mereu că n-au urmat şcoala românească.
Demotivările propuse de ei merg, poate, în Marea Britanie sau în vreun stat al Statelor Unite, dar nu aici. Sau merg şi aici, la generaţia abramburită de o politică educaţională defectuoasă. De aceea e importantă, pentru economia lor, ruperea relaţiei Biserică-Şcoală. În fisura creată pot strecura orice. Inclusiv libertatea de a nu mai fi om.
Doar că nu! Nu suntem turmă de roboţi, iar Şcoala refuză să aplice mecanic inepţii educaţionale doar pentru a construi concepte imune la Dumnezeu. E datoria Statului de a proteja vocaţia Bisericii şi a Şcolii. Cum e datoria noastră de a spune răspicat: Biserica nu este o maşină de multiplicat voturi, ori de spălat finanţe oneroase. Iar dacă o face, se rupe de sensul ei dumnezeiesc.
Pr. Constantin NECULA
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 26 (950) 23-29 IUNIE 2014
