Timp de mai bine de patruzeci de ani, Hristos a fost alungat din şcoala şi din societatea românească de către regimul, care şi-a făcut din necredinţă şi ură o adevărată religie. Lui Dumnezeu şi celor ce i-au rămas credincioşi li s-au rezervat, ca spaţiu existenţial, biserica de ziduri sau temniţa. Locul privilegiat al credinţei a rămas însă inima omului.
Dacă în domeniul material, socialismul s-a putut realiza cu „succes“ în industrializare şi cooperativizare (prin câte jertfe şi fărădelegi, ştim cu toţii!); în domeniul conştiinţei, treaba a mers mai greu. Pentru a ajunge la „formarea conştiinţei“ socialist-comuniste – credeau ideologii partidului – trebuia declanşată marea ofensivă a descreştinării poporului român; o ofensivă pe termen lung care, în final, trebuia să ducă la un soi de „religie“, unde bestia umană – omul de tip nou, omul satanizat – ajungea să ia locul lui Dumnezeu.
Cu adulţii însă lucrurile nu se înfăţişau chiar atât de simplu, căci aceştia erau tributari ideologiei burgheze, „concepţiilor misticoreligioase“, şi atunci era necesar să se înceapă munca de păgânizare, prin preluarea iniţiativei în educaţia copiilor şi a tineretului. Aceştia trebuia să fie smulşi de sub influenţa părinţilor şi a bunicilor – adică a familiei –, tributară „mentalităţilor învechite“, şi să fie educaţi în instituţiile de stat în spiritul ideologiei atee.
Badea Cârţan, un ţăran român transilvănean, denumit pentru apetiturile sale culturale şi patriotice, „ambasadorul în opinci al culturii româneşti“, ne-a lăsat drept moştenire o cugetare pe teme de educaţie, care, într-un anumit sens, valorează mai mult decât un tratat de pedagogie: „Creşterea copiilor începe cu 20 de ani înainte de naşterea lor. Cum? Prin creşterea viitorilor părinţi!“ Iată de ce, de aici, de la îndoctrinarea „viitorilor părinţi“, adică a copiilor şi a tineretului – începând de la creşă şi grădiniţă şi continuând cu învăţământul la toate nivelele, trebuia acţionat, pentru ca noua societate fără Dumnezeu şi fără morală creştină să poată deveni o realitate incontestabilă. Însă ideologii marxişti îşi dădeau seama că omul nu poate trăi fără credinţă şi fără religie, deoarece acestea sunt două dimensiuni majore ale sufletului omenesc. Oare nu ne spunea acest adevăr Plutarh, unul din spiritele lucide ale anchitităţii greceşti? „Este mai uşor – afirma acesta – a zidi o cetate în aer, decât a întemeia un stat fără credinţă şi fără religie“. De aceea, pentru că nu se putea porni dintr-un teren pustiu, ideologii întunericului au încercat să creeze o nouă religie, prin falsificarea celei adevărate. Astfel, în şcoală şi în societate, Dumnezeu a fost înlocuit cu omul; Biserica, cu partidul; taina pocăinţei, cu autocritica; naşterea din nou, cu „omul de tip nou“ ; Raiul, cu societatea comunistă, lipsită de clase sociale şi exploatare, adică un ideal de rai pământesc, devenit iad, opus complet raiului creştin. Şi, pentru că nu puteau lipsi modelele de existenţă, sfinţii şi martirii au fost înlocuiţi cu eroii clasei muncitoare, aflaţi la loc de cinste în calendarul „martirilor“ proletariatului. Aceasta însemna, pentru ideologii partidului, formarea „conştiinţei socialiste“ a poporului român, prin educaţia în şcoală şi la alte nivele ale societăţii: desacralizarea, secularizarea societăţii româneşti, bimilenar-creştină şi înlocuirea Bisericii lui Hristos cu templul unei ideologii complet străine de vocaţia şi destinul creştin al poporului român; morala proletară, devenită o morală a răului generalizat. Iată, prin urmare, care era programul moral-educativ al şcolii româneşti, promovat cu tenacitate de toate ţările dominate de ideologia comunistă atee. Să ne mai mirăm atunci că actuala criză din România, generalizată pe toate planurile existenţei noastre, este tocmai rezultatul nefast şi nimicitor al acestei descreştinări şi pervertiri a sufletului nostru de către o ideologie al cărei izvor era necredinţa şi lupta sistematică împotriva lui Dumnezeu? Căci corupţii şi hoţii de azi, oamenii de afaceri necinstiţi, care şi-au făcut din realizarea intereselor egoiste singura ţintă a vieţii lor, cancerizând întregul nostru sistem politic, economico-social şi spiritual, sunt tocmai falimentul educaţional al unei şcoli, care, timp de aproape o jumătate de secol, a concurat la existenţa unor asemenea rebuturi umane. Să ne mai mirăm apoi că tot ce a mai rămas bun, reuşind să se salveze într-o astfel de societate, elitele noastre spirituale, oamenii capabili au părăsit această ţară, căutând să se împlinească spiritual şi material pe alte meleaguri?
Credem oare că, după Revoluţie, şcoala românească s-a înnoit prin schimbări radicale, sincronizându-se cu tot ceea ce este mai bun şi trainic în învăţământul occidental sau în acela de peste ocean? Din nefericire, în fruntea multor şcoli se află foştii activişti de partid, foştii secretari U.T.C. sau comandanţi de pionieri, care, chiar dacă au devenit liberali sau democrat-creştini, au rămas tributari aceloraşi idei şi concepte de viaţă, dobândite în regimul ateu. Iar educaţia religioasă, credinţa în Dumnezeu, deşi nu mai sunt prigonite printr-o politică de stat, au ajuns un fel de cenuşărese ale şcolii româneşti. Tocmai de-aici de la implementarea educaţiei religioase în întreg procesul de învăţământ, trebuia pornit în reforma şcolii româneşti şi în reaşezarea ei pe fundamente solide. Credinţa, sentimentul religios, tradus în fapte de existenţă, lipsesc multora dintre aceia care fac instrucţie şi educaţie în şcoala românească. Pentru aceştia, credinţa este un simţ atrofiat, un fel de apendice al conştiinţei lor secularizate.
Să ne mai mirăm atunci că un profesor de filozofie, dintr-un reputat liceu băcăuan, se repede furios asupra sfintelor icoane, atârnate pe pereţii unei clase, şi le aruncă pe geam sub privirile contrariate ale elevilor? Să ne mai mirăm că în Universitatea Bucureşti, Senatul Universităţii a interzis icoanele în sălile de seminar, iar în sălile de curs, arborarea simbolurilor religioase? Şi cine oare a declanşat această campanie anti-creştină? Câţiva studenţi, zeloşi apărători ai „drepturilor omului“, au înaintat un memoriu Senatului Universităţii, iar eminenţele cenuşii ale acestui for le-au şi luat doleanţele în considerare, desconsiderând doleanţele majorităţii studenţilor… Nu mai vorbim în câte şcoli din ţară, cadrele didactice, care vor să întreprindă ceva pentru moralizarea şi educaţia elevilor, prin conceptele religiei creştine, sunt nu numai ironizate, dar şi izolate de către cei care se declară liber-cugetători, sau adepţi ai unor religii fără Dumnezeu.
Trebuie să-I facem loc lui Iisus Hristos nu numai între zidurile şcolii şi în programele de învăţământ (recent, aflăm cu satisfacţie că religia a devenit obiect de învăţământ obligatoriu în şcoala românească!), ci, mai ales, în inimile educatorilor, care au datoria să formeze de pe acum pe „viitorii părinţi“, trecându-i şi promovându-i în Şcoala Golgotei. Atunci când în băncile claselor, elevii Îl vor avea coleg şi dascăl pe Iisus Hristos, iar profesorii, coleg de catedră, atunci ne vom regăsi pe noi înşine în adevărata noastră identitate, nemaifiind doar o sumă statistică – nouăzeci de procente declaraţi creştini –, ci un popor întreg, schimbat prin credinţa şi trăirea învăţăturilor lui Iisus Hristos.
Hristos este viitorul şi veşnicia acestui neam!
Prof. Gh. PRECUPESCU
