Meditaţie la Apostolul Duminicii după Botezul Domnului, de la Efeseni 4, 7-13
„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 11-13).
Dacă, în Apostolul din Duminica Botezului Domnului, Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne curăţim de toată fărădelegea şi de poftele lumeşti (despătimirea), în Apostolul din această duminică, Sf. Pavel ne arată scopul pentru care trebuie să continuăm lupta duhovnicească: să ajungem la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (iluminarea şi sfinţirea).
Acum, dar, dacă ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, suntem îndemnaţi să trecem într- o stare mai aproape de sfinţire şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit (Col 3, 9-10).
Pentru aceasta, acelaşi mare Apostol, numindu-ne aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, ne îndeamnă ca, deşi în condiţiile grele ale veacului de acum, să trecem la starea de iluminare, îmbrăcăndu-ne „cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare” (Col 3, 12) şi, peste toate acestea, să ne îmbrăcăm întru dragoste, care este legătura desăvârşirii, îndumnezeirea.
Pentru a duce această luptă, Dumnezeu a dat fiecaruia dintre noi o sumă de daruri pe care trebuie să le folosim în viaţa pământească, până la sfârşitul vieţii, de care vom da seamă de modul cum le-am folosit.
Despre modul cum au primit darurile lui Dumnezeu credincioşii la începuturile Oastei Domnului, fratele Traian Dorz arată „cu câtă bucurie era gata dragostea Duhului Sfânt să împartă belşugul darurilor sale tuturor celor preaiubiţi ai Săi, când şi cei care primeau vreun dar duhovnicesc şi cei pentru care era dat acest dar ştiau să-l primească şi să-l dea numai spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi bucuria sufletelor preaiubite de El. De nici un astfel de dar n-au dus lipsă fraţii noştri preaiubiţi din acele fericite vremuri şi adunări ale dragostei dintâi… Dovadă sunt roadele minunate ale acelor creştini de aur: hărnicia lor în vestirea Evangheliei până la marginile pământului…, armonia şi unitatea dintre ei…, răbdarea oricăror suferinţe pentru Numele Domnului…, păstrarea curată a învăţăturii şi a credinţei, de-a lungul tuturor încercărilor şi veacurilor prin care au trecut…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei).
Dar, din păcate, cei mai mulţi oameni nu înţeleg rostul acestor daruri şi coboară folosirea lor la nivelul trăirilor lumeşti. Un astfel de om „primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 11-13). de Cel care i le trimite nu crede că are vreo datorie, nu-I arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa… Aşa fac cei mai mulţi oameni faţă de Dumnezeu, faţă de darurile Tatălui nostru Ceresc. Cu darurile Lui slujesc lumea şi păcatul, nu pe El. Cu talentul primit de la Dumnezeu laudă deşertăciunea. Cu sănătatea slujesc desfrâul. Cu tinereţea aduc folos păcatului. Cu glasul preamăresc necredinţa şi împrăştie minciuna. Cu Biblia răspândesc dezbinarea şi rătăcirile. Cu Biserica şi adunarea se poartă ca nişte nimicitori. Cu răbdarea şi dragostea Lui se luptă ca nişte potrivnici. Cu mântuirea Sa umblă ca nişte trufaşi şi nepăsători. Şi faţă de tot Cuvântul lui Hristos lucrează necinstiţi şi neascultători. Aşa fac cei mai mulţi oameni cu darul lui Dumnezeu” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei).
Dintre multele daruri primite, „cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut. Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate. Pe amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei).
A atinge iluminarea şi sfinţirea înseamnă a răspunde cerinţei imperioase pe care ne-o adresează Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt 5, 48).
Lupta pentru „desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Ef 4, 12) se poartă prin învăţătura şi sub îndrumarea duhovnicească a Apostolilor, a Proorocilor, a Evangheliştilor, a păstorilor şi a învăţătorilor (Ef 4, 11) şi se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, deoarece nu putem afirma niciodată că am atins desăvârşirea. Aşa, de pildă, Sfântul Apostol Pavel, care se străduia din răsputeri spre mântuire, spune: „Nu zic că am dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc, că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Flp 3, 12). Aceasta înseamnă că nimeni nu se poate socoti desăvârşit şi deci mântuit cât trăieşte, căci poate oricând cădea din har (Gal 5, 4), ci doar s-o urmărim stăruitor, conlucrând cu harul Lui.
Sfântul Macarie cel Mare zice: „Ştiu pe mulţi, şi mă număr şi eu printre aceştia, prin experienţă, şi ştiu bine că nimeni nu este desăvârşit aici; chiar de ar ajunge cu totul nematerial şi s-ar uni aproape cu Bunul Dumnezeu, păcatul merge în urma lui şi niciodată nu piere cu desăvârşire înainte de moarte” (Filocalia, vol. V, pp. 227-228).
Cu toate acestea, în viaţa celor care luptă pentru desăvârşire se văd anumite semne care se pot citi pe chipul şi în sufletul acestora: dragostea desăvârşită de Dumnezeu şi de oameni; disponibilitatea de a se jertfi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele; puterea de a nu greşi în cuvânt; desăvârşita smerenie; nefrica de moarte; prezenţa roadelor Duhului Sfânt.
Să ducem şi noi lupta duhovnicească pentru sfinţire şi să nu uităm că aceasta o putem purta numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu, punând în valoare darurile Duhului sfânt! Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: „Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume” (Flp 2, 14-15).
Gh.. PINTILIE
