Am citit și auzit de nenumărate ori versetul de la Matei 18, 3: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”.
Niciodată nu am înțeles ce înseamnă acest verset…, până când ai apărut tu, iubita mea fiică!
Știam ce înseamnă să am grijă de un copil pentru că suntem mulți frați la părinți și am avut grijă de toți, dar a fost totul diferit să am propriul copil de care să am grijă. Nu știam cum să îți mai liniștesc plânsul în anumite momente și, deși sunt o persoană cu multe porniri nervoase, am început să învăț răbdarea.
Când râdeai, îmi umpleai inima de bucurie și de împlinire și am înțeles fericirea și inocența.
Când îți împleteai mânuțele tale micuțe în jurul gâtului meu, am înțeles iubirea necondiționată.
Când dormeai liniștită lângă mine și zâmbeai în somn, am înțeles seninătatea.
Cu pași mărunți, am început să înțeleg că ești un suflet de care voi răspunde înaintea lui Dumnezeu, când El mă va chema. M-am uitat la tine și m-am cutremurat, gândindu-mă: „Ce răspuns voi da eu înaintea Dreptului Judecător despre creșterea ta? Oare mi-am făcut eu datoria de mamă așa cum mi-o cere El?”
Abia atunci am înțeles însemnătatea versetului „…ca niște copilași”, căci noi, crescând, am uitat de haina curăției primită la Botez. Ne-am îndreptat ochii din ce în ce mai mult spre lume și am întors spatele spre Dumnezeu, spunând că avem timp mai târziu, să nu ne risipim tinerețea. Ne-am înșelat amarnic!
Și abia atunci am înțeles de ce mai trimite Dumnezeu copilași pe pământ: să ne aducă aminte de puritatea, de iubirea, de liniștea pe care o simțeam când eram alipiți de Domnul, de starea de har din care am căzut… De aceea ești tu trimisă pe acest pământ: să ne amintești că există un Cer și un Dumnezeu, și o Veșnicie!
Îmi doresc să nu te întinezi vreodată… Și mă rog Domnului să te țină credincioasă, iar mie să îmi dea putere să te cresc așa cum cere Voia Lui, ca să ne primim amândouă cununa, la capătul călătoriei!
Valentina Donici
