Se-mprãştie noptarea în cercuri tot mai dese
fugind în ascunzişuri de codrii nevãzuţi
din scame de luminã prind norii a se ţese
ca-n Prima Dimineaţã în care-au fost fãcuţi.
Doar e târziu – ici colo – mai clipind arare
ca stelele prin ceaţã în nopţi de primãveri,
opaiţe vii ce încã nestinse ard, fecioare
cu mâini neîntinate de-a iadului plãceri.
Aşteaptã Rãsãritul Luceafãrului Dulce
ce mai naintea Zilei de Veci Se va ivi
ca faţa obositã, pe braţul Lui sã-şi culce
şi lângã El odihna pe veci a-şi regãsi.
– Luceafãr Sfânt, Iisuse, de plâns mi-e faţa stoarsã
ca-n somnul cel de moarte pãmântul e-adormit,
simţim cã noaptea trece, cã zorii se revarsã
privirea ni-e întoarsã mereu spre Rãsãrit.
Rãsai, aratã-Ţi Faţa o clipã mai devreme
ni-e-aşa de dor Iisuse de Chipul Tãu Cel blând
ni-e dor ca glasul dulce pe nume sã ne cheme
le-am vrea Iisuse toate o clipã mai curând.
Adu-ne dezlegarea de-a lutului zãvoare
şi albul zbor din zorii Seninei Dimineţi
ce-ntregul Cer va umple cu valuri de cântare
cu-atâta mulţumire şi-atâtea frumuseţi.
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
