Home Sf. Ioan Gură de Aur – Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

(Migne, P. G. 61,211-224)

„Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi după cum v-am dat predaniile aşa le ţineţi” (I Corinteni 11, 2).

1. Sfârşind cuvântul despre jertfele idoleşti precum se cuvenea şi făcându-l mai desăvârşit decât toate [celelalte], trece la alt [subiect]. Şi acesta era o vinovăţie a lor, însă nu aşa mare. Ceea ce am spus, spun şi acum: nu pune la rând toate învinovăţirile cele mari, ci le aşează după rânduiala potrivită, punând la mijloc cele mai uşoare, mângâind [prin aceasta] povara cuvântului care s-a întâmplat ascultătorilor din certarea neîncetată. De aceea şi ceea ce e mai grav decât toate pune la urmă, adică [problema] învierii. Dar deocamdată discută altceva mai uşor, zicând: „Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceţi aminte”. Căci atunci când e vorba de un păcat mărturisit [de toţi |, osândeşte şi ameninţă foarte, dar când e vorba de unul nu aşa clar, îl pregăteşte mai întâi şi atunci ceartă.

Asupra păcatului recunoscut [de toţi] se ridică împotrivă, pe când pe cel neclar îl face recunoscut [de toţi]. De pildă, desfrâul era recunoscut de toii [ca păcat], de aceea nu a trebuit să mai dovedească cum că e păcat, ci acolo a arătat numai mărimea păcatului prin comparaţie. Iarăşi, a se judeca la alţii era păcat, însă nu aşa mare. De aceea l-a pregătit [ca să-l arate păcat]. Jertfirea la idoli era un păcat neclar, deşi era un foarte mare rău. De aceea îl arată ca fiind păcat şi apoi se ridică asupra lui prin cuvânt. Şi când face aceasta nu numai depărtează de greşeli, ci şi conduce spre cele contrare.

Căci nu a zis numai că nu trebuie să desfrânăm, ci şi că trebuie să arătăm multă sfinţenie [haghiosyne]. De aceea a adăugat: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru” (cf. I Corinteni 6, 20). Şi spunând, iarăşi, că cel înţelept nu trebuie să fie înţelept în înţelepciunea din afară, nu se mulţumeşte cu atât, ci porunceşte să fie nebun [în înţelepciunea din afară]. Şi sfătuind să nu ne judecăm la cei din afară, nici să nedreptăţim, înaintează şi nimiceşte însuşi faptul de a ne judeca şi sfătuieşte nu numai să nu nedreptăţim, ci chiar să fim  nedreptăţiţi. Şi discutând despre jertfirile idoleşti nu a spus că trebuie doar să ne depărtăm de cele oprite, ci chiar de cele îngăduite, dacă prin asta se face poticnire. Şi nu numai pe fraţi să nu-i lovim, ci şi pe elini sau pe iudei. „Fără de vină să fiţi şi faţă de iudei, şi faţă de elini, şi faţă de Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 32).

Sfârşind, dar, tot cuvântul despre toate acestea, după aceea trece şi la altă învinovăţire. Şi care e aceasta? Femeile şi se rugau, şi prooroceau cu capul gol descoperit. Căci pe atunci femeile prooroceau. Iar bărbaţii purtau plete, fiindcă se îndeletniceau cu filosofia, şi când se rugau şi prooroceau îşi acopereau capetele. Fiecare din aceste [obiceiuri] ţinea de legea păgână.

Aşadar, fiindcă deja îi îndemnase în legătură cu acestea când fusese la ei şi unii au ascultat, iar alţii nu, de aceea, iarăşi, şi prin epistolă, ca un doctor înţelept, punând [plasturele] cuvântului, îndreaptă păcatul. Iar că deja îndemnase pe când fusese de faţă e limpede din cele spuse la început. Căci de ce, nespunându-le mai înainte în epistolă nimic despre aceasta, după ce a trecut de alte învinovăţiri, îndată le zice: „Vă laud că vă aduceţi aminte de toate ale mele şi precum v-am dat vouă predaniile aşa le ţineţi”? Vezi că unii au ascultat – pe care îi şi laudă -, iar unii nu au ascultat – pe care îi şi îndreaptă prin cele ce urmează când zice: „Iar dacă cineva pare că e iubitor de ceartă, noi nu avem un asemenea obicei” (I Corinteni 11, 16)? Căci dacă pe toţi – şi pe cei virtuoşi, şi pe cei neascultători – i-ar fi osândit, [atunci] pe aceia [pe cei virtuoşi] i-ar fi făcut mai arţăgoşi, iar pe aceştia mai uşuratici.

Acum însă lăudându-i şi primindu-i pe unii şi acuzându-i pe alţii, şi pe aceia i-a mângâiat, şi pe aceştia i-a pregătit să se domolească, îndestulătoare ar fi fost şi acuzaţia în sine să-i lovească. Dar când îi mai pune alături şi pe unii virtuoşi şi vrednici de laudă, acul se face mai mare. Dar nu începe de la acuzaţie, ci de la laude – şi încă mari laude -, zicând: „Vă laud pe voi că vă uduceţi aminte de toate ale mele”.

Căci aşa e obiceiul lui Pavel, ca şi peste lucruri mici să ţese laude mari, nefăcând [însă] aceasta spre linguşire. Să nu fie! Căci cum [ar fi putut face asta] cel care nu tindea nici la bani, nici la slavă, nici la altceva din unele ca acestea? Însă pentru mântuirea lor toate le uneltea. De aceea şi scoate în faţă lauda, zicând: „Vă laud pe voi că vă aduceţi aminte de toate ale inele”. Care toate? Căci cuvântul îi era doar pentru nepurtarea pletelor şi neacoperire. Însă, precum am zis, el revarsă cu îmbelsugare laude ca să-i facă mai râvnitori.

De aceea zice: „Că vă aduceţi aminte de ţoale ale mele şi precum v-am dat predaniile, aşa le ţineţi”.
Prin urinare, şi nescris multe le-a predat atunci, lucru care şi în altă parte şi în multe locuri îl arată limpede. Dar atunci numai le-a predat, pe când acum le arată şi pricina. Căci astfel şi pe aceştia care ascultă i-a făcut mai puternici, şi pe aceia care se umflă în pene i-a potolit. Apoi nu zice că: „Voi aţi ascultai, iar ceilalţi nu au ascultat”, ci, fără [a arunca] vreo învinuire [concretă], lasă să se înţeleagă aceasta, în chip ascuns, din învăţătura ce urmează, zicând aşa: „Vreau ca voi să ştiţi că al oricărui bărbat, cap este Hristos. Iar capul femeii este bărbatul. Iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (l Cormteni 11,3).

Aceasta este explicaţia cauzală. Şi o pune ca să-i facă mai atenţi pe cei mai slabi. Deci, cel credincios cum trebuie si sănătos nu are nevoie nici de cuvânt, nici de explicaţie pentru cele ce au fost poruncite, ci îi ajunge numai faptul că e predanie. Dar cel mai slab, când află şi explicaţia, atunci ţine ceea ce s-a spus cu mai multă râvnă şi se supune cu mai multă sârguinţă.2

2. De aceea, nici nu a zis pricina până când nu a văzut porunca călcată. Aşadar, care e pricina? „Capul oricărui bărbat este Hristos”. Aşadar, şi al păgânului?
Nicidecum. Căci dacă suntem trup al lui Hristos şi mădulare în parte şi, prin aceasta, Acela este cap al nostru, înseamnă că pentru cei care nu sunt în trup, nici nu împlinesc locul mădularelor, nu este cap [Hristos] încât când zice „oricărui” trebuie să se înţeleagă „oricărui [bărbat] credincios”. Vezi cum pretutindeni îl aţâţă din nou pe ascultător [akrostes]! Căci şi când a vorbit despre dragoste, şi când [a vorbit] despre smerita cugetare, şi când [a vorbit] despre milostenie, de acolo şi-a luat exemplele3.
„                         ……
„Capul femeii este bărbatul şi capul Lui Hristos este Dumnezeu”. Aici ne fac împiedecare ereticii, gândind, pe baza celor spuse, o oarecare micşorare a Fiului. Dar cad ei în cursă. Căci dacă bărbatul e cap al femeii, deofiinţă [homousios] e capul cu trupul. Şi [atunci] cap al lui Hristos fiind Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl este Fiul.

– Însă noi nu vrem să arătăm aici că este altă fiinţă, ci că este condus [archetai] [Fiul de Tatăl], zice [ereticul].
– Aşadar, ce vom spune la aceasta? Că mai ales, când se spune ceva înjositor despre El în trup, ceea ce se spune nu arată înjosirea Dumnezeirii [Sale], ci ţine de iconomie4. Dar, spune, cum vrei tu acum să deduci aceasta din aceea?
– După cum bărbatul conduce pe femeie, aşa şi Tatăl pe Hristos.
– Dar atunci, şi cum [conduce] Hristos pe bărbat, tot aşa şi Tatăl pe Fiul. „Căci capul oricărui bărbat este Hristos”, zice. Dar cine ar putea primi acestea cândva? Căci dacă pe cât e mai presus Fiul de noi, pe atâta e şi Tatăl de Fiul, gândeşte-te la câtă înjosire îl cobori pe El [pe Tatăl], încât nu toate trebuie să se cerceteze la fel în cazul nostru şi al lui Dumnezeu. Ci trebuie lăsată lui Dumnezeu superioritatea proprie şi atâta câtă se cuvine lui Dumnezeu. Căci dacă nu vom accepta aceasta, vor urma multe nepotriviri.

Dar ia aminte. Cap al lui Hristos este Dumnezeu. Acesta [Hristos] este al bărbatului şi acela [bărbatul] al femeii. Deci dacă în cazul tuturor înţelegem la fel „capul”, atât este de depărtat Fiul de Tatăl, ca noi de el. Dar şi femeia atât este de depărtată de noi, ca noi de Dumnezeu Cuvântul. Şi ceea ce este Fiul în raport cu Tatăl, aceasta suntem şi noi în raport cu Fiul şi femeia în raport cu bărbatul. Şi cine va putea suferi acestea? Însă altfel trebuie înţeles capul în cazul femeii şi bărbatului şi nu ca în cazul lui Hnstos7 Aşadar şi in cazul Fiului şi al Tatălui în alt mod trebuie să înţelegem.

Dreptslăvitor adevărat este aceea dintre milostenia făcuta de Hristos şi cea  făcută de un simplu om.  Cea a lui Hristos vizează relaţia veşnică cu cel milui şi aduce în sine adâncimea dumnezeiască, insesizabilă pentru ochiul trupesc. Cea a omului simplu, deşi lăudabilă, nu are adâncimea pomenită. Pentru experimentarea acestei adâncimi trebuie să ai ochii minţii luminat de botezul Bisericii Ortodoxe. Fiecare virtute nu este decât o particularitate a sfintelor taine ale Bisericii.

– Şi cum în alt mod trebuie să înţelegem?, zice [ereticul].

– Ca şi cauză [to aition]. Căci dacă la conducere [arche] şi la supunere căuta să se refere Pavel, precum zici tu, nu ar fi adus femeia în mijloc, ci mai degrabă pe un rob şi un stăpân5. Căci chiar dacă ne este supusă femeia, însă [ne este supusă] ca femeie, ca una liberă, ca una de aceeaşi cinste. Dar şi Fiul, chiar dacă S-a supus Tatălui, însă [S-a supus] ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu. Căci pe cât e mai multă ascultarea Fiului faţă de Tatăl decât a oamenilor faţă de născătorii lor, aşa şi libertatea Lui este mai mare. Fiindcă nu sunt cele ale Fiului faţă de Tatăl mai mari şi mai adevărate decât ale oamenilor, iar cele ale Tatălui faţă de Fiul mai mici6.

Căci dacă ne minunăm de Fiul că S-a supus, că a venit până la moarte, şi încă moarte pe cruce, şi minune mare a Lui socotim acest lucru, trebuie să ne minunăm şi de Tatăl că a născut un Asemenea [Fiu] nu ca pe un  rob Căruia I se porunceşte, ci ca pe Unul liber Care îl ascultă şi ca pe un împreună sfătuitor. Căci robul nu este împreună sfătuitor. Iar când auzi de împreună sfătuitor să nu înţelegi că Tatăl are nevoie neapărat de aşa ceva, ci că Fiul este de aceeaşi cinste cu Născătorul Său.

 

1 Omilia a XXVI-a din Comentariul la Epistola I catre Corinteni

2   Deci explicarea peste masura a predaniei Bisericii, „de ce”-ul pus asupra oricarui lucru rămas de la sfinţi este semnul slăbirii noastre. Iar cei slabi cu totul, care au căzut din Biserica se ocupă numai să cerceteze toate. Dacă ar trăi puterea tainelor, nu le-ar ajunge timpul sa le adanceasca, dar, pentru ca au cazut din har, isi extind cantitativ cercetarea credintei.

3 Asta inseamna ca adevaratul continut al oricarei virtuti nu poate fi experimentat decat  în Biserica cea una şi drept slăvitoare. Orice virtute este un act eclezial şi depinde hotarator de faptul ca suntem trupul lui Hristos. Paganul, ereticul si schismaticul nu traiesc plenar si la adevarata ei dimensiune nici una din virtuti. Orice virtute  in Biserica are exact acelasi efect pe care il are orice act al lui Hristos. Deci dupa fiecare act si gest, si vorba, si gand ale lui Hristos au fost mantuitoare pentru omenire si univers, la fel orice virtute si act , si cuget al Bisericii, ca trup al lui Hristos, are aceiasi valoare mantuitoare pentru lume si univers. Diferenta dintre milostenia, de pilda a  unui pagan  si a unui crestin dreptslavitor adevarat este aceea dintre milostenia facuta de Hristos si cea facuta de un simplu om. Cea a lui Hristos vizeaza relatia vesnica cu cel miluit si aduce in sine adancimea dumnezeiasca, insesizabila pentru ochiul trupesc, pe cand cea a omului  simplu (care nu devine madular teandric prin har), desi laudabila , nu are adancimea amintita , cacipentru experimentarea acestei adancimi, atat cat e cu putinta fapturii, trebuie sa ai ochiul inimii luminat prin Botezul in Biserica Ortodoxa. Fiecare virtute nu este decat o particularizare a tainei Bisericii.

4 Toate afirmatiile mai omenesti despre Hristos intrupat nu tin de planul teologiei, ci de cel al iconomiei. Dupa dumnezeiestii Parinti, teologia se referala relatiile intratrinitare iar iconomia la relatia lui Dumnezeu cu faptura.

5 Dacă „capul” se referea la funcţia lui de stăpânire a trupului, ar fi adus exemplul stăpânului şi robului. De remarcat că deşi Tatăl este numit uneori de sfinţi şi arche în Treime, adică Izvor şi Principiu, aici arche se referă la conducere şi stăpânire.

6 Oamenii, dacă copiii îi ascultă, îi fac părtaşi şi de o cinste cu ei. Deci Tatăl e limpede ca este de aceiasi cinste cu Fiul.

va urma

Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie

Traducere: Pr. Marcel Hanches

Prefata: PS Lucian Lugojanu

Editura “Invierea”, 2005

 

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *