Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sfidarea Duhului Sfânt

Sfidarea Duhului Sfânt

Sfidarea Duhului Sfânt

O bună parte din presa noastră centrală îşi întreţine şi îşi lărgeşte numărul cititorilor, captându-le interesul prin publicarea a tot felul de ştiri senzaţionale, prezentate într-un stil neutru, fără nici un comentariu moral-spiritual şi lăsând pe fiecare cetăţean să tragă sau nu concluziile ce se impun. Violuri sau deviaţii erotice, tâlhării, crime pasionale sau de altă natură, păcate strigătoare la cer ne lasă impresia că, vorba unui poet transilvănean, din secolul trecut, „s-a întors maşina lumii“, că trăim într-o lume în care imperiul răului este singura realitate în care vieţuim, chinuindu-ne. În ultimul timp, sărăcia tot mai accentuată, dezastrul economicofinanciar, eşecul moral sau material, pierderea credinţei şi, de aici, pierderea sensului existenţei au dus la un soi de disperare pe care Patericul o numeşte „dracul deznădejdii“, disperare ce îi împinge apoi pe unii dintre semenii noştri la gestul nefericit şi absurd al sinuciderii. Mijloacele, prin care diavolul, duşmanul încrâncenat al vieţii lucrează, sunt diversificate. Stăpânul iadului nu face economie de imaginaţie în această privinţă: clasicul ştreang, aruncarea de la etaj sau în faţa trenului, pistolul, autoadministrarea de barbiturice, otrăvuri, injecţii ucigaşe etc. etc., iar în ultima vreme metoda asiatică a autoincendierii; cutare sau cutare „şi-a dat foc“ într-un loc public, din motive făcute cunoscute sau nu.

În lunile din urmă, în diferite oraşe din ţară, s-au întâmplat asemenea cazuri ce au alarmat cu totul justificat opinia publică şi organele în drept. Pe bună dreptate, omul normal se întreabă dacă o asemenea societate în care se petrec astfel de fapte mai funcţionează normal sau nu.

Cu toţii ştim că sinuciderea este păcatul cel mai greu la care diavolul îl mână pe om, pentru a-L înfrunta pe Creatorul său. Una este a-ţi da viaţa, a-ţi jertfi bunul cel mai de preţ dăruit de Dumnezeu, pentru a sluji o cauză măreaţă şi sfântă, un ideal nobil; şi alta este a-ţi lua viaţa, a te sinucide din motive care îşi au punctul de plecare în pierderea credinţei în Dumnezeu şi a încrederii în tine însuţi şi în semenii tăi, iar de aici alunecarea în sentimentul inutilităţii vieţii. Căci tot cel ce îşi va pierde viaţa pentru Dumnezeu, pentru mântuirea aproapelui, o va câştiga. Nu numai pentru un anumit timp, denumit existenţă pământească, ci pentru veşnicie. Dar tot cel ce îşi va pierde viaţa în mod voit, zicându-I cu dispreţ şi răzvrătire lui Dumnezeu: „Ia-Ţi ce este al Tău!“ (Mt 25, 25), acela îşi va „câştiga“ osânda nu numai pentru viaţa de aici, de care s-a lepădat în chip netrebnic, ci pentru întreaga veşnicie.

Sinuciderea este suprema ofensă adusă lui Dumnezeu. Este, mai bine zis, o hulă împotriva Duhului Sfânt – Puterea creatoare şi dătătoare de viaţă în cadrul Sfintei Treimi. DumnezeuDuhul Sfânt este Domnul vieţii, iar a-ţi lua viaţa, în anumite momente de cumpănă, înseamnă a sfida cu neruşinare pe Acela Care atât de mult ne-a iubit pe noi cei învrăjmăşiţi cu El, încât „a dat pe singurul Său Fiu, Unul Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (In 3, 16). Mai mult, dacă diavolul vrea să ne ia viaţa, să ne-o piardă în beznele iadului, dimpotrivă, Mântuitorul Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Jertfa Sa de pe Golgota, a venit să ne dea viaţa şi nu oricum, ci din belşug (cf. In 10, 10).

În acest caz, mai poate un om, oricât ar fi el de deznădăjduit sau scârbit de viaţa pe care o duce, să-şi pună capăt zilelor, renunţând cu laşitate lamentabilă şi ucigaşă la viaţă, crezând că moartea ar fi unica şi cea mai puţin costisitoare soluţie? Dimpotrivă! „Dacă totul s-ar sfârşi prin moarte – zice înţeleptul Socrate – aceasta ar fi soluţia ideală pentru cei răi“. Dar lucrurile nu stau aşa. Orice faptă săvârşită de noi pe pământ va fi adusă la Judecata lui Dumnezeu. Există o răsplată pentru cei buni şi o pedeapsă pentru cei răi. Viaţa ni s-a dat ca s-o trăim din plin, aducând roade pentru împlinirea rostului nostru în lume.

Darul pe care ni l-a dat Dumnezeu trebuie să-l punem în lucrare. Însă, prin păcatul său îngrozitor, sinucigaşul refuză în mod deliberat să îndeplinească poruncile Tatălui Ceresc, asemenea robului netrebnic din parabola talanţilor. Luându-şi viaţa, el curmă orice posibilitate ca Dumnezeu să mai poată interveni pentru îndreptarea lui. Ba, mai mult, ucigându-se pe sine, ucide generaţii întregi de oameni, care ar fi trebuit să purceadă din el, spre a-şi împlini existenţa la care Dumnezeu i-a chemat, deoarece El are un plan al Său cu fiecare om, în iconomia întregii Sale creaţii. Iar sângele nevinovat al acestor generaţii va striga la Marea Judecată asemenea sângelui neprihănitului Abel împotriva sinucigaşului, care s-a lăsat stăpânit de duhul lui Cain – duhul lui Satan, nimicitorul vieţii şi pierzătorul sufletelor „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“.

Nici eutanasia – moartea fără dureri,adică întreruperea nedureroasă a vieţii unui bolnav incurabil, spre a-i curma suferinţa îndelungată şi grea – nu este altceva decât tot un soi de sinucidere. Satan vrea să-i ia omului şi ultima posibilitate de a se mântui prin Taina Pocăinţei măcar în ceasul al unsprezecelea. Acel „Memento mori“ – „Adu-ţi aminte că vei muri!“ – a devenit anacronic pentru omul modern. Occidentalii şi ultracivilizaţii de peste Ocean fac tot ce pot spre a nu li se aduce aminte de moarte. Cimitirele sunt ascunse după uriaşe panouri sau după perdele vegetale: Noţiunile de păcat, iad, diavol sunt mânate spre periferia vocabularului. Are grijă Satan cel viclean ca omului să nu i se tulbure comoditatea şi dulceaţa păcatului. Astfel, vor trece cu uşurinţă pragul iadului despre care tot timpul a fost convins că nu există.

Deocamdată,eutanasia e în afara legii, căci legalizarea ei ar fi nu numai imorală şi socialmente periculoasă, dar ar permite comiterea a nenumărate crime, din motive egoiste, meschine şi, poate, chiar politice. Există însă o adevărată armată de psihologi şi asistenţi sociali – înlocuitori de preoţi şi duhovnici – organizaţi într-un mare trust care, din motive „umanitare“ bine remunerate, se „îngrijesc“ de sfârşitul nedureros al unor bătrâni sau suferinzi. Acestora nu li se dă nădejdea mântuirii, prin împăcarea cu Hristos, ci amăgirea că Dincolo nu există nimic, nici o pedeapsă, şi că singura realitate este integrarea paşnică, netulburată, în elementele naturii din care am fost creaţi. E şi aceasta un fel de nirvană budistă, în care Nefiinţa ţine locul lui Dumnezeu. Astfel, marele amăgitor, ale cărui adâncimi viclene sunt imprevizibile, încearcă, dacă e posibil, să-l abată pe om – de la leagăn, până la mormânt – şi să-l răzvrătească, chiar şi aparent inconştient, împotriva lui Dumnezeu. Îşi are şi îngerul căzut momentele lui de „milă pentru om“, dar o milă drăcească, strecurată în graniţele umanitarismului, din care Iisus Hristos este exclus cu desăvârşire. Vredem şi aici o altă faţă a sfidării Duhului Sfânt, cu cât mai mascată, cu atât mai primejdioasă.

E adevărat că trecem azi prin greutăţi mari, pe toate planurile vieţii noastre. Dar, să nu uităm, strămoşii noştri au trecut prin încercări şi necazuri mult mai mari decât ale noastre. Însă ei au biruit. Azi putem vorbi de un popor român, creştin, aşezat în «edenul» de la Gurile Dunării. Apele învolburate ale istoriei au trecut şi trec, dar noi am rămas. Secretul? Au avut străbunii o credinţă puternică în Dumnezeu; au ştiut să alerge la rugăciune. Biserica a devenit locul lor de scăpare, cetatea cea tare în vreme rea, care le-a salvat şi trupul şi sufletul şi fiinţa naţională. În ciuda tuturor nenorocirilor ce i-au bântuit, românii n-au devenit un neam de sinucigaşi. Răbdarea lor îndelungată, proverbială, am putea spune, n-a pornit însă dintr-o resemnare cu rădăcinile în laşitate. Atitudinea lor a fost conştientă, eroică, în sensul cel mai profund al trăirii Evangheliei lui Hristos. Blândeţea, bunătatea, ospitalitatea, cinstea, vocaţia pentru pace şi înţelegere cu toţi oamenii sunt mărturia cea mai grăitoare că Iisus a trăit şi trăieşte pe aceste locuri încercate şi, tocmai de aceea, binecuvântate de El.

Iar pentru ca România zilelor noastre să iasă şi ea biruitoare din confruntările dureroase cu realitatea, trebuie să ne recâştigăm puterile, nu făcând importuri din fântânile stătute şi tulburi ale lui Cain, ale duhului său ucigaş şi sinucigaş, ce bântuie prin lumea ameninţată de urgiile Apocalipsei, ci din fântânile adevărului Bisericii lui Hristos. În felul acesta, suferinţele şi necazurile de azi vor fi mâine spre mântuirea acestui neam.

Să-i spunem deci un NU! categoric duhului sinucigaş! Să contrapunem duhului nimicitor al diavolului pe Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă, redescoperindu-L în Biserica lui Hristos şi primindu-L în vieţile noastre, ca să ne înnoiască şi să ne umple de puterea care ne duce la biruinţa vieţii asupra morţii.

Prof. Gh. PRECUPESCU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!