Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi Să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Toţi sfinţii care au vrut să-I urmeze lui Hristos şi-au asumat crucea de bună voie şi în moduri diferite. Unii şi-au asumat crucea muceniciei, unii a ascezei, alţii a postului, a înfrânării patimilor; într-un cuvânt: Crucea nevoinţei, precum cuvioşii pustnici, ca preacuvioşii sau preacuvioasele maici, care s-au retras cu totul de lumea aceasta deşartă şi s-au unit deplin cu Dumnezeu. Alţii au urmat crucea chiar prin mucenicie, şi la propriu şi la figurat.
Ne punem întrebarea: De ce unii sfinţi au pătimit într-un fel, iar alţii în alt fel? Dumnezeu i-a dat fiecăruia crucea în mod diferit, după putinţa fiecăruia. Adică, alţii au avut tăria şi puterea de a suferi trupeşte chinurile muceniciei, fiind bătuţi, batjocoriţi, chinuiţi, omorâţi pentru numele lui Hristos. Îi avem exemplu pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, Sfântul Mucenic Efrem cel Nou, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi mulţi alţii. Alţii au suferit alt fel pentru Hristos, o altfel de mucenicie, putem spune. În primul rând, se socoteşte mucenicie răbdarea tuturor ispitelor venite de la diavol, de la trup şi de la lume, fără nicio cârtire, împotrivire, ci mulţumind totdeauna lui Dumnezeu pentru toate. De pildă, pustnicii care vieţuiesc în peşterile şi crăpăturile pământului duc o luptă acerbă, cot la cot cu diavolul, faţă către faţă, dar biruiesc cu Numele lui Hristos şi astfel se fac moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Pentru că Mântuitorul zice: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13), deoarece răbdarea este îmbinarea tuturor virtuţilor.
Sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu, prietenii Lui. Ei mijlocesc pururea înaintea tronului lui Dumnezeu pentru noi, cei de pe pământ. Sfinţii sunt cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu, au fost şi ei ca noi, oameni cu slăbiciuni, au fost oameni cu căderi, dar care s-au ridicat cu ajutorul harului lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor a fost o viaţă de pocăinţă şi rugăciune. Dar omul care se pocăieşte nu observă de îndată roadele rugăciunii. Aceasta rânduieşte darul lui Dumnezeu, în taină, spre folosul omului, deoarece omul cade foarte repede în părerea de sine. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului zice: „Viaţa duhovnicească nu înseamnă în a nu cădea, ci a cădea, a te ridica şi a primi harul dumnezeiesc”. El aceasta o spune în cartea «Introduceri în Rugăciunea lui Iisus şi isihasm», unde cel ce se nevoieşte cu Rugăciunea lui Iisus duce o luptă crâncenă cu vrăjmaşii. În Rugăciunea inimii o mare importanţă o au densitatea ei şi gândul, prezenţa în faţa lui Dumnezeu.
În colecţia de Canoane Aghiorite ale Maicii Domnului, alcătuită de Sfântul Nicodim Aghioritul, sau Noul Theotokarion, într-un canon către Maica Domnului, un sfânt părinte se roagă aşa: „O, Maica mea, numai cât rostesc numele tău mă umplu de bucurie şi de pace; şi simt mângâierea ta. Atât de puternic este numele tău, o Maica Mea”. Numele Maicii Domnului, strigătul nostru către Dumnezeu pun pe fugă vrăjmaşii din faţa noastră şi, în acelaşi timp, Se apropie Dumnezeu cu harul Său dătător de viaţă.
Rugăciunea trebuie să curgă neîncetat în noi, ca un izvor, precum în Pateric se zice: „Monahul care se roagă doar când îşi face pravila, acela nu se roagă”. Noi trebuie să fim permanent conectaţi la Dumnezeu, deoarece El este singura noastră sursă de îndumnezeire, de unde ne putem sfinţi viaţa. Să fim dependenţi de El, şi nu de patimi. Fără harul lui Dumnezeu, suntem cu desăvârşire morţi sufleteşte. De pildă, ne amintim de Sfântul Proroc David, regele Israelului. Toată ziua se ocupa cu activităţi de stat, avea multe griji lumeşti, pământeşti. Trebuia să conducă bine poporul. Dar ne întrebăm noi, când avea timp să se roage? Aşa se ruga: „Că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Psalm 101, 10). Setea sa, setea sufletească şi-o potolea cu lacrimi, şi nu orice lacrimi, ci lacrimi de pocăinţă. Zi şi noapte înălţa rugăciuni către Dumnezeu, aşa scriind psalmii pe care îi avem noi astăzi. Psalmistul David noaptea se odihnea în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, pentru că simţea că rugăciunea de noapte este mai de preţ înaintea lui Dumnezeu, decât ziua. Aşternutul patului său era ud de lacrimi. El chiar aşa se ruga: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu; cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalm 6,6). Iar noi, care suntem puţin împovăraţi de grijile lumeşti, nu găsim oare timp de un ceas, două, de a înălţa rugăciuni către Dumnezeu, Cel ce ţine toate în palmă? Şi nu trebuie să ne rugăm doar cu rugăciuni învăţate. Şi acestea sunt bune, bineînţeles, căci sunt scrise de oameni sfinţi. Dar cel mai important este să ne rugăm din inima noastră. Căci acolo, în inima noastră, trebuie să sălăşluiască Duhul Sfânt, şi nu duhul sau duhurile răutăţii. Sfântul Proroc Moise L-a rugat pe Dumnezeu să schimbe pedeapsa cumplită ce a fost pregătită poporului Israel. Moise a tăcut cu gura, dar a vorbit mai mult cu inima de zece ori. Cu inima sa înălţa rugăciuni înflăcărate către Dumnezeu.
Aşadar, să cerem de la Dumnezeu rugăciune, pocăinţă, dar şi smerenie, pentru că altfel nu putem să ne sfinţim viaţa. Sfinţenia vieţii noastre presupune unirea deplină cu Dumnezeu. Iar unul din mijloacele necesare este rugăciunea, convorbirea noastră cu Dumnezeu permanentă, zi şi noapte.
Ierom. Nicolae CEOBANU
