A vorbi despre fratele Popa Petru, prea puţin ne pricepem noi şi prea puţin cunoaştem. De exemplu, fratele Traian Dorz a scris poezie, a scris proză… A scris. Şi eu, când mă duceam pe la el, nu-l întrebam prea multe, pentru că îi citeam meditaţiile şi îmi era suficient. Din scrisul unui om poţi să mai înţelegi puţin şi din părţile ascunse ale lui – deşi fratele Traian s-a deschis total în ceea ce am avut noi nevoie să ştim. Ce nu prea cunoaştem despre el sunt lucrurile care ne depăşesc pe noi, în sensul celor spuse de Sfântul Pavel: „Cunosc un om în Hristos care a fost răpit până la al treilea cer… Dacă a fost aşa… dacă a fost aşa… nu ştiu”. Acestea nu se pot spune.
Dar fratele Popa Petru, sigur, a fost un om deosebit, ca toţi trimişii lui Dumnezeu. Există în istoria omenirii câte o fereastră în care Dumnezeu învesteşte exact acolo. Spre exemplu, „la plinirea vremii”, Mântuitorul n-a venit singur. Totul era pregătit pentru vremea aceea. Au venit mai înainte părinţii Maicii Domnului; au venit înainte părinţii Sfântului Ioan Botezătorul; apoi Sfântul Ioan Botezătorul. Au fost trimişi, tot în vremea aceea, Sfinţii Apostoli; Sfântul Apostol Pavel. Deci, a fost o vreme, a fost o fereastră în istorie. Nici mai devreme, nici mai târziu, ci exact pentru atunci când a trebuit au fost şi oameni pregătiţi.
Fratele Traian vorbeşte mereu despre saltul care s-a făcut de la Sfântul Ioan Gură de Aur la Părintele Iosif. Nici Părintele Iosif, când a venit, n-a venit singur. Şi el a venit exact la timpul potrivit. Dacă venea mai înainte, nu avea loc; şi la fel, şi mai târziu.
În perioada imediat următoare, se naşte fratele Traian. Omul potrivit, exact la timpul potrivit. Fratele Traian, dacă venea mai târziu, nu mai avea rost. El a fost pentru vremea aceea de atunci. Ştiu că fratele Traian spunea: „Scriu pentru vremea când nu va mai fi timp de scris şi nici nu va mai avea cine să scrie”.
Aşa că, odată cu Părintele Iosif, odată cu fratele Traian, au venit şi cei pe care îi cunoaştem noi, cu care am fost contemporani: fratele Popa Petru de la Săucani, fratele Popa Petru de la Batiz, părintele Gavriş, părintele Vladimir… fratele Pavel Maliţa… pe vremea Părintelui Iosif au fost „ofiţerii” Oastei, care au ridicat schele, au făcut ceva pentru înaintarea Lucrării. Dacă, în timp, s-au înlăturat, e adevărat; dar au fost oameni potriviţi pentru atunci.
De aceea spun că fratele Popa Petru de la Săucani a fost o persoană care a venit exact în vremea aceea şi exact în zona aceea a Beiuşului. A fost un suflet mai aparte, mai apropiat de sufletul fratelui Traian; de aceea zic că a vorbi despre el e mai dificil.
Era o fire mai închisă… nu prea spunea el ce-l durea… Odată îmi zice Viorica, fiica sa:
– Frate Vis, întreabă-l frăţia ta, că nouă nu prea ne spune… Şi ştim că suferă.
Era ca cel din proverbul acela: „Unul spune tot ce-l doare, / altul tace până moare”. N-a fost omul care să se plângă. Numai dacă reuşeai să-l urmăreşti îndeaproape şi să-i urmăreşti gândul dincolo de ceea ce spunea, atunci puteai să înţelegi câte ceva din viaţa lui. Toţi oamenii sunt unici, dar a vorbi, cât de cât, de oamenii aceştia care sunt aşa de deosebiţi, trebuie să ai şi tu un anumit nivel…
Astăzi s-au dus personalităţile… a trecut vremea lor. Acum nu mai e nimeni autoritar în adunare; nu mai găseşti pe cineva la care să te duci cu inima deschisă, să-i spui, să-l întrebi, de la care să afli…
Încă din vremea copilăriei mele, în casa noastră se făceau adunări. Adormeam în adunare, în cântare… mă trezeam în adunare, în cântare. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat, că poeziile fratelui Traian m-au fermecat. Mi-am închipuit că el trebuie să fie un supraom. Îmi închipuiam locurile acelea de pe-acolo nişte locuri… ca-n poveşti… Şi visul meu a fost să ajung prin acele locuri.
Şi, cam prin 1968, am ajuns. Când am intrat prima dată în gara din Oradea, îmi închipuiam: „Pe aici a trecut fratele Traian… a stat pe banca asta…”; apoi în tren, mă gândeam: „Şi el a stat în compartimentul ăsta, cum stau şi eu aici”. Am ajuns la Beiuş, la fratele Nicolae Ile, şi de-acolo am luat adresa fratelui Popa Petru şi am plecat la Săucani. L-am întâlnit la fratele Ioanea, cu care lucra împreună. Îmi amintesc că aşa l‑am văzut prima dată: un om mărunţel, robust, muncitor, care muncea foarte greu; era îmbrăcat ardeleneşte, ţărăneşte, cu opinci… tăcut. Multe nu prea am discutat cu el atunci. Asta a fost prima întâlnire.
Copia şi el, scriind de mână, din caietele de poezii ale fratelui Traian. Învăţa foarte repede melodiile şi, la orice adunare pe unde trecea, venea mereu cu câte o cântare nouă, dintre cele pe care le avea scrise în caietul lui de cântări. O amintire foarte dragă de-atunci de la prima noastră întâlnire mi-a rămas despre lucrarea fratelui Traian Prietenul tinereţii mele, cea dintâi din seria Cugetări Nemuritoare. Atunci am văzut prima dată şi mi-a dat şi mie caietul cu aceste cugetări, pe care l-am copiat şi eu de mână după aceea.
Apoi au continuat întâlnirile noastre. În fiecare concediu, pe timp de iarnă, mergeam la băi la Felix. Şi de acolo, seară de seară, ne întâlneam la adunări în zonă. Era omul care avea grijă de adunările mici. Cerceta adunările mici, de trei, patru, cinci suflete. Trecea, în vizită, pe la fraţi sau surori care erau mai izolate. Şi mă lua cu el.
În adunare, nu l-am auzit niciodată să aibă o vorbire pe care să o mai fi spus şi la o altă adunare. Asta făcea să fie o plăcere să fii cu el în adunare de fiecare dată şi să-l asculţi. Nu te plictiseai, pentru că ştiai că vei auzi mereu lucruri noi de la el. Şi le avea. În adunare era foarte disciplinat, foarte sever. Chiar dacă toată ziua muncea din greu, seara, la adunare, niciodată nu l-am văzut moţăind. Severitatea lui era şi cu privire la poziţia pe care trebuie să o ai în adunare. Spunea că nu se stă oricum. Mi-a zis: „Odată eram foarte obosit la o adunare şi m-am sprijinit cu cotul de masă. Dar fratele Traian mi-a făcut observaţie, spunându-mi: «Frate Petre, nu aşa se stă în faţa Domnului». De atunci m-am lecuit…”.
Sursa lui de inspiraţie era Biblia. Şi de fiecare dată avea de spus lucruri foarte importante şi foarte necesare. El totuşi ducea cu el o suferinţă ascunsă. Şi din suferinţă vine inspiraţia şi tot asta întreţine şi sensibilitatea unui suflet. El era o fire foarte sensibilă.
Când vorbim de oamenii aceştia, vorbim de lucruri duhovniceşti, nu vorbim de latura lor pământească. Trimişii lui Dumnezeu nu sunt din lume – cum spune Domnul Iisus în rugăciunea Sa din Ioan 17, că: „…lumea vă urăşte pentru că nu sunteţi din lume”. Pe oamenii aceştia nu i-au preocupat lucrurile pământeşti, ci lucrurile duhovniceşti, lucrurile de sus. În toate întâlnirile pe care le-am avut cu el, niciodată n-am discutat despre lucrurile pământeşti; de munca lui, că-i grea, de familia lui, de probleme… Niciodată, niciodată! L-am simţit aproape şi eu, dar cred că şi el m-a simţit foarte aproape (se vede din scrisorile pe care mi le-a trimis). Chiar de la prima noastră întâlnire ne-am legat sufleteşte foarte strâns. Şi ori de câte ori rostesc numele fratelui Popa Petru, nu-mi pot opri lacrimile…
Am fost contemporani cu nişte sfinţi. Oamenii aceştia n‑au fost oameni obişnuiţi. Noi zicem astăzi că trebuie să fi fost fericiţi cei care au trăit în vremea Sfântului Pavel, în vremea Sfinţilor Apostoli… că i-au cunoscut, că au fost împreună cu ei… Dar iată că chiar noi am fost contemporani cu astfel de sfinţi. Iar responsabilitatea asta e foarte mare pentru fiecare dintre noi.
Fratele Popa Petru a fost foarte apropiat cu fratele Traian; şi fratele Traian l-a avut foarte aproape. Ei s-au iubit enorm de mult unul pe altul; s-au respectat enorm de mult unul pe altul. Fratele Popa Petru de fiecare dată amintea de fratele Traian, de învăţăturile, de poeziile, de cântările sale.
Odată m-am dus la fratele Traian. Am ajuns la el seara şi, cum nu mai aveam cu ce să plec în seara aceea, am rămas acolo până a doua zi. M-am culcat pe unul din cele două paturi care erau în cămăruţa lui şi… văd că, după ce m-am aşezat în pat, el a început să scrie. Dimineaţa mi-a dat o scrisoare pentru fratele Popa Petru.
Mai târziu mi-a povestit fratele Popa Petru ce era cu scrisoarea aceea. Fratele Traian primise invitaţia de a merge în străinătate pentru tratament. Atunci fratele Petre împreună cu fratele Ioanea de la Cârpeşti s-au dus la fratele Traian acasă şi fratele Petre i-a zis: „Frate Traian, nu mă împac deloc cu gândul ca frăţia ta să pleci din ţară. Ce-o să zică Biserica despre noi… ce-or să zică alţii? Că te-ai dus la străini… Nu mă împac cu gândul că pleci”. Fratele Traian l-a ascultat, s-a justificat… dar nu i-a căzut bine că fraţii s-au dus şi i-au spus să nu plece. „Şi în acea scrisoare, îmi spunea fratele Petre, ne-a mustrat foarte aspru: «…că aşa e vederea frăţiilor voastre mai îngustă, mai…». După scrisoarea asta, fratele Ioanea s-a dus şi şi-a cerut iertare de la fratele Traian. Dar eu, zicea fratele Petre, nu mi-am cerut iertare, că nu aveam pentru ce! De-atunci nu i-am mai amintit niciodată, nici el nu mi-a mai amintit nimic de problema aceasta”. Şi, după cum se ştie, fratele Traian totuşi nu s-a dus.
Am vrut să spun prin aceasta că exista între ei acea încredere pe care ţi-o dă simţământul unei prietenii adevărate. Ei au rămas prieteni! Între ei nu s-a produs nimic, nici o distanţare din acest motiv, chiar dacă, câte-odată, fratele Traian mai mustra… dar repede şi revenea…
Erau şi în trecut unii care aveau încredinţări străine. Nu‑şi făceau cruce… Ei formau o altă tabără. Erau nunţi patronate de nu ştiu cine dintre ai lor… Dar personalitatea fratelui Popa Petru a impus o aşa recunoaştere a calităţii sale duhovniceşti, încât era primit foarte bine şi de cei dintr-o parte, şi de cei din cealaltă. Era iubit deopotrivă şi de unii, şi de alţii. Când intra el în adunarea de nuntă, se făcea linişte, îl îmbrăţişau toţi şi-l ascultau cu drag. Aşa era peste tot pe unde mergea fratele Popa Petru.
Îmi aduc aminte iarăşi o întâmplare cu el. Odată treceam împreună prin Oradea. Şi, în răstimpul de la un tren la altul, îmi zice:
– Hai să mergem până undeva la o soră. Este soţia unui ofiţer de armată şi îmi este cunoscută.
Am mers la apartament, la bloc, şi, când s-a deschis uşa, am văzut… o doamnă! O doamnă foarte bine îngrijită… Fratele Popa Petru era îmbrăcat cu aceeaşi îmbrăcăminte pe care o purta de fiecare dată, oriunde mergea. Ea l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, l-a primit cu bucurie şi a zis:
– Până vine soţul, frate Petre, hai să îngenunchem şi să ne rugăm…
S-a rugat ea, apoi şi fratele Popa Petru. Pe urmă ne-am despărţit, am plecat. Dar vreau să spun că, la femeia asta, nu înfăţişarea era ceea ce atrăgea, ci interiorul.
Am participat de câteva ori împreună cu el la adunările din diferite oraşe. Noi eram îmbrăcaţi mai modest. În adunarea din Timişoara, de exemplu, sau din Cluj, oamenii erau mai scuturaţi un pic… Casele lor erau altfel… Şi totuşi era primit cu drag de fraţii de-acolo, cu braţele deschise.
De-aceea am spus că aceşti fraţi şi înaintaşi ai noştri cu care, cu unii dintre ei, am fost contemporani n-au fost oameni obişnuiţi. Ei au fost trimişi. Aşa cum spune acolo: „Fost-a om trimis de Dumnezeu. Numele lui era Ioan. El a vorbit despre lumină, dar nu era el lumina”. Fratele Popa Petru vorbea din capitolul acesta foarte des. Voia să scoată în evidenţă faptul că nu Sfântul Ioan era lumina, ci Mântuitorul era lumina. Apoi făcea legătura cu vremea noastră şi spunea: „Fost-a om trimis de Dumnezeu. Numele lui era Iosif. El a fost trimis poporului nostru, Bisericii noastre…”, şi aşa mai departe.
Oricât ar încerca cineva să spună despre fratele Popa Petru , nu se poate spune tot; sunt multe lucruri care rămân necunoscute. Totuşi amintirile acestea ne leagă cu cerul, ele formează legătura noastră pe verticală care ne leagă cu ei. Ei nu-s morţi pentru noi. Cu cât îi iubim mai mult, cu atât avem o legătură mai strânsă cu ei, cei care au plecat. Şi aceasta ne dă nădejdea că facem parte din ceata lor şi abia aşteptăm să-i reîntâlnim…
Oamenii aceştia au fost unicate, au fost trimişi pentru o vreme. Acuma dacă ar fi fratele Popa Petru, n-ar mai fi la fel. A fost vremea aceea atunci. Fratele Traian, dacă era acum, nu mai avea rost… E plină lumea de cunoştinţa Cuvântului… auzit peste tot: la radio, la televiziune, pe internet… dar percepţia lui s-a devalorizat. Carte nu mai citeşte nimeni, nici nu-i mai interesează.
Da, ei au fost trimişi exact pentru atunci.
Imediat după ieşirea fraţilor din închisori, după 1964, au început circuitele prin ţară ale fraţilor. Cu bilet în circuit, trenul era mai ieftin şi ne duceam pe la fraţi. Ei bine, legăturile noastre cu Ardealul au fost benefice, pentru că i-am cunoscut pe cei de-acolo şi, cunoscându-i, i-am invitat în zona noastră. Astfel a venit fratele Popa Petru de la Săucani, fratele Popa Petru de la Batiz, fratele Opriş, fratele Moise… şi au ajuns până în satele noastre. S-a făcut puntea asta între cei de-acolo şi cei de-aici. Fratele Popa Petru de la Săucani a fost la foarte multe nunţi aici în zona noastră: la Malu Alb, la Iveşti, la Rediu… Era atunci perioada aceea frumoasă, a anilor ’70, când i‑am luat pe tineri şi am mers… să ne cunoaştem. Era perioada când scriam foarte mult de mână, apoi ne-am învăţat să scriem la maşină… Am scris foarte mult la maşină. Am copiat Istoria unei jertfe volumul 1, volumul 2, volumul 3, de mână. Apoi am scris la maşină versificarea psalmilor… apoi din Cântări Nemuritoare şi din meditaţii nu ştiu câte volume… pe care le duceam fratelui Traian şi, când treceau fraţii pe la el, le dădea câte un exemplar. Aşa era vremea atunci, când nu se găsea carte religioasă aproape nicăieri în ţară…
De aceea, un gând şi un îndemn pentru generaţia care vine după noi este să citească. O mare pagubă este acuma faptul că fraţii nu citesc. Şi lucrările acestea lăsate nouă de înaintaşii noştri nu trebuie citite numai o dată, ci continuu. Şi nu citite pe fugă. Trebuie să te rupi de toată ocupaţia zilei şi să-ţi faci timp să citeşti ceva, pentru că scrierile acestea sunt de o adevărată valoare duhovnicească. Eu am citit foarte mult în viaţa mea şi altă literatură decât cea religioasă. Dar astăzi ar fi o pierdere de timp să mai citeşti astfel de lucruri, care sunt inferioare, duhovniceşte vorbind, faţă de ceea ce avem noi. Viaţa acum parcă se scurge atât de rapid, încât constaţi că nu mai ai timp, dacă vrei să te formezi duhovniceşte, să te mai ocupi şi cu lucruri de-astea ieftine. E cum zicea fratele Traian, că „trebuie să treieri un car de paie pentru a găsi un bob”.
Eu nu văd că tinerii de azi mai citesc. Internetul nu înlocuieşte lectura unei cărţi sub nici o formă. De exemplu, poezia fratelui Traian e atât de concentrată, că nu mai găseşti în altă parte aşa ceva. Şi, de fapt, nivelul nostru duhovnicesc scăzut vine mai ales din faptul că nu citim, nu cunoaştem Biblia. Biblia nu te plictiseşte să o citeşti, pentru că de fiecare dată descoperi acolo lucruri noi, lucruri importante. Or, zice Sfântul Ioan: „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis Tu”.
Visarion Ţuţu
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014, 2 vol.
