ŞI IERTAREA TREBUIE PLĂTITĂ

Urcuşul greu şi crâncen, prin anii duri de după,
mi-a dăltuit un suflet mai mátur şi mai clar,
căci, bând singurătatea c-o prea amară cupă,
i-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar…

Nu există iertare la Dumnezeu pentru nici un păcat; există numai pedeapsă! Dumnezeu nu iartă păcatul, ci-l pedepseşte.
La Golgota, pe Crucea şi Jertfa Fiului Său – Mântuitorul nostru Iisus Hris-tos – se vede cel mai limpede şi mai cutremurător acest mare şi veşnic Adevăr: Hristos plătea iertarea păcatelor noastre. El era pedepsit şi lovit de Dumnezeu pentru ca noi să fim iertaţi. Toate Sfintele Scripturi adeveresc asta.
Păcatul este o vătămare atât de mare adusă direct lui Dumnezeu şi Dreptăţii Sale, încât pentru el nu există iertare. Există numai acoperirea lui în suferinţă, în jertfă. Numai după ce Hristos, Mântuitorul nostru, a plătit preţul păcatelor noastre cu Sângele Său, noi am fost iertaţi. Altfel n-am fi fost salvaţi niciodată şi nici unii. Căci păcatul nu se iartă, ci se plăteşte mai întâi şi după aceea se iartă. Nu există păcat iertat fără plată, fără ispăşire. Ce nu ispăşeşte Dumnezeu, trebuie să ispăşească păcătosul. Ce ispăşeşte Hristos, nu trebuie să mai ispăşim noi.
Dar ca să ispăşească Hristos, trebuie neapărat să vii la El. Să-ţi plângi pă-catul şi să-l osândeşti, să-l lepezi şi să-l părăseşti pentru totdeauna. Numai astfel de păcate sunt cuprinse în răscumpărarea lui Hristos şi iertate de Tatăl.
Celelalte păcate, neaduse la Hristos şi nepărăsite la Crucea Lui, nu au ier-tare. Dumnezeu nu iartă păcatul. Dumnezeu pedepseşte păcatul ori în Hristos, ori în sufletul care a păcătuit.
Cine vrea să ierte şi să acopere un păcat al altuia, acela trebuie să plătească el însuşi în locul aceluia. Nu se poate altfel!

După a doua mea eliberare, a trebuit mai întâi să mă prezint tot la trei zile şefului uriaş, care trebuia să mă vadă, să mă ancheteze şi să mă ameninţe de fiecare dată, spre a fi sigur că nu mai merg nicăieri şi că nu mai fac nimic. Fără să-mi fi spus, aveam astfel domiciliu obligatoriu şi eram ca un deţinut în propria mea situaţie.
Uneori, noaptea, auzeam maşina cunoscută venind, apoi oprindu-se din sus sau din jos de poarta casei unde eram. Aceasta îi făcea mereu pe toţi ai familiei să tresară, să se scoale pe întuneric, să tremure pe după ferestre sau pe la garduri, ascultând, nu cumva…
Niciodată când plecam de acasă nu puteam fi sigur că am să mă şi întorc. Mi se puteau găsi oricând, orice motive spre a fi luat şi dus. De aceea, toţi ai mei trăiau plini de nerăbdare şi tremurând de teamă tot timpul aşteptării mele. Uneori trebuia să stau acolo un ceas, alteori cinci, alteori zece.
Tot timpul anilor 1948 şi 1949 l-am petrecut astfel.
În acest timp, măsurile apăsătoare s-au înăsprit asupra întregii Lucrări a Oastei Domnului. Fraţii lucrători erau tot mai des luaţi la anchete şi tot mai ameninţaţi cu pierderea libertăţii. Mulţi jandarmi sunt puşi pe urmele fraţilor de către preoţii care ne erau, aproape în totalitatea lor, mai vrăjmaşi decât jan-darmii.
Foarte mulţi jandarmi şi poliţişti se dezvinovăţeau jenaţi în faţa fraţilor prigoniţi pe nedrept, spunându-le:
– Noi n-avem nimic cu voi! Popii voştri ne obligă. Ce are popa cu voi?
Din cauza îndelungatei atitudini ostile a preoţimii Bisericii noastre, s-a creat între mulţi fraţi o atmosferă rece faţă de preoţi şi chiar faţă de Biserică. În acest fel li s-a dat ocazia altor culte creştine să se apropie prea mult, cei mai mulţi cu gând de acaparare şi de prozelitism. Unde lucrurile au fost împinse prea departe, rezultatul a fost adânc negativ.
Curentul pornit şi întreţinut de Sibiu prin doctorul Banu, Fulea, Moldoveanu şi încă câţiva, care, fără nici un fel de reţinere, făceau cu hărnicie misionarismul lor bolnăvicios, răspândea tot mai larg molima lor derutantă şi nimicitoare.
Adunări întregi sunt ameninţate să piară. Mii de suflete, pentru care s-a plâns, s-a luptat şi s-a jertfit atât de mult până când au fost aduse la Hristos, acum sunt ademenite atât de uşor, cu promisiuni sau ameninţări, spre a-şi călca legământul şi a-şi părăsi credinţa.
Unii sunt alungaţi cu ameninţări. Au fost nu numai preoţi care ne pârau, ca să ne alunge, ci şi „fraţi” de alte credinţe, care ne pârau şi ei, pentru a ne atrage, chiar şi de frică, la ei.
Ce îngrozitoare situaţie! Atât prietenii, cât şi duşmanii lucrau numai cu gând nimicitor, din toate părţile, împotriva noastră.
Din cauza domiciliului meu obligatoriu nu puteam să mă deplasez nicăieri, deşi din toate părţile fraţii îmi scriau alarmaţi şi îndureraţi.
În această situaţie confuză şi grea erau mulţi care, ca şi sibienii, umblau ca să lărgească ruptura dinăuntru, spre a duce toată Oastea în apele străine, numai ca să-i zădărnicească chemarea ei rânduită de Dumnezeu. Aceşti lucrători răi, depăşiţi de importanţa care li se dădea şi şi-o dădeau, nu treceau, formal, la cultele străine pe care le simpatizau, ci activau în mijlocul fraţilor, ţinând să ducă nu numai adunări întregi, ci întreagă Lucrarea după ei. Ce păcat mare se făcea împotriva voii lui Dumnezeu şi a planului Său avut de la început cu Oastea Sa!

Printre lucrătorii tineri activa atunci unul cu foarte multă vâlvă, anume Costică, despre care, în treacăt, am mai amintit. Voi fi silit acum să mă ocup în mod deosebit de el, pentru că acesta a fost şi a rămas unul dintre cei mai dăunători Lucrării lui Dumnezeu.
L-am cunoscut, pe cât îmi amintesc, prin anul 1945, venind de la o misiu-ne prin Moldova, într-o seară, în gara Adjud.
În aşteptarea unui tren, fiind mai mulţi fraţi aici, am auzit dintr-o dată pe cineva, suit pe un scaun, predicând cu glas tare, iar în jurul său o seamă de fraţi şi mai mulţi călători.
Am mers să-l ascult, dar felul lui de a vorbi, gesturile lui şi toată comportarea sa m-au şocat puţin, ca un avertisment. A fost o primă impresie trecătoare, pentru că îndată au venit fraţii şi au început să-l laude şi să-l plângă. Era un tinerel refugiat din Bucovina de Nord, familia lui rămăsese dincolo, iar acum trăia mai mult din mila familiei fratelui Leon Andronic şi din a fraţilor din Bucovina. Nu muncea nicăieri, umbla de colo-colo, „în misiune”, peste tot. Era un foarte bun vorbitor şi el îşi considera asta ca singura lui ocupaţie, dar foarte importantă.
În situaţia de atunci, îndată după război, când lucrurile erau încă atât de răscolite de furtuna ce abia trecuse peste noi toţi, am început să-l încurajăm şi pe acesta, cum făcusem în urmă cu Moldoveanu şi cu alţii, împotriva avertismentului primei impresii. Iar acesta, fiind exact de acelaşi caracter ca şi celălalt, a ştiut să se infiltreze tot aşa, reuşind să fie popularizat apoi prin gazetele noastre şi recomandat peste tot printre fraţi ca un „misionar pe ţară”…
Faptul că din unele părţi am început să primim unele veşti neplăcute despre purtarea lui printre fraţi n-a avut prea importante schimbări în atitudinea noastră faţă de el din pricina altor probleme, mai presante în momentul acela, şi din pricină că el ştia cum să înlăture bănuielile, afirmându-şi importanţa şi necesitatea „misiunii” sale.
Ajuns în anturajul celor din Sibiu, îmbolnăvindu-se şi el de aroganţă, făcând apoi legătura şi cu Solheim şi cu Wurmbrandt, e uşor de ştiut cât a lucrat şi el pentru răspândirea molimei stricătoare printre fraţi şi prin adunări.

Tot cam prin acel timp, în Nordul Ardealului îşi desfăşura o activitate mi-sionară cam la fel cu cea a lui Costică, dar cu o arie ceva mai restrânsă, un altul. Acesta era un tânăr originar dintr-un sat de munte dintre Alba Iulia şi Zlatna, cam de acolo de unde se trăgea şi fratele Eftimiu Florea de la Oradea. Fratelui Florea, plăcându-i de el, l-a luat în familia sa – cum îl luase mai târziu şi fratele Leon pe [Costică] Magdici.
Stând în familia fratelui Florea, acest tânăr a făcut în particular liceul la Oradea, apoi, susţinut mereu de fraţi, s-a înscris la Facultatea de Filologie din Cluj. În tot timpul şcolarizării sale el a fost hrănit şi ajutat numai de fraţii şi surorile din Oastea Domnului. Devenise, în felul acesta, şi el, un misionar foarte harnic, atâta vreme cât a avut nevoie de ajutor, ca să-şi termine şcoala. Şi a terminat-o, ajungând profesor. După aceea s-a făcut preot. Iar apoi, plin de aroganţă, a spus şi el: Părintele Trifa a fost un semidoct, fratele Marini, la fel… Oastea Domnului mai bine n-ar fi fost, fiindcă a creat numai necazuri Bisericii…
Astfel s-a încheiat, în Oastea Domnului, şi misiunea lui. Mai trăieşte, fizic, încă pe undeva prin părţile Năsăudului.
Dar nu despre el am vrut să vorbim, ci despre faptul că prin 1946, pe când era încă student la Cluj şi făcea misiune prin acele părţi, la una din adunările Oastei din Sărata, spunea el că la chemarea lui s-a hotărât să intre în Oaste un tânăr, anume Şandor. Mai târziu se plângea împotriva lui că acest fiu al său îi face pe acolo mari necazuri, provocând mereu tulburări şi partide printre fraţi.

La una dintre adunările mari din Simeria, în vara anului 1947, l-am cunoscut şi eu pe acest Şandor, cu ocazia primului scandal întâmplat vreodată într-o adunare a Oastei. Şi scandalul acesta îl provocase tocmai el. Iată cum a fost atunci:
Se terminase adunarea frăţească de la Sâncrai, lângă Simeria, iar fraţii lucrători abia se adunaseră pentru o scurtă stare de vorbă, de-o parte, când auzim afară vociferări şi strigăte neobişnuite niciodată printre fraţi.
Nişte surori au venit înăuntru unde erau fraţii adunaţi şi, cu nişte feţe şi voci speriate, ne-au zis:
– Sunt aici doi care zic că sunt fraţi, veniţi de la Cluj, şi sunt furioşi că ei n-au fost chemaţi la sfatul frăţesc.
– Cine sunt aceştia?
– Nu-i ştim, nu-i cunoaştem! Unul este mai tânăr şi este orb de un ochi. Acela face scandal. Celălalt e mai în vârstă.
Am ieşit afară şi i-am văzut. Nu-i cunoşteam pe nici unul. I-am întrebat:
– Ce-i, fraţilor? Cine sunteţi şi ce s-a întâmplat?
– Noi venim din Nordul Ardealului, începu să strige tot pe tonul dinainte tânărul chior. Am cheltuit atâţia bani cu drumul, iar acum să nu fim băgaţi în seamă şi să nu fim chemaţi şi noi la sfatul acesta? Cine sunteţi frăţia-voastră de nu ţineţi seama şi de noi, care venim din partea tuturor fraţilor din Nordul Ardealului?
Atitudinea acestui tânăr m-a izbit adânc. Mi s-a părut, dintr-o dată, de-a dreptul obraznică şi total necredincioasă. De când făceam parte din Oastea Domnului şi de când umblasem printre fraţi, niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Era prima dată când întâlneam un astfel de caz.
– Liniştiţi-vă, fraţilor, le-am spus eu îndurerat. Cum vă permiteţi să vorbiţi în felul acesta despre aceşti fraţi, dumneavoastră, care ne vedeţi şi veniţi între noi pentru prima dată? Ce fel de credincioşi sunteţi d-voastră de faceţi aşa ceva? Veniţi înăuntru să vă cunoaştem!
Am mai continuat în felul acesta discuţia cu ei, dar sfatul frăţesc n-a mai putut continua. Toată atmosfera de bucurie, de pace, de rugăciune a fost spulberată de duhul rău cu care veniseră cei doi…
Am spus asta pentru a arăta felul în care şi-a făcut intrare printre fraţi acest Şandor, de care apoi Lucrarea Domnului n-a mai putut scăpa până astăzi. Din scandal în scandal, din lupte în lupte, acest om s-a ţinut scai, de atunci, de Lucrarea Domnului, făcând numai rău şi tulburare pe oriunde a ajuns.
Istoria lui e plină de învăţăminte grozave.
Îngăduinţa frăţească, cu care i-au fost acoperite şi suportate toate relele făcute printre fraţi a fost slăbiciunea noastră prin care a izbutit el să se introducă tot mai sus.
Compensarea naturală de la Dumnezeu a făcut ca, în locul ochiului pe care îl pierduse în copilărie, să aibă o memorie bună (lucru care se petrece obişnuit la cei lipsiţi de vedere). Cu această memorie şi-a însuşit câteva versete, câteva istorioare şi, având un dar înnăscut de artist de teatru, s-a obişnuit repede să alcătuiască nişte predicuţe lacrimogene care să impresioneze sufletele simple şi credincioase. Cu aceste predicuţe şi cu talentul lui de jucător de teatru începu să cutreiere ţara, venind totdeauna acasă încărcat de cadourile după care umbla printre fraţi. Surorile, îndeosebi, îl ajutau, zicându-şi:
– Sărmanul, nici nu vede cu un ochi! Îţi faci şi pomană cu el că îi dai!
Aşa a ajuns el, de la pomana frăţească, să fie salariatul unora care-l trimiteau prin ţară pentru a culege şi a da informaţii despre fraţi, ca apoi să li se întocmească dosarele pentru viitoarele procese.

Între aceştia doi îmi sfârşeam anul 1949: între Pop şi Costică. Amândoi aveau să fie folosiţi în viaţa mea pentru limpezirea celui mai cutremurător adevăr pe care aveam să-l aflu, plătindu-l în felul cel mai greu, nu peste mult timp. Şi iată cum:
Costică făcea „misiune” prin Bucovina lui. Şandor făcea „misiune” şi el prin Nordul Ardealului său. Amândoi îmi cereau cărţi şi Biblii. Mai aveam încă multe din cărţile de la Sibiu, din cele tipărite la Beiuş şi din cele aduse şi strânse sau comandate de pe la Bucureşti.
În vremea arestării mele nu-mi fuseseră făcute percheziţii şi nici după eliberarea mea. Aveam multe din cărţile mele, din cărţile părintelui Iosif, din cele tipărite la Beiuş şi multe Biblii rămase din cele comandate înainte. Aveam toată corespondenţa primită de la părintele Iosif, de la fraţi şi multe cărţi şi co-lecţii alese în biblioteca personală. Pe unele le ascunsesem, dar multe erau la îndemână, pentru a le trimite fraţilor care mi le cereau…

Prin luna noiembrie a anului 1949, mă pomenesc acasă cu Costică, bine îmbrăcat, venind din Bucovina şi rugându-mă:
– Am ajuns şi eu la o răscruce a vieţii mele. Aş dori să-mi fac şi eu un rost în viaţă. Am găsit un suflet credincios şi o familie de fraţi în care aş dori să mă aşez. Cum n-am pe nimeni în ţară, te rog, în numele Domnului, să vii să mă ajuţi! Am nevoie de cineva de încredere care să vorbească pentru mine, ca să fiu primit în familia surorii tinere cu care vreau să mă căsătoresc. Te rog să faci acum şi pentru mine ceea ce ai făcut şi pentru Moldoveanu când te-a rugat şi el la căsătoria lui. Sunt exact în aceeaşi situaţie şi eu cum era el atunci.
– Unde este familia asta?
– În comuna cea mai de nord a ţării, chiar la graniţa cu ruşii.
– Şi când să mă duc?
– Cât mai curând, chiar acum dacă se poate.
– Dar ştii starea mea. Eu nu pot să mă deplasez de acasă decât cu foarte mare risc. Ştii că sunt urmărit îndeaproape…
– Te rog în numele Domnului, fă aceasta pentru mine! Eu nu mai am pe nimeni, iar părinţii fetei mi-au zis că numai dacă mergi frăţia ta vor sta de vor-bă cu mine…
Şi lacrimi mari îi umplură ochii…
– Fie ce va fi, mă pregătesc şi plecăm!

Am mers, numai Domnul ştie cum, trecând printre razii şi controale de frontieră. Am ajuns acolo, în casa unui foarte cunoscut frate, anume Vasile, iar de la el am mers singur, cu Costică, la familia fetei dorite. Fratele n-a vrut să meargă cu noi. Şi nici el nu mi-a spus atunci de ce nu vrea să meargă. Ştia el ce eu nu ştiam încă.
Cu părinţii fetei şi cu ea ne-am înţeles, până la urmă, bine. A rămas vorba că se vor face pregătirile începătoare ale nunţii care urma să se facă îndată ce totul va fi gata. Am plecat acasă fericit că am putut face ceva şi pentru aşezarea acestui suflet singuratic faţă de care simţeam o milă şi o dragoste înţelegătoare şi caldă din cauza stării lui.
Dar n-au trecut decât vreo două săptămâni şi m-am pomenit din nou acasă cu Costică, dar nu singur. Venea cu tânăra soţie a fratelui Vasile din comuna cea mai de nord a ţării, unde fusesem peţitor pentru el.
– Suntem zdrobiţi de tot! îmi ziseră amândoi, îndată ce rămăsei numai sin-gur cu ei.
– Ce s-a întâmplat? întrebai eu grăbit.
Mă aşteptam la o veste bună şi, când colo, cine ştie ce rău mai trebuie să aflu. Îmi povestiră printre suspine şi printre lacrimi despre o veche legătură a lor vinovată, pentru care aruncau acum toată vina şi răspunderea numai asupra diavolului. Din legătura asta urma să iasă acum la lumină dovada care nu mai putea fi tăinuită. „Aici era toată marea nenorocire”, zicea el. Dacă aceasta se întâmplă, atunci el, care este un lucrător atât de cunoscut în ţară, va fi dovedit un nelegiuit, iar aceasta va fi o lovitură atât de mare pentru Lucrarea Domnului, încât o mare mulţime de suflete se vor dărâma din cauza asta.
Ori dacă nu, lor, amândurora, nu le rămâne decât să se sinucidă, lucru care ar aduce iarăşi o tot aşa de mare nenorocire.
A treia cale ar fi să facă să dispară dovada vinovăţiei lor înainte de a veni la lumină: să-şi omoare copilul.
Aceasta era marea nenorocire pentru care veneau ei la mine şi marea încurcătură pe care trebuia s-o dezleg eu.
Viaţa lor, ori viitorul Lucrării Domnului în părţile acelea, ori viaţa copilu-lui care venea, depindeau acum în totul doar de răspunsul pe care îl voi da eu… La ce strâmtoare grea ajunsesem!
Am ascultat totul cu spaimă şi cutremur.
Într-adevăr, părea că aşa şi era.
Dar cuvântul ce mi se cerea mie atunci însemna un atât de grav angaja-ment al meu în faţa lui Dumnezeu! O luare asupra mea a întregii lor răspunderi. O acceptare să plătesc eu însumi, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu şi a conştiinţei mele, preţul oricărui păcat din acestea trei pe care l-aş fi dezlegat.
Ei n-ar fi vrut nici ruşinea Lucrării şi nici sinuciderea lor, ar fi vrut uciderea dovezii; dar ei, care acceptaseră cu plăcere prima parte a păcatului, nu mai voiau acum să accepte răspunderea pentru a doua parte a lui. Răspunderea vroiau s-o poarte altul.
Şi de aceea veneau la mine, s-o port eu.

Am simţit atunci, ca niciodată, cumpăna cea grea la care mă aflam. Duhul mă înştiinţa limpede: „Ia seama ce faci, gândeşte-te bine ce alegi!”
Eram între două grozăvii. Nu voi uita niciodată acele cumplite frământări între care îmi era măcinat şi răvăşit tot sufletul. Vedeam bine că de o parte era prăpastia morţii, pe marginea căreia stăteau sufletele acestea şi încă atâtea altele. Iar de partea cealaltă, cuptorul ispăşirii aprins.
La mijloc stătea Judecătorul, într-o mână cu Cumpăna, şi-n cealaltă cu Sabia înfocată. Cumpăna atârna greu, împreună cu ei cu tot, înspre prăpastia morţii. Cuvântul pe care trebuia să-l rostesc eu urma să mă arunce pe mine de partea cealaltă a cumpenei, dinspre cuptor, dinspre sabie.
Momentele erau cumplite. Primejdia pierzării lor, gemetele, lacrimile, fe-ţele lor nenorocite mă cutremurau, pierderea altora – şi mai mult…
Atunci nu m-am mai putut gândi la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul înfricoşat, am ales ispăşirea. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă şi mi am dat consimţământul la ea.
Am spus cuvântul care îi dezlega pe ei, dar mă lega pe mine. Am păşit eu în faţa Judecăţii şi Săbiei, în locul lor. Le-am spus cu lacrimi şi cu groază doar câteva cuvinte:
– Ştiu că va trebui să ispăşesc. Vă rog însă să nu mai păcătuiţi! Rupeţi-o cu păcatul chiar acum şi pe totdeauna. Şi pocăiţi-vă adânc înaintea lui Dumnezeu toată viaţa voastră, ca El să vă ierte.
Nu era în aceste cuvinte ale mele numai o condiţie pe care le-o pusesem pentru dezlegarea mea, ci era mai mult. Era o implorare spre a nu mai păcătui. Simţeam că încă un preţ pentru un singur păcat al lor nimeni pe lumea aceasta n-ar mai fi primit sau n-ar mai fi putut să-l plătească. Măsura păcatelor lor era atât de plină încât nici o picătură n-ar mai fi putut încăpea în ea.
Au promis bucuroşi, cu legământ şi lacrimi, că aşa vor face.
Au promis cu legământ – dar nu l-au ţinut. Poate chiar în clipa când au pus legământul erau hotărâţi să nu şi-l ţină. Sunt încredinţat că, dacă şi l-ar fi ţinut, Domnul i-ar fi iertat, iar după ispăşirea mea m-ar fi iertat şi pe mine. În felul acesta nici eu n-aş mai fi spus asta niciodată şi nimănui. Dar ei au mărit răul până la toate marginile ţării.
Iar Dumnezeu i-a pedepsit în faţa lumii întregi.

Eliberaţi de mine, atunci, de sub orice povară, ei răsuflară uşuraţi şi plecară bucuroşi, lăsându-mă acum pe mine cu simţământul că ceva ca un munte uriaş s-a prăbuşit peste sufletul meu, îngropându-mă sub el. Am simţit dintr-o dată că între mine şi Dumnezeul meu s-a înălţat un zid rece şi gros, de la pământ până la cer. Că prin nici o parte rugăciunile mele nu se mai puteau înălţa şi trece spre El din cauza zidului acestuia. Şi nici razele Lui nu mai puteau străbate până la mine. Muntele era mânios, zidul era vrăjmaş, iar eu, singur.
Nici o stare din câte am trăit pe lumea asta n-a mai fost pentru mine la fel cu cea pe care o trăiam atunci. Din clipa legământului meu din Ziua Rusaliilor neuitate, nimic nu mă mai rupsese pe mine de Dumnezeul meu. Dar acum El era dincolo de munte şi dincolo de zid, eu – singur, fără El – dincoace…
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că vreun păcat poate într-adevăr să pună aşa un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu, după cum, fără să gân-desc, citisem de atâtea ori acel loc din Scriptură: „Nu mâna Domnului este prea scurtă ca să vă mântuiască, nici urechea Lui, prea tare ca să vă audă, ci păcatul vostru pune un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatul vostru vă ascunde Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte”… (Isaia 59,1-2).
Gemea, zi şi noapte, tot sufletul din mine şi mi se topea toată fiinţa în flăcările conştiinţei care mi se zbuciuma necurmat. Mi se părea că sunt aruncat undeva într-un gol sau într-o mlaştină în care mă afund fără salvare… Că umblu printr-un pustiu primejdios… Că mor într-o peşteră închisă în care nimeni nu mă ştie şi nu mă aude şi nu se mai interesează de mine. Rugăciunile îmi păreau fără rost. Strigătele, fără ecou. Lacrimile, fără uşurare. Cerul închis şi Dumnezeu nicăieri…

Atunci dorisem fierbinte numai să mor. Să nu mai trăiesc nici o clipă în felul acesta pe pământ. Dar, când mă gândii mai adânc la moarte în felul aces-ta, îmi fu şi mai groază. Cum să mor aşa? Cum să merg eu în felul acesta, în starea aceasta în faţa lui Dumnezeu? Pentru prima dată de când aflasem pe Domnul Iisus îmi dădeam seama ce cumplită poate fi întâlnirea cu moartea când eşti fără Hristos şi fără lumină, cu un cuget apăsat de un păcat care te-a învinovăţit faţă de Dumnezeu.
– Doamne, am strigat atunci deznădăjduit, trimite-mi orice, dar nu mă mai lăsa în starea aceasta. Aruncă-mă oriunde, dar numai să ajung să Te întâlnesc din nou pe Tine. Cere-mi orice şi pedepseşte-mă oricum, dar numai ia dintre Tine şi mine acest zid monstruos şi îngrozitor după care nu mai pot trăi despărţit de Tine. Pedepseşte-mă oricum, dar numai ia de peste mine acest munte vrăjmaş şi greu. Spune-mi orice mustrare, dar nu mai tăcea faţă de mine…

A durat asta aproape trei luni de zile. În timpul acesta, „misionarul” Şandor era pe undeva prin Maramureş; îmi tot scria şi îmi tot cerea cărţi şi Biblii. Avea şi unele probleme asupra cărora îmi cerea stăruitor răspuns. I-am trimis şi i-am scris.
Despre Costică nu mai ştiam nimic.
Înţelepciunea şi bunătatea Domnului faţă de mine a folosit prilejul acesta pentru a pune capăt frământărilor mele şi a aduce vremea ispăşirii pe care o acceptasem. Dumnezeu avea milă de mine şi îmi pregătea izbăvirea prin foc.

Era ziua de 12 februarie 1950, când tocmai se împlineau doisprezece ani de la izbăvirea din suferinţă a părintelui Iosif. Fusesem chemat de dimineaţă să dau un ajutor la nişte lucrări la primăria comunei unde locuiam.
Cam pe la ora nouă, am fost ridicat de acolo de către şeful Securităţii de la Beiuş, care, arătându-mi pistolul în semn de ameninţare dacă nu m-aş supune, mă împinse un pas înainte şi-mi arătă direcţia, pe jos, spre Beiuş.
Mă uitai la el atât de liniştit şi de nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici un cuvânt să continue. Şi o luai înaintea lui fără să ne mai vorbim nimic unul altuia.
– Stai! îmi zise el, când ajunserăm pe podul de unde o lua drumul spre noi. Aşteptăm aci să vină căruţa cu materialele tale. Cum ai putut tu să lucrezi atât de mult, aci lângă noi, banditule? Şi noi să nu ştim nimic! Noi credeam că tu te-ai liniştit de când ai fost pe la noi, dar tu lucrai! Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea. Ţi-arăt eu ţie, tâlharule!
Era palid de furie şi se uita la mine ca o fiară.
Dar părea că vorbeşte altcuiva, aşa de puţin mă-ngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva: se vede că fusese pe la mine pe acasă în lipsa mea, că-mi făcuseră percheziţie sau chiar mai făceau încă, dacă aşteptam căruţa de care spusese şi care nu mai venea… Ce vor fi aflat oare din câte aveam? Ce vor fi luat?…
Aveam acasă tot ce strânsesem de când mă hotărâsem pentru Domnul. Tot ce tipărisem şi mai erau din cele vreo zece cărţi personale. Colecţii, manuscrise, albume de fotografii, corespondenţa. Tot ce strânsesem cu o dragoste evlavioasă faţă de cărţi, faţă de artă, faţă de adevăr, faţă de frumos.
O mare parte din ele le ascunsesem, îndemnat de o tainică înştiinţare lăun-trică, prin diferite locuri, pe acasă. O mare parte le îngropasem în lăzi, în vatra şoprului şi în alte locuri, ca pe o comoară scumpă pe care ţi-o simţi ameninţată. Ţineam la aceste lucruri ca la cea mai scumpă avuţie pe care o mai aveam pe lumea asta lângă sufletul meu. Erau lucrurile Domnului şi munca mea cea mai din greu, câştigată cu sudoarea, cu lacrimile, cu tot ce aveam mai de preţ în cei mai frumoşi ani din viaţa mea.
Acum nu ştiam cât de nimicitor s-au purtat la percheziţie. Cât au luat din cele din casă. Cât au mai aflat din celelalte. Ştiam că voi fi întrebat despre tot ce au aflat şi despre ceea ce încă nu aflaseră. Ce să spun dacă au aflat? Ce să spun dacă n-au aflat?
Astea erau adevăratele mele îngrijorări.
Stăteam pe podul de lemn de peste valea care curgea liniştită pe sub pod, rezemat cu spatele de bârna podului. Deodată îmi adusei aminte că în buzunar aveam mai multe însemnări şi scrisori de la fraţi. Cum el privea pe drum, eu am scos uşor tot ce aveam, le-am rupt şi, mototolite în palmă, le-am dat drumul pe la spate, jos, în apa care curgea. Să nu mai ajungă în mâinile lor.
Stătusem destul de mult. Nu mai avea răbdare, şi căruţa nu mai venea. Fu-rios, se întoarse către mine, înjurându-mă:
– Plecăm! Dă-i drumul! Vor veni ei.
Am luat-o iarăşi înaintea lui. La intrarea în oraş, doi copii se jucau pe marginea trotuarului. Unul era băiatul meu, de unsprezece ani, care învăţa la Beiuş şi locuia la cineva aici. Copilul sări să vină la mine, zicându-mi:
– Slăvit să fie Domnul, tăticule. Unde mergi? Vin şi eu cu tine!
– Nu, Viorel! i-am zis eu. Unde merg eu acum tu nu poţi veni cu mine. Rămâi aci şi vă jucaţi mai departe.
Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea şi, înspăimântat, începu să plângă.
– Fii liniştit, Viorel, l-am încurajat eu, iarăşi voi veni!
Şi lăsai copilul plângând, ca să nu-i mai dau ocazie şefului să izbucnească chiar acolo.
– Ai otrăvit şi sufletul copilului, banditule! zise el pornind, cu ochii încruntaţi întorşi spre copil.
Nu intrasem mult în oraş când îl văd venind spre noi pe fratele Gavriş, având pe el o şubă groasă. Văzându-mă cu şeful şi bănuind unde mergeam, se dezbrăcă de şuba lui şi vru să mi-o dea, fiindcă eu nu aveam decât o haină subţire. Era încă iarnă, dar fusese o zi călduţă, iar eu, plecând doar pentru câteva ceasuri de acasă, nu-mi luasem decât haina asta.
Şeful se făcu dintr-o dată roşu, sări la el şi scrâşni:
– Stai! Ce vrei să faci? Vrei să-i dai haina? Bine, vino şi tu cu el. Eşti de-al lui, ha? Las’ că te vedem noi şi pe tine. Dă-i drumul lângă el!
Fratele se uită liniştit la mine, apoi mi se alătură, păşind lângă mine, amândoi, înaintea lui.
Mă întristai, văzând că aşa se întâmplară lucrurile. Fratele era încă tinerel în credinţă, doar de vreo doi ani, şi mă temeam ca nu cumva încercarea aceasta să-l dărâme. Dar încredinţai totul în mâna Domnului, gândindu-mă că totuşi împotriva lui nu aveau nimic şi o să-i dea îndată drumul, doar o să-l în-fricoşeze puţin.
Toată lumea se uita după el şi după noi; asta, desigur că îl deranja. Îşi şter-gea mereu fruntea de sudoare.
Când văzu în piaţă pe primul miliţian, i se uşură sufletul. Îi făcu semn să vină la el şi, arătând spre noi, îi porunci:
– Du-i imediat la Securitate pe amândoi! Dar fii atent, îi predai ofiţerului de serviciu!
Şi, arătând spre mine, îi şopti ceva încet.
– Am înţeles, să trăiţi!
Străbăturăm oraşul până la marginea cealaltă. Securitatea se mutase aproape afară din oraş.
Pe fratele l-au oprit în curte, iar pe mine m-au băgat înăuntru. Când am in-trat, de la masă s-a ridicat un ofiţer gras şi îndesat care, privindu-mă cu nişte ochi roşii şi fioroşi, mă întrebă printre dinţi:
– Cine eşti tu, mă, cum te cheamă?
I-am spus numele meu.
– A, tu eşti pocăitul ăla? No, bine că eşti aici. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea cu palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac…
După ce obosi, îmi strigă:
– Scoate tot ce ai prin buzunare, banditule! Pune pe masă tot! Scoate şire-turile, actele, cureaua – tot. Să n-ai cu ce să te spânzuri…
Şi alte înjurături urmară. Gâfâia şi transpirase.
Când terminai de scos tot, mă smuci de braţ şi cu un pumn şi un picior în spate, mă izbi spre o uşă în partea cealaltă, poruncindu-mi:
– Ieşi pe-aici!
Am ieşit într-un coridor care cobora pe nişte scări în curtea dinăuntru, tot timpul lovit, când cu pumnul, când cu cizma.
În curte, un mare câine-lup care se ridică de undeva venind spre noi.
– Prinde-l, Lup! Banditul! strigă el spre câine.
Dar câinele veni liniştit spre mine. Mă mirosi, apoi se întoarse spre el, dând din coadă.
– Prinde-l, Lup! strigă el din nou, mai supărat, bătând cu cizma în pământ.
Dar câinele nici nu se mai uită la mine.

La marginea curţii, spre fund, era o clădire joasă ca un şopru. Avea o singură intrare. Fusei împins într-acolo.
Deschise uşa de scândură groasă cu crăpături, apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înşirate la rând patru uşi. Fiecare uşă avea în mijloc o gaură rotundă, cât putea să intre prin ea o mână. La prima uşă trase zăvorul şi mă izbi cu un pumn înăuntru. Apoi, trântind uşa după mine şi împingând izbit zăvorul, îmi zise, înjurându-mă:
– Aici să îngheţi şi să putrezeşti, pocăitul dracului!
Şi plecă, trântind uşa coridorului, îndepărtându-se.
Celula, îngustă de doi pe trei metri, era goală. Nu mai era în ea nimic decât un prici de scânduri gol. Pe jos, ciment. Uşa, care da în coridor, era de scânduri de fag groase, cu crăpături la încheietură şi cu gaură la mijloc, fără nici o acoperitoare. Prin gaura asta se vedea o parte din curtea interioară, căci uşa de la intrare rămăsese deschisă.
La coridor, în stânga, era o fereastră. Din celula mea, printr-o crăpătură a uşii şi prin fereastra care era în dreptul ei, se vedea curtea tocmai în partea unde era poarta mare prin care, fiind la fel deschisă, se vedea poarta principală cu tot ce intra şi ieşea pe acolo.

După ce rămăsei singur, îngenuncheai jos pe ciment şi, cu ochii prin vizeta rotundă înspre stropul de cer care se vedea prin ea, încercai să-mi încredinţez viaţa de acum în mâna Domnului şi Dumnezeului meu, rugându-L cu lacrimi amare să vină la mine şi să mă întărească.
Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse inimii mele chinuite. Toate uşile înspre cer erau mai închise decât cea de aici. În asta mai era o gaură măcar prin care mai puteam vedea ceva… Spre cer, nimic.

Mă ridicai şi încercai să aflu pe unde aş putea vedea şi auzi ceva când va veni căruţa. O, de-aş putea vedea cât de puţin, ca să ştiu ce au aflat… Sau dacă aş vedea ce se întâmplă cu fratele rămas în urma mea. Poate îl vor aduce şi pe el aici…
Nu l-au adus. După ce i-au dat şi lui câteva lovituri şi ameninţări, l-au scos afară şi l-au lăsat să plece.

După o vreme lungă de aşteptare, cu ochii aţintiţi mereu spre poartă, am văzut-o deschizându-se şi căruţa intrând, încărcată cu vârf de lăzi şi pachete, cu toate cărţile mele. Am cunoscut, dintr-o privire, tot ce aveam în casă, în şopru, în pod. Saci, lăzi, pachete. Cărţi, Biblii, colecţii, albume – totul! Sus, mânând caii, era Gheorghe, omul de serviciu al primăriei. Apoi căruţa întoarse pe după colţ şi nu mai văzui nimic. Înţelesei într-o clipă că aflaseră şi că luaseră totul.
Ce pustiire trebuie să fi făcut acasă şi cum îi vor fi chinuit pe ai mei!
Căzui zdrobit pe priciul rece, cu faţa în palme.
Pierdusem toată avuţia mea de cărţi pe care le strânsesem, bucată cu bu-cată, ca unul care îşi face o casă, începând de la un cui, de la un ţăruş, de la o scândură, undeva într-un colţ de lume, gol-goluţ şi singur-singurel…
Când mă trezisem eu pe lume, în casa părintească era o singură carte de citit, pe jumătate ungurească, rămasă de la şcoala tatălui meu, care făcuse şcoala lui primară printre unguri.
Pe primii mei bani, eu cărţi mi-am cumpărat. Şi de atunci, pas cu pas, pe unde am fost, cărţi am strâns, pentru că am iubit cartea şi le-am îngrijit ca pe ochii mei. Am avut ocazie să cumpăr ori să primesc cărţi unice. Cu autografe de la scriitori aleşi, piese care nu se mai găsesc… Şi iată, acum totul a intrat aici în acest cuptor aprins, cu mine cu tot. Ştie numai singur Bunul Dumnezeu cum vom mai ieşi de-aici, şi ele şi eu.
Am început să plâng amar. Simţeam că mă scufund cu totul într-o prăpastie fără fund şi într-o noapte fără nici o rază.
Încercai din nou să mă rog, să capăt un semn, o mângâiere, o rază, o cât de mică întărire pentru ceea ce mă aşteaptă. Stăteam proşternut pe ciment, cu toată faţa la pământ, spre uşa îndurării lui Dumnezeu. Căzuse trăsnetul asupra mea, se năpustise furtuna, năvăliseră caldeenii şi, în mai puţin de o jumătate de zi, rămăsesem mai gol decât Iov când a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce în sânul pământului…”
Dar eu eram şi mai gol ca el, fiindcă sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet.
Am gemut ca un disperat:
– Dumnezeul meu, dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi Tu? De ce taci Tu, Mântuitorul meu scump? Tu ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, de ce acum îmi stai atât de departe în pustiirea care a dat peste mine? De douăzeci de ani, de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice greu ai fost gata să vii lângă mine. La orice strigăt ai fost gata să mi ajuţi. Şi acum, iată, în cea mai grea zi din viaţa mea – aici în groapa acestor lei furioşi şi dezlănţuiţi împotriva mea –, mă laşi singur, Doamne! Şi strig – şi nu-mi răspunzi! Şi Te chem – şi nu vii! Şi sunt despuiat de tot şi în cea mai grea stare – şi nu-Ţi pasă! Ape reci şi negre năvălesc spre mine şi mă înconjoară din toate părţile – şi Tu nu-mi dai nici un semn de ajutor. Şi bat la poarta Ta închisă – şi nu-mi răspunzi. Stau prăbuşit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoşată aşteptare – şi Tu nu mă vezi!
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe, pentru ce m-ai părăsit atât de total, pentru ce m-ai lăsat atât de singur?…
În zadar însă. Uşa Lui rămânea închisă. De după zidul rece şi gros nu venea nici un răspuns.

Numai din pustiul întunecat al inimii mele, un gând mi se ridică până la lumina minţii răvăşite, şi acest gând îmi spuse:
– Ai luat păcatul acelora asupra ta! Iată, a sosit acum vremea să-l ispăşeşti! În zadar strigi, în zadar aştepţi, în zadar cauţi izbăvire. Nu mai este nici un alt drum decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârşit! Rabdă până când va fi plătit tot-tot!…

Mi-am plecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remuşcări şi n am mai putut spune decât:
– Da, Doamne, aşa este! Fie voia Ta.
Şi m-am ridicat cu aceeaşi povară şi temere, şi apăsare cu care mă prăbuşisem. Dar acum înţelesesem.
Se înserase… De azi-dimineaţă nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă parcă era mai frig decât afară, iar eu nu aveam pe mine decât haina asta subţire şi uşoară.
Tremuram din tot trupul, fiori de frig se înălţau din ciment şi îmi înlemneau toată fiinţa. Mă aşezam obosit pe priciul gol, dar mă ridicam îndată, să nu îngheţ. Făceam trei paşi de la uşă până la perete, apoi iar ceilalţi trei înapoi, dar oboseam atât de repede şi mă dureau toate încheieturile trupului.
De frig, mă chinuia trebuinţa ieşirii afară, care devenise atât de dureroasă încât mă strângeam cu mâinile pe sub stomac. În celulă însă nu era nici cel mai mic vas pentru nici un fel de liniştire trupească a acestor nevoi omeneşti. Pe afară nu se mai auzea nimeni, chiar dacă aş fi bătut în uşă să mă sloboadă cineva. În această a doua curte nu se auzea nici o mişcare. Numai câinele-lup, negru şi mare, îl vedeam plimbându-se şi-l auzeam lătrând.

Se înnoptase, şi… nimeni.
Dar deodată tresar. În sfârşit, se aud paşi de cizme grele apropiindu-se. Se trage zăvorul şi se deschide uşa. Şi, la câtă lumină era afară prin curte, văd o statură puternică şi aud un glas fioros:
– Ieşi!
Când am trecut pe lângă el, un pumn greu, ca un mai de fier, simţii că mă izbeşte după cap. Am fost aruncat departe şi gata să cad.
Mă ajunse din urmă şi, cu o înjurătură îngrozitoare, simţii în spatele meu cizma lui grea. Câinele se repezi spre mine.
– Prinde-l, Lup! Ia banditul!
Dar câinele nu-mi făcu nici un rău.
Nu ştiui încotro vrea el ca să merg… Păşeam înainte spre gard. Mă simţii smucit de mâna stângă şi un alt pumn în cap mă izbi spre nişte scări.
Înţelesei că trebuia să urc pe acolo. Păşii prima scară, dar altă cizmă şi alt pumn mă izbi peste două scări în sus.
Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uşi. Mă oprii la prima, dar pumnul şi cizma mă izbiră spre cealaltă. Mă oprii la a doua, dar fui izbit la fel şi de la asta. Aşa am ajuns până la ultima uşă prin care fusei împins înăuntru.
Acolo mă mai aştepta unul cu un ciomag negru în mână. Cu nişte înjurături scrâşnite printre dinţi, se năpustiră amândoi asupra mea, lovindu-mă pe unde apucau: peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare… După ce obosea unul, începea celălalt:
– De unde ai avut atâtea materiale, banditule?
– Le-am cumpărat, le-am scris eu, le-am împrumutat.
– Unde ai ascuns maşina cu care le-ai tipărit?
– Dar maşina asta nu se poate ascunde… Este mare cât o batoză, domnule! Cum s-o ascund?
– Nu vrei să spui? Unde ai ascuns maşina? Tu ai o maşină de asta acasă. Cât am căutat, n-am aflat-o. Spune, unde-i?
– Domnule, o tipografie nu se poate duce la ţară… Este cât o locomotivă, domnule. Tipografiile sunt numai la oraş. Acolo am tipărit cărţile. Scrie pe fiecare carte unde este tipărită şi când…
– Adică nu vrei să spui!
Şi se năpustiră asupra mea şi mai furioşi, lovind fără alegere şi oprire.
– Spui sau nu spui?
N-am mai răspuns nimic.
Nu-mi mai simţeam nici capul, nici mâinile, nici nimic. Urechile îmi ţiuiau ca nişte sirene, toată pielea îmi ardea, din nas mi se prelingeau două şiroaie de sânge pe mâini, pe piept, pe podea… Parcă nu mă durea nimic, ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup.
Obosiţi, se opriră şi se uitau la mine cu nişte ochi încruntaţi şi neputinci-oşi.
– Du-l înapoi, zise unul, ştergându-şi fruntea udă de sudoare. Las’ că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă… Anul acesta, anul viitor, lasă…
– Nu mai ieşi tu de aici, banditule!
Cel care mă adusese, deschise uşa scrâşnind şi, izbindu-mă în ea, gemu:
– Dă-i drumu’ înapoi!
Şi mă împinse tot acolo de unde mă scosese.
Până la miezul nopţii nu mi-a fost frig. Toată carnea de pe mine ardea ca în flăcări.

Deci acesta era focul ispăşirii mele. Acesta era cuptorul în care trebuia să ard. Aşa va trebui să plătesc. Până la câte ori trebuie să fie aprins şi încălzit oare? Până la şapte?…
O, Dumnezeul meu, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurare. Ajută-mă să pot răbda totul, fără să cad şi fără să cârtesc.

După ce au început a mi se linişti arsurile, am început să simt durerile adânci şi ascuţite în cap, în rinichi, în ficat, în stomac, în oase…
Apoi frigul cumplit… Apoi trebuinţele fireşti de descărcare a greutăţilor din stomac, din băşică… Părea că îmi plesneşte tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem, cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile, ca să nu strig, să nu gem, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos. Şi nu se mai făcea ziuă, ca să vină cineva. Auzeam cocoşii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centrul oraşului, auzeam cucuvăile ţipând din toate părţile… Dar nu auzeam nici o mişcare de om. Crezui că voi muri şi îmi fu teamă de moarte. Nu mă simţeam în stare să mor aşa.
Mă zvârcoleam şi gemeam, cu lacrimi, în durerile pe care le credeam cele mai mari din lume: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai milă de mine, da-că mi iei viaţa, iartă-mă mai întâi. Nu-Ţi mai cer nimic, dacă îmi iei viaţa, decât să mă ierţi mai întâi. Şi apoi ia-mi viaţa în clipa asta, aici!…
Apoi mă îngrozii eu însumi de ceea ce spuneam. Glasul cel din adâncuri spunea: „Ispăşeşte! Nici un păcat nu s-a iertat niciodată, toate a trebuit ispăşite. Nici un păcat nu se va ierta niciodată – toate va trebui ispăşite. Tu nu-L cunoşti nici pe Dumnezeu, nici grozăvia păcatului. Rabdă – până ce vei plăti totul-totului-tot!
Încă mai poţi! Plăteşte. Încă mai ai, rabdă şi plăteşte!…”

Trecea o crampă puternică – şi parcă iarăşi mi se uşura câteva clipe. Pe urmă alta – şi iarăşi un strop de linişte. Tremuram, dar mă treceau sudori pe care mi le ştergeam împreună cu urmele de sânge rămase pe faţă. Nişte cuţite de foc îmi străpungeau toate măruntaiele – şi iarăşi se linişteau… dar tot mai puţin ţinea liniştea dintre zvârcoliri.

Se luminase de ziuă – şi tot nu mai venea nimeni.
Să bat în uşă? Nu bat, rabd până mor, fără să cer nimănui nimic dacă nu mi dă Dumnezeu. Şi nu-i nimeni nicăieri, parcă e înainte de Începutul lumii. Parcă este după Sfârşitul lumii, când nu era nimic, când nu va mai fi nimic…

În sfârşit, după ce auzii bătând de nouă ori în clopotul bisericii, auzii paşi apăsaţi de cizmă grea. Prin gaura rotundă a uşii văzui pe majorul gras şi greu de aseară, deschizându-mi uşa şi răstindu-se:
– Ieşi la WC şi la apă! Ai voie la asta de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Şi o dată pe zi mâncare, dacă îţi aduce de acasă. Dacă nu, rabzi. Noi n-avem aici pension sau restaurant. Hai, gata? N-am vreme să stau aici cu tine.
Mi-am uşurat trupul după douăzeci şi patru de ore de chinuri. Nu ştiu cum am putut rezista atâta.
Dar cuţitele din pântece tot nu mi se liniştiră.
La Zoli-baci fusese de o sută de ori mai uşor.

După vreun ceas, îl văd iarăşi prin gaura vizetei pe celălalt bătăuş de aseară, venind cu o tavă de lemn, o scândurică, pe care era o mică bucată de pâine şi o feliuţă de slănină. Se opri în dreptul vizetei şi, prinzând cu două degete de bucăţica de pâine, ca de o zdreanţă pe care o ridici ca s-o arunci, mi-o întinse s o iau. Apoi la fel, cu bucăţica de slănină. Apoi, ştergându-şi degetele de marginea tăvii, zise dispreţuitor şi silit:
– Ia şi mănâncă! Asta ţi-e porţia pe astăzi, nu meriţi nici atâta. Dacă ar fi după mine.
Şi, trântind uşa la coridor, ieşi, depărtându-se.
Mă uitai la feliuţa subţire de pâine. Era de acasă, coaptă de mama în cuptorul nostru. Şi slănina, la fel. Deci ai mei aflaseră unde sunt şi-mi aduseseră de mâncare. Dar cum, oare numai aşa de puţin îmi aduc ai mei de mâncare? Şi un copilaş ar mânca de cinci ori pe zi câte o porţie de asta.
„Taci şi rabdă! îmi strigă judecătorul meu lăuntric.”
Nu mai ştiam cum să mă rog, deşi simţeam cea mai arzătoare nevoie de rugăciune. O lespede grea şi rece parcă se lăsase peste cuvintele mele şi un vânt vrăjmaş bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile mele care îndrăzneau să se apropie într-acolo. Sus în cer nu se mai găsea nici un prieten care să aibă milă de mine. Începea să-mi fie şi frică să mă mai apropii de locuinţa lui Dumnezeu.

Simţeam în toată fiinţa trupului meu o foame atât de adânc dureroasă… Stomacul amăgit cu bucăţica de pâine pornise şi, neavând ce măcina, se rodea singur, provocându-mi nişte usturimi şi dureri arzătoare. Parcă aveam jăratec aprins acolo.
Îmi ridicam ochii prin gaura goală a vizetei spre stropul de cer din colţul ferestrei de sus şi doar câteva cuvinte putui să trimit într-acolo din gândurile care mă frământau.
– Totuşi, deşi nu mai merit nimic, Doamne Iisuse, adu-Ţi aminte de mine şi ai milă de starea mea!
Şi lacrimi calde îmi şiroiau liniştit pe obrajii reci şi umflaţi de vânătăi…

Astfel am început ziua a doua.
În curte nu era nimeni, afară de câinele-lup. În celular nu era nimeni, afară de mine. Din când în când, ceasul din turnul bisericii din centru măsura grozav de încet chinurile mele, întâi cu bătăi subţiri, sferturile, apoi cu mai groase, ora.
Auzii patru subţiri, apoi unsprezece groase. Dinspre clădirea cu birourile lor auzii deschizându-se o uşă, apoi o voce strigând câinele:
– Lup!
Şi, prin vizeta rotundă şi prin uşa coridorului rămasă deschisă, văzui câinele întorcându-se, ţinând în gură o plăcintă mare, cu care se dusese lângă gardul din faţa mea. Acolo o lăsă şi se duse din nou, venind în gură cu o altă plăcintă. Apoi, cu încă una. Pe urmă se aşeză să mănânce în silă. Îl vedeam bine şi mă gândeam cum le va fi pregătit mama şi le va fi adus tata pentru mine. Şi acum le mănâncă, în silă, acest câine străin, gras şi sătul. Mă uitam la el cum muşcă în silă, când dintr-o plăcintă, când din alta. Apoi se sculă încet şi cu o plăcintă întreagă în gură se duse lângă gard, râcâi cu ghearele acolo, făcând o groapă, aruncă plăcinta şi apoi cu botul împinse nisipul peste ea. După care se duse să se aşeze pe labe şi puse capul jos, să doarmă.

Atunci mă văzui mai rău decât fiul cel pierdut care, păzind porcii, se uita cu jind cum aceştia mănâncă roşcovele din care ar fi dorit şi el să se sature, dar nu i le da nici lui nimeni.
În curând văzui vărsându-se în cratiţa câinelui şi oala cu lapte care, desigur, venise odată cu plăcintele aduse de acasă.
Ai mei se vor bucura acasă că, cel puţin, nu voi răbda aici de foame.
A venit iarăşi seara. Solidul care mă luase aseară apăru din nou la uşă, trase zăvorul şi îmi zise la fel ca ieri:
– Ieşi!
Şi urmară aceiaşi pumni, aceleaşi cizme şi înjurături pe tot drumul de aseară, pe care acum îl cunoşteam.
Înăuntru, acelaşi bătăuş mă aştepta să-i fiu adus. A urmat tot ce se întâm-plase cu o seară mai înainte, dar acum trebuia să răspund în loc de tipografie pentru nişte arme pe care le-aş fi ascuns.
Fireşte că n-am răspuns nimic la nici una din întrebările acestea. Am răbdat tăcând toate loviturile de dinainte şi de după astfel de întrebări, puse numai spre a avea motiv să bată.
În sfârşit, după ce s-au obosit, unul dintre cei doi, aruncând ciomagul şi punându-şi mâinile în şolduri, se uita la mine cum arătam, apoi îmi zise prin¬tre dinţi:
– Acum să ne spui cine este… Şandor sau Alexandru din Baia Mare?
– Nu cunosc, din Baia Mare, pe nimeni cu numele acesta!
– Nu? Ia gândeşte-te mai bine. Nu cunoşti, banditule?
– N-am fost niciodată la Baia Mare.
– Dar pe… Gavrilă nu-l cunoşti?
– Nu-mi aduc aminte de cine mă întrebaţi.
– Las’ că ţi-aduc eu aminte, dacă nu-ţi aduci tu, zise celălalt, care se odihnise pe scaun, sculându-se. Şi luându-şi ciomagul lui lung de cauciuc cu fire groase de sârmă trase prin mijlocul lui, veni spre mine.
– Întinde mâinile şi ţine-le drept!
Întinsei mâna dreaptă spre băţul cu care lovea o dată, de două, de cinci, de şapte ori…
– Cealaltă!
Întinsei şi cealaltă mână şi loviturile curgeau neîntrerupt. Simţeam cum mi se umflă palmele arzând. Când obosi lovind, îmi zise:
– De ce nu spui, măi banditule? Aceşti fraţi ai tăi la care tu le-ai trimis cărţi, şi Biblii, şi scrisori la Baia Mare au spus tot despre tine şi tu nu vrei să spui nimic despre ei? Şandor a spus tot despre tine şi tu nu vrei să spui nimic despre el? Te omorâm aici, banditule!
Şi alte lovituri începură să curgă peste cap, peste mâini, peste tot pe unde apucau să cadă.
– Cui ai mai trimis cărţi şi Biblii afară de ăştia?
– La nimeni!
– La nimeni? Bine! Vom mai vedea noi. Acum deocamdată am încheiat pentru astă-seară. Hai napoi acolo, să te mai gândeşti!
Dacă îţi aduci aminte şi spui, poate că scapi. Dacă nu, mai vorbim noi şi altfel. Mai avem şi alte metode. Vei vedea. Ieşi!
Am fost dus înapoi, tot aşa cum fusesem dus şi înainte. Mâinile îmi ardeau ca şi cum le-aş fi ţinut într-un jăratec aprins. Şi urechile îmi ardeau. Şi obrajii.
În celulă am căzut pe genunchi şi mi-am ridicat mâinile umflate spre stro-pul de cer întunecat:
– Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, îndură-Te, priveşte mâinile acestea cum ai privit mâinile străpunse şi umflate ale Fiului Tău de pe Crucea Lui. Şi ai milă de mine şi iartă-mă! Iartă-mă de păcatul pentru care sufăr. Deschide zăvoarele pe care le-ai închis ca să nu mă mai vezi. Înlătură zidul după care m-ai aruncat ca să nu mă mai auzi. Fă-mă să simt măcar că mă vezi, că mă auzi şi că mă ştii unde sunt şi cum am ajuns.
Dar zăvoarele stăteau tot închise şi zidul tot rece…

Mai trecu o noapte tot ca şi cealaltă şi mai trecu o zi la fel.
În seara a treia am fost luat după acelaşi program şi bătut la fel. Întrebările erau puse tot aşa, ca să nu aibă răspuns, dar să dea motiv de bătaie. Am tăcut, ştiind bine că tot acelaşi lucru se întâmplă ori dacă tac, ori dacă vorbesc. Mai bine am tăcut.
Când am fost adus înapoi dărâmat de tot, pe priciul meu de scânduri mai stătea cineva. Cel care mă împinse înăuntru îmi zise batjocoritor:
– Mai căpătaşi un frate, pocăitule! Vezi să-l ostăşeşti şi pe ăsta ca pe tine, că vă omor pe amândoi!
Şi trânti uşa şi zăvorul.

Mă uitai să-l văd prin întuneric, dar nu-l putui vedea. L-am întrebat cine este şi pentru ce a fost adus aici.
Era un biet om, ţăran dintr-un sat vecin, care nu ştiu ce avusese cu un vecin care îl pârâse nu ştiu unde, şi acum era aici.
– Uf, ce frig este în coteţul ăsta! zise el tremurând. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros şi acum tremur de-mi sparg dinţii. Nu face nimeni foc aici?
– Nu, zic eu.
– De mult eşti aici aşa?
– De trei zile!
– Şi n-ai altceva nimic nici dumneata decât hăinuţa asta?
– Nu!
– Îţi dă ceva de mâncare? Eu n-am mâncat nimic de azi-dimineaţă.
– Mai dă ceva, dar numai mâine.
– Ce facem aici, cum dormim aşa noaptea asta? Pe scândura asta abia încăpem unul singur.
– Ajunge! Crezi că vei putea dormi? Eu n-am dormit aproape nimic de trei zile şi trei nopţi.
– Dar afară cum poţi ieşi când ai nevoie?
– Nu poţi!
– Nici vreo oală, ceva, nimic nu-i aici?
– Nimic!
– Şi ce faci când trebuie să ieşi?
– Nu faci nimic, rabzi.
– Toată noaptea?
– Toată! Şi mâine până nu ştiu la câte ceasuri când îşi aduc aminte să vină să-ţi dea drumul. Nu-i oră fixă, vin când vreau ei.
– Eu aici mor! începu să plângă omul îngrozit.
– Nu mori, îl încurajai eu. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.
Mă aşezai lângă el pe prici şi începui să-i spun o poveste, lipindu-ne unul de celălalt.
– Se spune că atunci când a făcut Dumnezeu durerea, începui eu, a pus-o pe piatră. Dar piatra s-a sfărâmat sub ea, n-a putut-o îndura.
Atunci Dumnezeu a luat durerea şi a pus-o pe fier. Dar fierul s-a topit sub ea, n-a putut-o răbda nici el.
Atunci a luat Dumnezeu durerea şi a pus-o pe inima omului. Iar inima omului nici nu s-a sfărâmat, nici nu s-a topit. Aşa e inima omului. Mai tare ca piatra şi ca fierul. Să nu pună Dumnezeu pe ea cât poate duce!
– Eu aici mor. Nici până mâine nu ajung. Îngheţ de frig, cad de oboseală – sunt gata să mă omor. Ce să fac, ce să fac, că mor sau înnebunesc!
Şi tremura şi plângea de mă înspăimântasem de el. Atunci i-am zis cât se poate de cald şi de blând:
– Culcă-te pe prici. Eu mă voi întinde peste tine şi te voi încălzi cu trupul meu. Aşa vei dormi puţin şi te vei linişti.
Făcu aşa. Se culcă cu faţa în dreapta, iar eu mă întinsei peste el cu aripile hainei mele desfăcute, ca să fiu cât mai lipit de el, ca să-l pot încălzi. I-aş fi dat toată căldura pe care o mai aveam, numai să se liniştească.
În curând adormi. Pe partea dinspre el mă încălzii puţin şi eu, dar picioa-rele nu mi le mai simţeam. Afară începuse să viscolească, şi vântul, venind ca de la munte, neavând în ce să se oprească nicăieri, trecea prin uşa coridorului deschisă şi băga zăpadă prin gaura şi crăpăturile uşii noastre până pe noi, la jumătate de celulă.
După ce l-am lăsat să doarmă câtva timp, când nu mai puteam sta înţepenit de frig, i-am zis:
– Acum lasă-mă să dorm şi eu puţin, că nu mai pot. Vino şi mă mai încăl-zeşte şi dumneata pe mine.
Ne-am mai schimbat aşa de vreo două ori până dimineaţa, când unul dedesubt, când altul.
Spre dimineaţă însă nu se mai putea nici dormi, nici sta. Soţul meu de prici se zvârcolea mai rău ca mine, văicărindu-se şi plângând:
– Plesneşte băşica în mine. Nu mai pot. Bate în uşă ori strigă cât poţi, să ne audă cineva, că eu mor.
– Tot aşa sunt şi eu, frate, dar ce să facem? Mai răbdăm puţin. Trebuie să vină cineva curând. Se face ziuă…
În sfârşit, a venit. S-a tras zăvorul şi s-a deschis uşa. Glasul mânios între-bă:
– N-aţi crăpat nici unul? Hai afară la „program”!
– Domnule, zise tovarăşul meu, numai o clipă dacă mai întârziaţi, plesneam. Toată noaptea n-am putut sta o clipă locului. De ce ne chinuiţi aşa?
– Păi ce crezi tu, măi banditule, dacă v-am ţine mai bine nu s-ar înghesui toată lumea să vină aici la noi? Altfel n-ai ţine minte că ai fost aici. Stai că numai ieri venişi! Mai o lună, două, trei – după aia te obişnuieşti… Apoi râse batjocoritor: Încă aşteaptă, ăsta e numai felul întâi. Întreabă-l pe ăsta, să-ţi spu-nă el cum e felul doi. I-ai spus, mă?
Eu nu răspunsei nimic.
– Tot nu ştii să vorbeşti? Mai vii tu iarăşi la şcoală diseară şi înveţi tu să vorbeşti, n-avea grijă!

Seara am fost dus din nou, tot după felul cunoscut de mai înainte. Erau mereu tot aceiaşi doi care se perindau să mă bată. După primul rând de lovituri, unul mă întrebă:
– Cunoşti pe Marele Isaia? (Acesta fusese un scriitoraş popular din Bi-hor).
– Nu cunosc decât pe proorocul Isaia! (Ştiam că lui n-au ce-i mai face!)
– Încă îţi mai baţi şi joc de noi! mă înjură el, şi luând bâta aia lungă cu sârme groase prin mijloc strigă:
– Ţine mâna!
Întinsei mâna cu palma vânătă şi umflată. Cred că dacă îmi mai dă o dată îmi plesneşte pielea vânătă şi împroaşcă sângele peste tot. Văzând-o aşa, îmi zise:
– Întoarce-o!
Şi începu să-mi tragă cât putu cu băţul peste dosul palmei.
Când se pregătea să-mi dea peste cap, se auzi cineva intrând în camera vecină. Uşa se crăpă puţin, iar vocea şefului porunci:
– Lăsaţi-l acum! Avem altceva de făcut!
– Dă-i drumul înapoi, zise cel ce mă lovise ultimul. De data asta ai scăpat mai uşor.
Şi mă duse iarăşi lângă tovarăşul meu care aştepta şi mai îngrozit. Dinţii îi clănţăneau de frică, văzând cum sunt dus şi adus eu. Se aştepta ca după mine să-i vină rândul lui.
Dar pe el nu l-au luat sus deloc.

A urmat o altă noapte ca şi cea trecută, cu el dedesubt şi eu deasupra. Se făcuse atât de frig afară încât numai o minune ne va putea salva să nu îngheţăm. Când uşa de la coridor este deschisă, viscolul bagă zăpada până în mijlocul celulei, spulberând-o peste noi.
Dacă eram singur, cred că aş fi murit acolo îngheţat.
În ziua a şasea au mai adus pe cineva şi în cele două celule, în 2 şi 3. În 2 au adus pe un bărbat. În 3 au adus pe două femei care n-au stat decât o zi. Cât am încercat noi să vorbim cu ele, n-au răspuns nici una nimic.
Ajunsesem la a şaptea noapte de când eram aşa dus şi adus. Tot trupul îmi era plin de vânătăi. Cred că şi spatele îmi era ca arat de brazde lungi şi negre, ca pe mâini şi ca pe picioare. De multe ori, dimineaţa, eram dus să-mi şterg sângele stropit pe parchet.
Simţeam că şi inima mi se umflase de durere. Respiraţia mi se oprea în gât şi pe sub coaste simţeam numai străpungeri de cuţite.
Foamea şi frigul mă slăbiseră într-atâta că tot trupul îmi tremura, că nu mai puteam sta pe picioare. Capul mă durea îngrozitor şi tot pământul se învârtea cu mine. Căzui ameţit pe prici, simţind că nu mai am nici o putere. Crezui că voi muri. Parcă nu-mi mai păsa acum de nimic.
Dar m-am trezit cândva cu bietul meu tovarăş peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui şi suflându-mi cald când la o ureche, când la cealaltă. Îi era şi frică şi milă să pună mâna pe vânătăile mele.
– Acum vino dumneata dedesubt, i-am zis eu.
M-am întors eu peste el, dar nu mă mai puteam propti pe palme, puneam numai coatele pe scândură. Poziţia asta era aşa de chinuitoare, atât pentru mine, cât şi pentru el, încât nu puteam sta decât câteva clipe într-un fel, trebuind să mă schimb în altul.
A trecut cumva şi noaptea asta. S-a făcut, în sfârşit, odată şi ziuă, dar eu mă simţeam foarte rău. Nădăjduiam să mi se mai uşureze inima, să-mi mai revin din ameţeli şi din sufocări, dar starea îmi era tot mai rea.

În a opta seară se înnoptă repede. Se apropia ceasul când trebuia să fiu scos şi dus iarăşi ca de obicei…
Dar acum slăbisem şi simţeam că nu mai sunt în stare să mai rabd nimic… Auzii paşii cunoscuţi venind.
– Doamne Iisuse, suspinai eu cu mii de junghiuri ascuţite, nu-i lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!…
Dar îndată îmi fu atât de ruşine de mine însumi că am gândit aşa ceva, în-cât mi se păru că sunt numai o zdreanţă netrebnică, vrednică numai de aruncat.

Zăvorul sări de pe uşă, iar mâna cunoscută îmi făcu semnul:
– Hai!
Am ieşit, aşteptându-mă ca de obicei la maiul de după ceafă.
Dar nu mai căzu.
Mă aşteptam la cizma în rinichi.
Dar nu lovi.
La izbitura de la scară.
Nimic!
La cele de pe coridor.
Nici aici!
Vrui să merg la camera din fund, unde era locul chinurilor mele, dar dinapoia mea auzii vocea:
– Nu acolo. Intră aici în dreapta!
Intrai. Camera era goală. O măsuţă ceva mai la mijloc cu un scaun, iar în colţul din dreapta, o sobă de teracotă fierbinte cu un scaun lângă ea. Ce cald şi bine era aici! Mi se păru totul ca un rai.
– Stai acolo pe scaunul de lângă sobă şi te încălzeşte, îmi spuse un glas omenesc care nu puteam crede că este al celui care-mi vorbise tot timpul cu altfel de glasuri.
Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile şi ce vedeam cu ochii. Cum, fiara asta poate fi şi om? Glasul lui de-acum este un glas omenesc. Şi chipul parcă a devenit chip de om.
– Ţi-e frig, aşa-i? mă întrebă cu milă parcă.
– Da, mi-e frig.
– Câţi copii ai?
– Trei.
– N-am văzut decât două fetiţe când am fost la percheziţie. Unde era al treilea?
– Băiatul învaţă la şcoală aici, la Beiuş.
– Da’ bine ţi-ai mai ascuns cărţile. Am avut ce munci până le-am găsit.
N-am răspuns nimic.
– Vezi dacă te încrezi în orice netrebnic. Cine-i ăla Şandor?…, care a fost găsit făcând propagandă prostească pe acolo pe la Baia Mare? Când a fost întrebat, a dat toată vina numai pe tine, că tu l-ai trimis, că tu i-ai dat cărţi şi Biblii. A arătat o astfel de scrisoare prin care îi dădeai directive; de ce nu-ţi vezi de treabă? De ce te încrezi în oricine?
N-am răspuns nimic. Mă gândeam că în cuvântul lui din urmă era un mare adevăr. De ce oare m-am încrezut în oricine?

După un timp, îmi zise:
– Acum te-ai încălzit?
– Da, vă mulţumesc!
– Atunci hai înapoi!
Ştiam că Dumnezeu are putere nemărginită, putea să închidă gura leilor, să liniştească vânturile şi valurile, să scoată demoni şi să învie morţi, dar acum când se întâmpla chiar cu mine o astfel de mare minune, parcă nu-mi venea să cred că totul este aievea. Tot nu-mi venea să cred că nu este o nouă metodă după care urmează iarăşi dezlănţuirea furiei şi mai sălbatice.
Dar n-a fost nici o amăgire. A fost aievea. Se petrecea într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului meu îmi ascultase suspinul rugăciunii şi-mi răspunsese chiar de atunci. A văzut că nu mai pot.
Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine nici unul.
Atunci am simţit că partea cea mai grea a ispăşirii mele – bătaia – mi-o plătisem. Mai rămăseseră foamea şi frigul.
Raţia de hrană o primeam tot aşa, o dată pe zi, o bucăţică de pâine, uneori cu o fărâmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucăţică de brânză. Ai noştri continuau să ne aducă mâncare multă de acasă, dar mâncarea noastră ajungea în cratiţa câinelui sau îngropată în nisipul de lângă gard, sau altcumva…
După două săptămâni mai fură aduşi în celulele vecine trei ţărani. Aceştia aduseseră cu ei trei pâini mari, dar le fuseseră oprite sus. În seara aceea îmi era atât de foame încât mă ustura tot lăuntrul stomacului meu, dar nu îndrăznii să cer nimic Domnului, deşi mă gândeam, cu lacrimi, la o bucată mare de pâine goală.
Era târziu noaptea şi nu puteam să ne liniştim de durerile foamei. Deodată tresărirăm, auzind deschizându-se uşa la coridor, apoi zăvorul de la uşa noas-tră… Şi intră în celulă tocmai chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă ţinea ceva mult.
Scoase o pâine din cele mari, tăiată în patru.
Mă uitai uimit la el când îl văzui rupând o jumătate din pâinea cea mare, apoi jumătatea în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă tovarăşului meu.
– Mâncaţi repede! Să nu spuneţi la nimeni!
– Mulţumim, să trăiţi!
Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalţi, dar ieşind, ne mai spuse o dată, făcându-ne semn cu degetul la buze:
– Nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva!
Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Domnul şi Dumnezeul meu, Care, în mânia Lui, Îşi aduce totuşi aminte de îndurare… El îmi auzise şi gândul pe care îmi era teamă să-l rostesc. Îi trezise acestui om în conştiinţa lui un gând de mustrare pentru ce făcuse… Şi probabil pentru a-şi linişti această conştiinţă, fiind singur de serviciu în noaptea aceasta, făcuse gestul acesta faţă de noi. Ciu¬dat cum chiar şi la cei mai cruzi oameni apare câteodată din străfundul fiinţei lor şi câte ceva bun.
Eu m-am rugat atunci şi mai fierbinte pentru mântuirea lui. Ştiu sigur că în Ziua Judecăţii, Dumnezeu va ţine seama de fapta aceasta a lui.
În noaptea aceea nu mi-a mai fost frig şi foame.

La începutul lunii următoare, prima lună de primăvară, tovarăşul meu a fost scos şi n-a mai venit. I se dăduse drumul. Mulţumeam lui Dumnezeu că se mai încălzise afară şi puteam răbda şi singur cât frig mai era. O, cum avusese Domnul grijă în nopţile geroase, când n-aş fi rezistat singur! Cum văd acuma dulcea Lui purtare de grijă faţă de mine! Oricât rău făcusem, oricât de tare Îl supărasem pe Domnul meu cu fapta mea, El totuşi nu mă părăsise de tot. Nu mi îndepărtase chiar de tot bunătatea şi grija Lui ocrotitoare. Slavă veşnică Lui!

Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a do-ua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta.

Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete.
De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer.
O, ce gustoasă poate fi chiar o mâncare de lături când poţi să mulţumeşti cu lacrimi pentru ea lui Dumnezeu!
Dar aceste minuni nu s-au mai repetat. În schimb, au fost altele.
În aprilie slăbisem atât de mult de foame şi de frig, încât cred că ajunse-sem de nerecunoscut. Toţi dinţii mi se clătinau iarăşi în gură şi ochii slăbiţi cu greu mai puteau deosebi lucrurile. Toată ziua şi noaptea durerile usturătoare ale foamei îmi chinuiau stomacul şi măruntaiele… Puţina mâncare cu care îmi porneam moara stomacului se termina în câteva secunde. După aceea moara mergea în gol, măcinându-se singură în cele mai ascuţite dureri. Părea că am numai cuţite sau ace înlăuntrul meu.
Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo lu-am câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării, astfel că pe o sută de grame de pâine goală fărâmiţată aveam ce mânca un ceas, înghiţind mai mult salivă. În timpul acesta stomacul obosea, şi eu aveam senzaţia că am mâncat. Dar câtă putere de răbdare şi înfrânare îţi trebuie pentru asta când eşti atât de flămând încât ai mânca dintr-o răsuflare o pâine mare întreagă…

Se apropia Săptămâna Patimilor. Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. Tuturor celor care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă întreba nimeni nimic. Satana mă chinuia zi şi noapte în suferinţele mele cu tot felul de privelişti şi gânduri, spre a-mi slăbi credinţa şi a-mi pierde răbdarea, ca să cârtesc împotriva Domnului şi Dumnezeului meu.
Când eram treaz, mă chinuiau continuu foamea, apoi setea, apoi celelalte şi mai chinuitoare trebuinţe pentru care nu aveam voie să ies decât o dată seara şi o dată dimineaţa. Îndată ce închideam ochii, fie că dormeam, fie că nu, vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi. Sau ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase…
Şi când să iau să mănânc – dispăreau… Şi când voiam să beau, mă trezeam cu gura şi mai arsă de sete…

Iarăşi simţeam că am ajuns la marginea tuturor puterilor mele. Că nu mai puteam răbda foamea chinuitoare.
Mâine este Vinerea Patimilor. Nu voi mânca nimic. Nici bucăţica de pâine fărâmiţată. Nici stropul de apă, nimic. Vreau să strig către Domnul cu o jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine şi să-mi mai uşureze puţin starea.
Dimineaţa însă n-am mai apucat să-mi vină mâncarea – şi ofiţerul care mă luase în primire cu prima bătaie la venirea mea aici deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
El o luă înaintea mea prin poarta întâi, apoi spre a doua, care ieşea în stradă şi în oraş. Îşi luă bicicleta şi, trecându-mă pe lângă santinelă, mă scoase în stradă, zicându-mi:
– Eu merg înainte cu bicicleta, încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles? Şi intri unde voi intra eu.
– Da! am răspuns eu, neputând crede parcă minunea care se petrecea cu mine.
El o luă înainte, iar eu, după el. Mergeam spre centrul oraşului. Pe străzi, o mare mulţime de oameni veniţi de prin toate satele pentru cumpărături de Paşti. Mă uit în jur să văd dacă nu cunosc pe cineva, dacă nu întâlnesc cumva pe ai mei, dar ferindu-mă să nu mă vadă cel dinaintea mea, care se tot uita înapoi.
Pe podul din centru, îmi scoase Domnul în cale un vecin care, văzându-mă atât de slab şi neras, abia putu să mă recunoască.
– Vino după mine, îi zisei eu repede. Uită-te unde mă duc şi dacă vezi pe cineva dintre ai mei trimite-i să vină acolo!
Cel dinaintea mea a mai mers puţin înainte, a cotit la stânga, apoi a intrat într-o curte. La câteva clipe în urma lui am ajuns şi eu. Era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos, ca să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti şi tu. Uite aici în pivniţă avem nişte lemne. Mai tai şi tu un lemn, mai stai la soare…
Şi apoi el intră în casă la soţia şi la copiii lui, lăsându-mă singur.
O altă minune trăiam.
– O, Dumnezeul meu, slavă veşnică Ţie! Cât de aproape eşti de mine Tu, Care credeam eu că îmi eşti atât de departe, că nu mă mai ştii şi că nu mă mai vezi. O, dulce Iisus, drag Iisus, scump Iisus şi bun Iisus, Mântuitorul meu, Prietenul meu nedespărţit, Ocrotitorul meu…, iartă-mă că am avut atât de puţină credinţă şi încredere…

Ceea ce se petrecea cu mine cred că nu s-a mai petrecut cu nimeni. Cine intră o dată pe uşa Securităţii este cu neputinţă să mai iasă de acolo în felul acesta. Şi totuşi, iată, eu am ieşit. Nici n-am apucat să lucrez ceva până când îi văd intrând pe poartă pe mama şi cei trei copilaşi. Veniseră la oraş şi luaseră mâncare să-mi aducă acolo unde mă ştiau… Şi unde tot veniseră de trei luni, aproape în fiecare zi, să-mi aducă mâncare.
– Domnule, i-am zis eu ofiţerului care era încă acasă, a venit la mine ma-ma şi cu copiii mei, vă rog să-mi daţi voie să stau puţin cu ei.
– Daţi-vă colo mai deoparte, să nu vă vadă cineva!
Din nou am slăvit cu lacrimi pe Dumnezeul meu şi pentru minunea asta. Nu atât pentru bucuria revederii acesteia, ci mult mai mult pentru bucuria că simţeam refăcându-mi-se legătura mea dulce şi dorită cu Mântuitorul şi Dumnezeul meu, care mi se rupsese şi pentru care suferisem atât de mult. Simţeam că uşa Lui mi se deschide încet-încet şi că zidul cel greu şi gros începe să se dezgheţe…

Am stat cât am vrut cu ei. Apoi au mai venit şi doi fraţi. Am stat şi cu aceştia. Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă, ci în alta, făcută în garajul de sub casa lor. Mai erau acolo două celule, una de-a dreapta şi una de-a stânga mea. În cea de-a stânga nu era nimeni. În cea de-a dreapta – cineva în lanţuri.
Când a ieşit, a lăsat zăvorul pe uşa mea nepus. A lăsat deschisă şi poarta de la intrarea garajului cu celulele noastre.
Încă o minune! Doamne, cât de mare este puterea şi dragostea cu care mă ocroteşti!

Noaptea, când am avut nevoie să ies afară, am ieşit singur, încetişor. Câinele era culcat în curte. I-am şoptit frumos şi cald:
– Lup, ce faci tu, Lup?
Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă şi s-a dus de s-a aşezat pe labe ceva mai încolo, căscând liniştit.
Am venit şi înapoi pe lângă el. S-a uitat la mine fără să ridice capul şi fără să latre sau măcar să mârâie nici o singură dată.

A doua zi după asta era Sâmbăta Mare.
M-a scos din nou, un alt ofiţer. Acesta, fără să mai vină cu mine, mi-a spus adresa unde locuieşte şi mi-a zis:
– Du-te acolo şi spune la soţia mea că te-am trimis eu să-ţi spună ce are să ţi dea de lucru. Şi dacă are ceva, faci şi tu ce poţi acolo. Dacă n-are nevoie de nimic, vii înapoi.
– Am înţeles!
De data asta am ieşit singur pe poartă, trecând pe lângă santinela care nu mi-a zis nimic. Trecând prin parc, am întâlnit-o pe soţie venind cu copiii la mi-ne. Am stat mult la soare, apoi ei au plecat, iar eu m-am dus unde fusesem trimis. Soţia ofiţerului n-avea nevoie de nimic. Poate că şi el ştiuse că nu are, dar spusese aşa, ca să-mi facă drum să ies.
Luasem cu mine toată mâncarea ce mi se adusese de acasă. Era multă… Mi se spusese că tot aşa mi-au adus în fiecare zi de aproape trei luni de când eram aici!…
Acum eram încredinţat că în curând, peste două-trei zile, mi se va da drumul. Poate chiar azi, pentru Paşti, ca acum doi ani de la Gherla. Cu nimeni nu se mai întâmplase aşa ceva. Am stat la soare, m-am dus azi, după trei luni, la o frizerie…
Spre seară m-am întors din nou. Santinela nu mă opri nici la intrare. Celula mea era deschisă, mâncarea o luasem cu mine. În curte ieşeam când voiam. Câinele mă cunoştea acum şi se împrietenise cu mine…

Azi sunt Paştile. Nu mi-au dat drumul, dar între gardurile acestea sunt liber. Toate clopotele cântă la toate bisericile. Şi e un timp aşa de frumos afară şi un cer aşa de senin pe sus, ca la Paşti.
Azi n-am ieşit în oraş, nu-i nimeni aici în casa asta decât ofiţerul de servi-ciu… Omul care mă chinuise cândva cel mai nemilos.
Stau la soare lângă intrarea garajului cu celule, când apare ofiţerul şi mă cheamă:
– Ţi-au venit nevasta şi copiii. Vino, stai aici cu ei în curte.
Am stat cu ei de-ajuns, fără nici o reţinere. Mi-au lăsat mâncare, cozonac, ouă roşii. Apoi au plecat.
În celula vecină, cel din lanţuri era un ţăran care fusese şi el cândva primar şi avea nişte duşmani care îl pârâseră undeva. Fusese arestat câteva zile – dar fugise şi stătuse ascuns. Pentru asta a fost căutat câteva luni, până ce acum fusese prins. Drept pedeapsă, avea lanţuri la mâini şi mâinile la spate. Nu i se elibera decât o mână, pentru clipele când îşi lua mâncarea şi când mergea la WC.
Era ziua de Paşti – şi el se chinuia acolo flămând, iar eu aveam mâncare. Cu cea mai mare grijă l-am chemat la vizetă şi, prin gaura cât mâna, i-am băgat în gură de toate bunătăţile Paştilor mele până ce s-a săturat. Apoi cu o tinichea de conservă l-am adăpat cu apă rece tot aşa. Mai greu a fost pe urmă, când tre-buia să iasă afară, căci avea lacăt pe zăvorul uşii şi nu-i puteam deschide.
Am rezolvat-o şi pe asta, mai greu, tot cu o cutie de conservă. O, câte mijloace îl ajută Dumnezeu pe om să inventeze la nevoie!
În noaptea a doua de Paşti au adus pe cineva şi în celula din stânga mea. Unul care stătuse şi el fugar şi ascuns patru sau cinci ani. De Paşti s-a dus şi el până acasă la ai lui, şi atunci l-au prins. Acum după ce trecuse şi el destul prin maiuri şi cizme, zace aici legat cu mâinile la spate şi geme cu lacăt pe zăvorul uşii…
M-am apropiat şi de vizeta lui. Ar vrea să bea apă. Îl sfătuiesc să facă şi el ca şi cel din dreapta mea şi-i dau şi lui să bea apă în gura cu lovituri, lipită de gaura vizetei… Sărmanul, nu ştie ce să creadă şi nu mai sfârşeşte mulţumirile către Dumnezeu.

A treia zi de Paşti m-au scos la săpatul unei grădini libere de lângă gardul Securităţii. Era destul de mare.
– Când o termini, pleci acasă.
Am săpat de dimineaţa până seara cu lopata şi cu hârleţul, aşa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, iar de la ea – câmp liber. Aveam de săpat o săptămână, cel puţin.
Ai mei veneau zilnic la mine, iar eu ieşeam dimineaţa şi intram seara sin-gur, pe lângă santinele, fără nici un fel de piedică şi control. Noaptea dormeam cu uşa deschisă, iar din mâncarea mea îmi hrăneam pe furiş şi pe cei doi vecini ai mei, din dreapta şi din stânga.
În timpul stărilor de vorbă la sapă cu ai mei am aflat ce sălbatic au făcut percheziţie trei inşi. Cum au spart, cum au rupt, cum au izbit, cum au înjurat, cum au luat tot-tot ce aflaseră. Până şi cărţile de şcoală ale copiilor. La plecare, după ce au băgat o groază satanică în toţi ai casei, le-au spus:
– Băgaţi de seamă, ştim că mai aveţi cărţi. Spuneţi unde mai sunt. Dacă nu spuneţi, vom mai veni din nou şi vai de voi dacă le vom afla!
N-au mai mers, dar părinţii şi soţia, îngroziţi, au scos tot ce fusese îngropat şi tot ce mai fusese dus şi prin vecini şi două zile şi două nopţi au ars în cuptor şi în sobe tot ce mai rămăsese de la pustiitorii care plecaseră. Astfel au ars acolo sute şi mii de cărţi de cântări, de poezii, de Biblii, de colecţii, de scrisori, de albume şi de manuscrise aruncate cu braţul din cele şase lăzi mari şi câţiva saci care mai rămăseseră… Până ce n-a mai rămas decât scrumul şi cenuşa din toată bogăţia mea de şoapte şi de lacrimi strânse în cei douăzeci de ani, cei mai frumoşi şi mai chinuiţi ani ai mei.
Eu i-am înţeles pe-ai mei şi nu i-am judecat în inima mea niciodată pentru asta. O dată cu căruţa de pachete confiscate îl luaseră şi pe tata. L-au ţinut şi pe el în altă parte o noapte în care l-au bătut cumplit, apoi, cu ameninţări şi înjurături, i-au dat drumul numai în ziua următoare. După ce s a dus acasă apoi, înspăimântaţi cu toţii, au aprins cuptorul, arzând totul…

Încercam totuşi, omeneşte, să-mi explic această ciudată comportare a lor faţă de mine. Şi numai mai târziu am aflat explicaţia omenească. Iat-o:
În timpul războiului cunoscusem o familie de evrei foarte cinstiţi la Beiuş. Îndată ce au început măsurile drastice ale lui Antonescu faţă de ei, i-am văzut în mari lipsuri şi primejdii. Am început să-i ajut cu tot ce aveam: hrană, bani şi alte diferite lucruri de care aveau nevoie. În timpul acesta am aflat de la ei că toată comunitatea lor din Beiuş trece prin greutăţi. Am făcut atunci cu grijă o strângere de ajutoare în bani şi în alimente pentru ei şi, prin familia asta, le-am încredinţat conducerii lor, să le împartă cum vor crede.
Eu nu ştiam atunci că mulţi dintre cei pe care îi ajutasem şi chiar trei din familia asta erau membri de partid. Le făcusem binele acesta aşa, din îndemnul Domnului Iisus faţă de cei în nevoie.
Acum acei membri de partid erau în conducerea oraşului şi aflaseră că eu sunt închis. Ei luaseră această măsură, spre a-mi uşura starea mea. Aşa se întorcea la mine acum binefacerea pe care o făcusem atunci… Dacă problema ar fi depins numai de ei, desigur că mi-ar fi dat drumul. Dar problema nu depindea nici măcar de Baia Mare, care îi sesizase pe ei… Ci depindea de Altcineva, mult Mai Mare, Care le poruncise tuturor… Totuşi, chiar şi în starea asta, Domnul n-a uitat să-mi întoarcă binefacerea, tocmai când aveam cea mai mare nevoie.

Vă spun toate acestea, rugându-vă să nu vă uitaţi nici la împrejurări, nici la întâmplări, ci la învăţăminte, la adevărul cuprins în ele, căci acesta este totul. Cum v-aş putea eu înfăţişa mai clar decât în felul acesta ceea ce am dorit şi doresc să reţineţi? Am fost nevoit să vă spun întâmplările şi condiţiile acestea fiindcă fără ele nu v-aş fi putut înfăţişa aceste adevăruri de care sunt sigur că mulţi veţi avea nevoie prin cele ce şi voi veţi avea de trecut în viitorul vostru. Fiindcă împrejurările grele n-au trecut şi lupta Răului cu Binele încă nu s-a încheiat.
Umblând liber prin curte şi ieşind liber afară, am îndrăznit să intru chiar şi sus în magazia lor unde îmi erau cărţile închise. Am început să iau şi să scot ce puteam la repezeală, pe furiş, ascunse sub haină, câte una, câte două şi chiar mai multe dintre cele ce le puteam. Multe, foarte multe căzură pradă flăcărilor în cele trei luni. Cred că mult foc făcuseră ei în sobele lor cu Bibliile, cu cărţile, cu manuscrisele şi cu scrierile mele până acum când se mai încălzise afară. Fiindcă foarte multe lipseau. Domnul să aibă milă de ei acum când cred că şi lor li se întâmplă acolo unde sunt ceea ce li se întâmpla sfintelor scrieri atunci în sobele lor…
Nici unul dintre cei de atunci nu mai este pe pământ. Toţi au ajuns curând în el.

Într-una din aceste zile am văzut ceva care m-a înspăimântat, nu atât prin ce se făcea, cât prin cine făcea acest lucru.
În afară de cei cinci inşi cu care eu avusesem de-a face de când am intrat în casa asta, mai era încă unul care nu s-a atins niciodată cu nimic de mine. Era ofiţerul evreu care mă trimisese în Sâmbăta Patimilor acasă la el să-i lucrez dacă voi avea ce. Acesta era un tânăr fost deţinut în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă… El purta mânecă scurtă şi se vedea bine asta.
Omul acesta care singurul nu s-a atins de mine cu nimic dintre cei care băteau acolo era într-o zi de serviciu şi îi scosese pe cei doi pe scara garajului unde aveau celulele. Le luase lanţul de la câte o mână şi le dăduse ceva ciorbă adusă de acasă, în castroane. Ei stăteau pe scara de jos şi îşi mâncau zeama lor, iar el stătea sus în picioare, uitându-se la ei. În timpul acesta, lua câte o mână de pietricele din grămada ce era lângă el şi, când în unul, când în celălalt care mâncau, arunca cu aceste pietricele care îi loveau în ochi, în gură, în lingură, în castronul cu ciorbă, în mâinile tremurânde şi umflate.
M-am îngrozit şi m-am cutremurat.
Nu mă miram de ceilalţi, care nu cunoscuseră niciodată suferinţa, că îşi bat joc de nefericiţii care le cădeau în mână fără nici o apărare şi fără nici un drept.
Dar mă miram de omul acesta. Cum e cu putinţă ca el, care a trecut prin acele îngrozitoare schingiuiri, care a văzut atâta suferinţă şi atâta cruzime… Care a fost scăpat din iadul acela numai datorită unei minuni, acum să ajungă în acest hal de cruzime el însuşi? Nu erau destul de chinuiţi nenorociţii aceştia aşa cum îi osândea legea ai cărei prizonieri erau? Nu suferiseră destul până azi şi nu vor mai avea de suferit şi mâine? Trebuia să le mai adauge şi el această suferinţă atât de îngrozitoare prin sfidarea şi dispreţul ei? Tocmai el, care îndurase atât de amar sfidarea şi dispreţul!
La oricare altul ar fi fost de înţeles monstruozitatea asta. Atunci se putea orice. Dar la el nu! El nu trebuia să poată niciodată face asta.
Dumnezeule, până unde se poate face vinovat un om faţă de Tine şi faţă de semenul său şi până unde poate el abuza de îndelunga Ta răbdare!
Dar câte altele de astea aveam să mai văd eu! Şi ce cuvinte să mai ştiu fo-losi pentru învăţămintele lor?

Două săptămâni au trecut astfel. Între timp, pe cel din stânga mea îl duseseră într-o noapte cu maşina nu ştiu unde. Rămăsesem numai cu cel din dreapta, căruia îi luaseră lanţul de la mâini, chiar şi lacătul de la zăvor. Vorbeam mereu cu el şi dădea multe semne de întoarcere la Dumnezeu.
Într-o noapte mă trezesc pe neaşteptate că uşa celulei mele se trânteşte, că se trage zăvorul şi că se pune lacăt iarăşi pe zăvorul ei.
– Doamne, ce înseamnă asta? îmi şoptii eu, lovit dintr-o dată în inimă de o mie de presimţiri rele. Pe uşa vecinului meu noaptea era mereu lacătul pus.
Ziua am stat tot timpul aşa, fără să vină nimeni, fără să mi se dea de mân-care nimic. Seara, acelaşi program scurt, apoi iarăşi lacătul pe zăvor, iar poarta garajului închisă pe dinafară. Era întuneric şi ziua ca şi noaptea.
Celula mea era exact cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele, în uşă. Când intram şi ieşeam, abia aveam loc să mă strecor pe lângă prici. Când totul era închis aveam exact senzaţia că stau închis în sicriu şi în mormânt.
În ziua a treia intră cineva, deschizând poarta garajului, apoi, fără să spună nimic, auzii pompând şi simţii un puternic miros de praf dezinfectant. Câteva clipe şi pe gaura vizetei văzui intrând un furtun lung, apoi o pompare nervoasă şi toată celula mea închisă se întunecă de praf. Nu mai putui respira. Mă sufocam, ochii începură să mă usture…
Îmi pusei toate hainele în cap şi încercai să respir, dar simţeam că nu mai am nici un strop de aer. Credeam că voi muri aici. Mormântul meu deveni atât de strâmt! Omul pompă puternic tot praful şi în spaţiul strâmt din faţa celulelor, apoi ieşi, trântind poarta garajului, să nu ne mai vină de nicăieri nici un fir de aer curat.
Am stat aşa ceasuri întregi, nu ştiu cât, până seara.
Peste alte trei zile, ofiţerul de serviciu mă scoase afară şi-mi spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept la Securitate. Tu iei pe ăsta cu tine, ai grijă de el să nu mai fugă. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el.
– Nu mai fuge el. Aşa-i că nu mai fugi, baci Flore?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine să mor decât să mai păţesc o dată ce-am păţit.

În sfârşit, după multe alte păţanii, am ajuns şi la Oradea.
Am fost băgaţi amândoi într-o celulă întunecoasă sub nişte scări. Şi trântind uşa, gardianul ne zise cu o înjurătură grea:
– Staţi acolo, maglaviţi de voi!

Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot un gemuleţ mic cât palma, plin de praf şi de păianjeni, prin care abia pătrundea câte o zare slabă şi obosită de la un bec amărât de pe coridor.
Când ne-am mişcat picioarele, pe jos era apă multă, iar înăuntru un miros greu de mucegai şi de murdărie stătută. Am pipăit în colţ un prici de lemn şi ne-am aşezat bâjbâind, ca să ne ridicăm picioarele din apa de jos. Nimic nu puteam pune jos.
– Frate, bine am ajuns, zise bietul meu tovarăş. Nădăjduiam de mai bine – şi iacă peste ce dădurăm!
– Slăvit să fie Domnul şi pentru asta. Nu merităm mai bine, că, dacă am fi meritat, mai bine era. Încă n-am ispăşit deplin tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăşi, nimeni nu ne va mai putea ţine aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor, ci în mâna lui Dumnezeu. Până ce Dumnezeu nu ne izbăveşte, nimeni nu ne poate. Când Dumnezeu ne va deschide, nimeni nu ne va mai putea ţine nici o clipă închişi. N-avem altă cale decât să răbdăm. Deci să ne rugăm, ca să putem răbda până se va sfârşi.
Am stat acolo zece zile cât zece nopţi lungi. Zilele mai treceau cumva, dar nopţile erau un răpăit de cizme continuu pe scările de la capul nostru, în sus şi în jos, încât era cu neputinţă să dormi ceva. Nu ştiu ce exerciţii puteau să facă atât de multe – sau că erau atât de mulţi, că uneori năvăleau pe scări aşa încât credeam că se vor prăbuşi peste noi. Doamne, ce mulţi erau! Uneori rostogo-leau ceva greu, ca nişte lăzi de fier, din scară în scară, până jos, izbind ca şi cu nişte maiuri grele în capul nostru.
Aici se dădea acum mâncare de trei ori pe zi. Dimineaţa, ceai cu turtoi; la amiază, puţină mâncare caldă, iar seara, tot aşa. Dar de multe ori nu se mai ajungeau linguri şi atunci mâncam cu gura direct din castron, pe întuneric, fiindcă niciodată nu vedeam absolut nimic ce mâncam. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit cel de pe coridor. Câteodată puteam cunoaşte ce mâncăm după gust. Dar de cele mai multe ori nu puteam cunoaşte, pentru că nu semăna a nimic ceea ce mâncam.
Apoi am fost mutaţi în celula comună, cu mulţi alţii, unde am păţit altele pe care nu le mai pot spune.

După trei săptămâni, fără să ne întrebe nimeni nimic, am fost încărcaţi cu alţi câţiva într-o dubă şi duşi iarăşi la Penitenciar.
De data aceasta am fost băgaţi în celula 6 din cele şapte aşezate pe coridorul etajului de la aripa stângă a marii închisori din Oradea. În celula 7, vecină cu noi, erau femeile. Repede am făcut cunoştinţă cu toţi cei de pe coridor, întrucât uşile celulelor erau de gratii prin care, după ce pleca gardianul la orele când îşi termina programul, noi eram liberi să ne întrebăm şi să ne răspundem ca la telefon, pe tot coridorul.
Îndată ce sosea un nou transport, toţi săreau ca la o alarmă pe la uşi, între-bând şi ascultând nume şi noutăţi.
Când noii mei tovarăşi auziră numele meu, de prin celelalte celule îmi sosiră salutări de la mulţi cunoscuţi de prin celelalte rânduri, care îşi comunicau numele. Erau printre ei unii foşti gazetari de la Cluj, de la Blaj ori preoţi şi profesori cunoscuţi de teologie, greco-catolici, închişi în urma desfiinţării confesiunii lor. Cu ei ne-am întâlnit în zilele şi lunile următoare când ieşeam la plimbare tot coridorul împreună, afară de femei. Ce bucurie am avut cunos¬cându-ne şi personal cu unii dintre cei care ne cunoşteam numai din activitatea literară!
M-am bucurat deosebit de cunoştinţa a doi, un episcop şi un bătrân ziarist care lucrase un timp împreună şi cu Coşbuc şi cu Goga. Cu Agârbiceanu lucrase mult împreună. La fel şi cu Blaga, spunea el.
În timpul plimbărilor noastre evocam adesea numele şi amintirile marilor înaintaşi. Iubeau foarte mult pe părintele Trifa şi vorbeau cu o mare admiraţie şi respect despre acest trimis al lui Dumnezeu şi profetul neamului nostru. Bătrânul gazetar îl cunoscuse personal. Episcopul, numai după nume…
Şi între femeile închise aveam cunoştinţe. Patru dintre ele erau călugăriţe greco-catolice. Pe două le cunoscusem încă de la Cluj, dinainte de război, când ne vizitaseră la «Viaţa Creştină».

Dar foametea era cumplită şi aici. Mâncarea se dădea atât de puţină şi de slabă încât cu toţii devenisem nişte schelete.
Dormeam pe nişte priciuri comune, înşiraţi unii lângă alţii, zvârcolindu-ne toată noaptea în chinurile foamei. Celula era destul de încăpătoare. Eram vreo douăzeci şi cinci de schelete, unii mai de mult, alţii mai de curând, cu felurite învinovăţiri. Unii cu frontiera, alţii cu politica, alţii cu credinţa. Unii români, alţii unguri, alţii evrei, alţii ţigani, toţi aruncaţi acolo de-a valma în mizerie, în foamete, în amestecătură. N-ai fi putut uita niciodată vaietele sau protestele lor de foame. Mai ales noaptea, printre zvârcoliri chinuitoare, auzeai când româneşte: „Mi-e foaame!…”, când ungureşte: „Iştenem, Iştenem, éhes vagyok!” (Dumnezeule, Dumnezeule, ce flămând sunt!).

La plimbare în curte eram programaţi să ne scoată în fiecare zi câte un sfert de oră. Atunci gardianul, şeful de coridor, ne scotea pe toţi din cele şase celule, încolonaţi pe doi, şi ne ducea în curtea mică unde ne plimbam roată în jurul lui, care stătea în mijlocul nostru cu ochii după fiecare.
Atunci pe secţia coridorului nostru făceau cu schimbul doi gardieni, unul azi, celălalt mâine. Amândoi erau unguri, dar unul era om rău, pe când celălalt era un om bun. Pe cel bun îl chema Csapó-baci. Pe celălalt îl chema domnu’ şef Nehéz. Csapó-baci era gras şi moale. Nehéz era mic şi ager, cu o mustaţă mare, ungurească, cu o pipă scurtă şi groasă şi cu nişte cizme negre şi lucii, cu carâmbi tari şi totdeauna scârţâind, după tradiţia cea mândră a naţiunii lui.
Când era de serviciu, Csapó-baci stătea liniştit, lăsându-ne să vorbim şi să ne mişcăm în voie, cum ne plăcea nouă, fiecare cu cine voia. Niciodată nu ne-a făcut nici o observaţie. Dacă trecea timpul reglementar şi era vremea ca el să ne zică: „Gata, dă-i drumu’ sus!”, când se potrivea să fie timp frumos sau încă nu ne terminasem discuţiile prieteneşti, dacă cineva dintre noi îi zicea frumos: „Csapó-baci, fii bun, mai lasă-ne puţin!”, el mai totdeauna zicea:
– No binye! Da’ nu mult, că am treabă!
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Csapó-baci, că atâta cât a putut el ne-a uşurat şi nu ne-a îngreuiat necazul în care eram. Este şi aceasta o dovadă că nu legea este rea, ci oamenii care o aplică sunt răi. Că oricât de aspră ar fi o lege, dacă acela care este pus s-o aplice este om, el o aplică omeneşte şi atunci cel ce ispăşeşte nu este nici mai apăsat decât trebuie, nici mai chinuit decât merită.
Dar când cel care aplică legea este fiară, atunci legea devine în mâinile lui instrumentul blestemat al terorii şi al nefericirii semenilor săi.
Deşi pe Csapó-baci l-au mai şi înşelat unii, cum se povesteau multe despre el, şi el a suferit pentru asta, totuşi el nu s-a răzbunat pe nimeni şi tot bun a rămas. Dar cu Nehéz am avut multe necazuri.
Desigur că şi a păzi atâţia oameni, dintre care numai puţini ştiau să rabde şi să tacă, nu era uşor. Din cauza foamei se întâmplau şi scandaluri, mai ales între frontierişti şi ţigani, care erau mai tineri şi mai nervoşi. Nu ştiu însă cum reuşea Csapó-baci să liniştească lucrurile, căci la el nu se întâmpla nimic. Cele mai multe se întâmplau la Nehéz, care totdeauna umbla cu un ciomag. Când ne supraveghea din mijlocul cercului nostru care se învârtea în jurul lui, el stătea ca un cioban proptit în ciomag şi se încrunta la noi cu nişte mustăţi sub care strângea pipa lui scurtă şi groasă, părând totdeauna gata de luptă cu cineva.
Odată am avut mare necaz cu el.
Era, precum am spus, o foamete cumplită. Urlau oamenii, bieţii, ca nişte vite flămânde închise în grajd. Când eram la plimbare şi dacă zăreau printre pie¬trele curţii vreun bob de porumb căzut sau un bob de fasole, săreau câte doi-trei să-l apuce şi să-l ronţăie. Se uitau în toate părţile dacă ar fi putut găsi ceva de apucat să mănânce.
La coborârea sau urcarea noastră în curte treceam pe lângă uşa bucătăriei. Acolo, de obicei, pe coridor erau două lăzi în care se aruncau coji sau oase ră-mase de la bucătărie. Bucătarii aveau ordin ca atunci când trecem noi, deţinuţii politici, să ia lăzile şi să le bage înăuntru, ca nu cumva unii să afle în ele ceva de mâncare şi să ia cu ei.
În ziua despre care spun, când ne-am întors sus, cei din primele rânduri, văzând lăzile de gunoi uitate la uşa bucătăriei, se năpustiră, golindu-le dintr-o dată.
Nehéz, din urmă, a observat înghesuiala şi, fugind în faţă, striga şi da cu ciomagul ca în şerpi:
– Ce-ai luat? Ce-aţi luat, moi bandiţi! Daţi acolo napoi!
– N-am luat nimic, dom’ şef!
– Ce-i sub haina ta?
– Nimic, dom’ şef!
– Ce fost aici, moi buchetar?
– Numai nişte copite şi oase de bou nefierte, dom’ şef. Da’ nu era nimic pe ele, că noi am jumulit toată carnea. Nu era decât pielea şi părul de pe copite. Astea le-am aruncat.
– Lontru imediat! Facem percheziţie!
A bătut, a căutat, a întors totul până le-a găsit. Patru copite de bou, cu pă-rul viu pe ele, le-a smuls de sub hainele celor care le apucaseră, sperând că, ajunşi sus, vor putea să le roadă pielea şi zgârciurile vii care mai rămăseseră neciugulite de bucătar.
Cei care le apucaseră plângeau după ele când Nehéz le aruncă cu cizma afară pe coridor, scuipând cu scârbă şi înjurând:
– Scroafe murdar!

Femeile de la celula 7 mâncau puţin. Câteva dintre ele erau bolnave, două călugăriţe erau bătrâne. Mai totdeauna le rămânea ceva mâncare şi din puţina porţie pe care o primeau. Unele posteau mult. Mâncarea rămasă ne-o trimiteau pe rând nouă, celor şase celule de bărbaţi. Inventasem pentru asta un mijloc ciu¬dat. Strânsesem câteva curele şi aţe de lungimea distanţei dintre uşile celulelor noastre. Ele legau gamela lor plină, o scoteau printre gratiile uşii pe coridor, legată de toartă cu aţele noastre, apoi, scoţând mâna cu aţa făcută ghem, o aruncau spre uşa noastră. Noi, cu coada măturii, trăgeam vârful aţei la noi, apoi cu aţa trăgeam gamela cu mâncare până în dreptul uşii noastre. Dacă era rândul nostru o luam la noi şi o împărţeam la rând. Câte trei sau câte cinci linguri la unul. Dacă era rândul altora, aruncam numai sfoara, s-o tragă ei. Aşa mergea gamela lor cu mâncare pe coridor, la rând, chiar şi până la cei de la numărul 1.

În timpul lung de acolo, purtând numai hainele şi încălţămintea noastră, unii, ani de zile numai cu aceleaşi haine şi ghete, nu aveau pe ei decât nişte zdrenţe. În aceleaşi haine trăind zi şi noapte, e uşor de închipuit cum arătam după luni şi după ani.
Aveam nevoie de ac şi de aţă, să ne cârpim aceste zdrenţe de pe trupuri şi din picioare. Aveam nevoie de petice, să ni le cârpim. Nu ni se da nici ac, nici aţă, nici petice.
Am găsit odată, la plimbarea în curte, un capăt de sârmă subţire de aramă. Apoi un alt capăt, mai gros, de fier. Cu un ciob de sticlă am tot ros la un capăt sârma subţire de aramă până ce i-am făcut o gaură. Apoi, frecând celălalt capăt de cimentul pragului, am reuşit să fac un ac de cusut. Am tras fire de aţă din prosop şi mi-am făcut mijloace de cârpit. Pentru aţă mai tare şi mai groasă, trăgeam fire din perna de cânepă umplută cu praf de paie…
Astfel am început să cos hainele rupte ale celor care erau cu mine. Din sârma cea groasă mi-am făcut o sulă pentru încălţăminte.
Ce fericite erau surorile şi stareţa din camera vecină cărora, după aproape trei ani de când fuseseră închise, le-am reparat încălţămintea ruptă care de-abia li se mai ţinea în picioare.
Odată ce-mi procurasem ac şi aţă, am avut apoi mereu de lucru printre cei cu care zăceam pe un aşternut. Meseria asta mi-a folosit apoi mulţi ani, pe tot locul pe unde am umblat, căci zdrenţele abia se mai ţineau pe bieţii oameni în-chişi atâţia ani, cu aceleaşi haine şi încălţăminte.

Cinci luni am trăit acolo în aceste condiţii, din iunie până în noiembrie. La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere pe scândurile goale sau acoperite numai cu rogojini rupte, mi se făcuseră două bătături mari şi negre. Pielea se făcuse groasă, vânătă şi crăpată, ca o scoarţă de copac. Bătăturile de la genunchi – spre ruşinea mea – nu-mi erau nici pe departe atât de frumoase ca cele de la şolduri. Era o dovadă tristă că zăcusem culcat mai mult decât stătusem să mă rog în genunchi. Pe când mai frumos ar fi fost să fie dimpotri-vă!
În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate părul de pe cap.
Seara aveam aproape totdeauna program de cântări. Fiecare celulă trebuia să cânte, spre ascultarea celorlalte, câte o cântare aleasă. Când venea rândul celulei noastre, eram ales aproape totdeauna să le cânt eu una din cântările Oastei Domnului. Am cântat prima dată „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”. Le-a plăcut atât de mult, încât multe zile n-a mai cântat nimeni altă cântare decât asta, până ce au învăţat-o toate celulele. Atunci cânta tot coridorul în aşa fel, încât de multe ori santinela din curte striga:
– Hei, mai încet acolo, ce, aţi înnebunit? Unde vă pomeniţi?

Se statornicise între noi toţi, în aceste luni de zile, o atmosferă atât de apropiată, încât discutam frumos şi cald ceasuri întregi despre Cuvântul Dom-nului. Un număr destul de mare de suflete se apropiaseră mult de Domnul Iisus şi aveam o mare bucurie de creşterea lor duhovnicească. Se închegase între noi o părtăşie caldă şi apropiată, încât uneori n-am mai fi dorit să ne despărţim.
Era între toţi, mai ales, un bătrân evreu, Stösel, al cărui nume pot să-l spun, fiindcă am auzit apoi că după eliberare a plecat… El se apropiase foarte mult şi primise credinţa în Domnul Iisus. Mi-a spus că avea un băiat într-un rang înalt undeva… Acum suferea cumplit. I-am dat hainele mele la despărţirea de el. Dea Domnul să nu uite el acum pe unde va mai fi ceea ce I-a promis atunci lui Hristos. Dar mă tem şi de el cum mă tem de mulţi care au promis mult când erau la necaz, dar după ce au scăpat au uitat tot aşa de mult cele promise.

Din când în când veneau şi aici pe coridor câte doi inşi şi începeau să ci-tească câte două sau trei, sau patru nume. Cei care-şi auzeau numele erau scoşi imediat cu tot bagajul şi erau duşi jos.
– Sunt duşi la canal! spuneau unii.
– Ba sunt eliberaţi, ziceau alţii, sau poate sunt mutaţi în alte închisori…
Nimeni nu ştia nimic. Când te lua, nu ştiai niciodată dacă eşti dus undeva unde vei mai sta din nou cine ştie cât. Sau dacă ţi se va da drumul acasă. Oricând se putea şi una şi alta. Căci tot atâta puteai fi şi de vinovat şi de ne-vinovat.

Într-una din acele zile, şeful de secţie veni cu un bilet de pe care strigă un singur nume.
– Prezent, am răspuns eu.
– Afară imediat, cu tot bagajul!
Mi-am luat repede, mai mult cu privirile şi cu gestul mâinilor, rămas bun de la toţi cei dragi cu care devenisem ca un frate… Mulţi căzură pe grumazul meu, îmbrăţişându-mă. Nu ştiam pe care să-l sărut şi pe care să-l ascult ce îmi cerea şi ce îmi încredinţa dacă voi ajunge afară… Totdeauna despărţirile astea vin pe neaşteptate şi ai atâtea păreri de rău că n-ai vorbit mai mult cu cel care pleacă, atunci când stăteai lângă el zile, nopţi, luni, ani…
Am ieşit, trecând prin faţa uşilor de gratii, după care îmi vedeam pe soţii cu care fusesem…
„Oameni închişi în cuşti cu gratii, ca fiarele…”, mi-am zis, îngrozindu-mă!
Ciudat, cât timp fusesem şi eu acolo cu ei, nu simţeam atât de cutremurător tragedia acestei stări. Acum, când priveam de afară la toţi aceşti oameni şi când ştiam ce inimi bune au cei mai mulţi şi cât de nevinovaţi erau cu toţii, mă îngrozeam de cumplita osândă pe care o va cere această nedreaptă suferinţă cândva acelor care sunt vinovaţi de ea.
Dar m-am gândit şi la tragedia acelora care sunt robii păcatelor, care s-au obişnuit cu starea aceasta îngrozitoare şi nici nu-şi mai dau seama de grozăvia ei şi de osânda veşnică ce-i aşteaptă.
Numai când ai scăpat de robia asta şi priveşti spre cei care încă mai zac acolo – cum privesc eu acum, trecând şi plecând pe lângă cei care rămân aici – îţi dai cu adevărat seama cu fericire că ieşi tu. Şi cu durere că rămân ei.
O, Dumnezeule al Îndurării, ai milă şi nu le mai lăsa pe aceste creaturi ale Tale să fie chinuite şi zdrobite atât de sălbatic şi de trufaş. Adu vremea când să nu mai fie nicăieri pe lume gratii şi zăvoare înapoia cărora să mai fie oameni, foamete, lacrimi şi schingiuiri…

Am fost dus pe jos până la Securitate. Acolo am fost predat iarăşi lui Zoli-baci, care m-a băgat, singur şi flămând, în celula de lângă spălător, care era udă şi cu toate zidurile pline de igrasie. Am tremurat toată noaptea, fiindcă îmi dădusem toate hainele celor de care mă despărţisem. Rămăsesem numai în cămaşă şi nu primisem nimic de mâncare nici de unde plecasem, nici aici un-de ajunsesem.
Tot timpul nu mă întrebase nimeni nimic de când am venit de la Beiuş, nici la Securitatea din Oradea, nici la Penitenciar. Aşteptam acum aici, crezând că mâine voi fi anchetat, să aflu măcar pentru ce făcusem atâtea luni de închisoare…
A două zi după-masă a venit doar Zoli-baci şi mi-a zis:
– Ieşi afare şi hai cu mine!
După ce mi-a dat tot ce-mi rămăsese demult din lucrurile oprite la cancelarie, actele, cureaua, lucrurile, m-a scos în stradă cu ele cu tot în braţe, „repede-repede”, pe aceeaşi poartă din dos pe care mă mai scosese de două ori până acum, spunându-mi din nou:
– Liber! Merge acase. Da’ dache mai ajunge o date la noi, te scoatem pe uşa asta în pachet. ’Ţeles, moi?
Şi trânti uşa de fier, înjurându-mă iarăşi pe limba lui.

Am aruncat acolo jos în marginea străzii tot ce aveam în braţe. Şi îngenunchind, mi-am înălţat spre ceruri mâinile şi tot sufletul din mine, slăvind pe Dumnezeul şi Mântuitorul meu.
Atunci am văzut Poarta Îndurării deschisă, iar zidul cel rece şi gros prăbuşit dintre mine şi Domnul meu. Nu mai era nicăieri.
Altădată m-aş fi tăvălit pe jos, strigând, nebun de bucurie, fără să-mi pese de nimeni care m-ar fi văzut. Pentru marea, fericita şi negrăita bucurie a iertării păcatului meu. Şi a restabilirii fericitei părtăşii cu Domnul şi Dumnezeul meu, la poarta Căruia plânsesem proşternut şi arzând în două sute şaptezeci dintre cele mai înspăimântătoare zile care se pot trăi de vreun om pe pământul acesta…
…Dar acum, doar stăteam acolo îngenuncheat, cu faţa în sus şi cu lacrimile şiroindu-mi pe toţi obrajii, tremurând de bucuria tainică şi strălucită a îmbrăţişării mele cu Hristos, murmurând ca pierdut numai Numele Cel Drag, Cel Dulce, Cel Scump regăsit…
– Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuuuse, Preaiubitul meu Mântuitor!
Şi nu mă mai puteam sătura privind cerurile mele iarăşi deschise şi pe dul-cele meu Mântuitor iarăşi regăsit, stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.
Poate că faţa mea strălucea.
Nişte trecători se feriră, trecând pe lângă mine, apoi, opriţi mai departe, cu mâinile la gură, mă priveau nedumeriţi şi parcă plângeau.
Slăvit să fie Domnul!

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016