„Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Gal 6, 11).
Oare ce fel de litere or fi fost acelea pe care le scria Sf. Ap. Pavel galatenilor? Nu erau aceleaşi litere cu care scriau toţi cei din vremea aceea? Ba da! Atunci de ce îi întreabă Sf. Pavel pe galateni dacă văd cu ce fel de litere le-a scris? Ce să vadă?
În Biblia britanică, traducerea este un pic altfel: „Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!” Oare era vorba numai despre nişte litere (slove) de dimensiuni foarte mari? Poate să fi fost, într-o oarecare măsură, şi mărimea slovelor, dar în miezul acestor scrieri era vorba despre altceva, după cum tot Sf. Pavel spune, în II Corinteni 2, 4: „…v-am scris cu multe lacrimi…”. Lacrimile care se prelingeau pe pana de scris dădeau literelor/slovelor o strălucire divină, o mărime şi o profunzime în care era cuprins întreg planul de mântuire. Aceste scrieri, aceste slove sunt cu anevoie de descifrat de către omul firesc, îngropat în patimi. Scrierile duhovniceşti peste care s-au vărsat lacrimi nu pot fi desluşite altfel decât numai printre lacrimi… Numai atunci când cititorul – indiferent de cât este de păcătos – ajunge să sloboadă lacrimile pocăinţei…, abia atunci începe să descifreze „alfabetul duhovnicesc”.
Limba în care a scris marele Apostol al Neamurilor este limba duhovnicească, limbă pe care nu o poate înţelege orice om, ci numai cel născut din nou, numai cel care ajunge ca lumea să fie răstignită faţă de el, iar el să fie răstignit faţă de lume (cf. Gal 6, 14). De-a lungul veacurilor, puţini au înţeles această Limbă.
Alexei Mateevici, un poet basarabean, are nişte versuri foarte frumoase care surprind limbajul autentic al străvechiului nostru popor creştin:
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă, dar, graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
În vremurile noastre, un mare îndrăgostit de slovele Apostolului Pavel a fost trimis de Dumnezeu Neamului nostru şi Bisericii noastre în persoana Părintelui Iosif Trifa, cel care ne-a desluşit şi nouă – cu multe lacrimi – înţelesul tainic şi mântuitor al scrierilor Sfintelor Scripturi. Prin jertfa sa, mistuit de dorinţa de mântuire a acestui Cuvânt la Apostolul Duminicii a 22-a după Rusalii, de la Galateni 6, 11-18 „Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Gal 6, 11). popor, Părintele Iosif a pus chiar şi în gura neştiutorilor de carte „Limba vechilor cazanii”.
Iată o mărturie cutremurătoare a Părintelui Iosif: „O noapte cu sânge”
… Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. L-am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului, să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa, mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că, peste două luni, se apropiau şi zece ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: „Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale.” Şi am rămas.
La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din foaia „Oastea Domnului”, în care era şi testamentul cu „Moara şi piticul” (Moise Velescu, «Profetul vremurilor noastre», vol. 1, pg 219-220).
„Văd nopţile nedormite…, văd paturile de la Geoagiu şi Davos…, văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi Poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi Neamului meu” (Părintelui Iosif – „Isus Biruitorul”, 11 aprilie 1937).
Slove scrise cu lacrimi şi cu sânge!…
Aşa ne-au scris Părinţii noştri. Nu din fotolii confortabile. Aşa a scris şi fratele Traian „Cântările noastre, cântate plângând” cu mâinile în lanţuri, pline de răni şi de sânge. Aşa a scris şi fratele Ioan Marini: bolnav, flămând, nedormit, arestat şi ameninţat din toate părţile…
Şi acum, când scriu aceste rânduri, adâncindu-mă puţin în slovele înlăcrimate şi însângerate ale înaintaşilor noştri, oricât aş vrea să mă abţin, nu pot! Ochii mi se umplu de lacrimi… Lacrimi de mulţumire pentru sfinţii noştri înaintaşi şi lacrimi de pocăinţă pentru mine…
Iubite cititorule, vrei şi tu să vezi cu ce slove ne-au scris Părinţii noştri? Cercetează cu atenţie scrierile lor!
Slăvit să fie Domnul!
Costel ROTARU
