Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home SMERENIA ŞI DRAGOSTEA

SMERENIA ŞI DRAGOSTEA

SMERENIA ŞI DRAGOSTEA

353. “Nu mai este dragoste şi smerenie”. şi atâta vreme cât acestea nu vor fi, nu va exista nimic din cele duhovniceşti. Cele duhovniceşti se nasc şi cresc împreună cu naşterea şi creşterea acestora. Ele sunt pentru suflet ceea ce este urzeala cărnii pentru trup. Smerenia se dobândeşte prin faptele cele de smerenie, iar dragostea prin faptele cele de dragoste.
354. Priveşte singur la amândouă, iată care este măsura : cine este smerit, acela nu poate ajunge ca cineva să se poarte mai prejos de vrednicia ce i se cuvine, fiindcă el se socoteşte atât de josnic pe sine însuşi, încât nimeni nu se poate purta cu el încă mai prejos; oricâte îndemnări ar întrebuinţa. Aici se află înţelepciunea.
355. Neputinţa năravurilor, Domnul uneori o lasă pentru smerenie. De n-ar fi aşa, noi ne-am ridica îndată mai presus de norii cerului şi acolo ne-am aşeza scaunul. şi de aici pierzarea.
356. Nu e nevoie să-ţi mai spun că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem nici măcar umbră de smerenie. Cu o simplă cugetare, nu ajungi smerenia. Calea cea mai bună sau adevărata cale cea bună, care duce la smerenie, este : ascultarea şi lepădarea de voie proprie : Fără aceasta poţi să-ţi dezvolţi o mândrie statornică, smerindu-te în cuvânt şi-n înfăţişarea trupului. Opreşte-te, te rog, la acest punct şi cercetează cu toată frica rânduiala vieţii dumitale. Cuprinde ea ascultarea şi lepădarea de voie proprie ? Dintru tot ce faci, ce faci nu după voia ta, judecata şi socotinţa proprie ? Faci ceva nevrând, numai pentru că ţi s-a poruncit, numai din ascultare ? Cercetează-te, te rog, şi spune-mi. Dacă nimic din toate acestea nu se află, atunci rânduiala vieţii dumitale nu te va duce la smerenie. Oricât te-ai smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. şi ar trebui să te gândeşti îndeajuns, cum trebuie s-o întocmeşti.
357. Smerenia ta încă nu este smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. Să-ţi ajute Dumnezeu s-o găseşti. Ea este un duh de înşelare, care prin vicleşugul său, nu se ştie cum tot dă târcoale sufletului şi-i încurcă în aşa fel cugetele, încât el se socoate smerit; iar înlăuntrul său acopere o părere de sine plină de mândrie. Iată pentru ce trebuie să privim cu stăruinţă în inimă. Mai mult decât orice sunt aici de folos legăturile noastre cele de afară, care ele se smeresc. Ai cam fost nebăgător de seamă. Frica de Dumnezeu te-a părăsit, iar după ea s-a dus şi luarea aminte, şi ai ajuns la osândire. Spui adevărul, când nici că ai greşit înăuntru. Căieşte-te cât mai curînd şi cere iertare lui Dumnezeu. Pentru aceasta vine pedeapsa, chiar şi cea lăuntrică. Osândirea de sine nu se face numai cu cuvântul, ci şi cu mişcarea lăuntrică a inimii. Ea se arată de îndată ce sufletul se va gândi fără bunăvoinţă asupra cuiva.
358. Dumneata te-ai simţit jignit. Ca să te simţi rănit sufleteşte pentru o nesocotinţă oarecare, înseamnă să te socoţi vrednic de atenţie şi, prin urmare, să-ţi dai un preţ mare în inimă, cu alte cuvinte să fi înalt cu inima. Oare e bine aşa ? Să îndurăm chiar o clevetire doar, este de datoria noastră ? Fără îndoială. Dar cum vom ajunge să împlinim aşa ceva ? Dacă ni s-a dat poruncă să răbdăm, asta înseamnă că trebuie să suferim cu bucurie orice întâmplare neplăcută, fără să trecem vreuna din ele şi să suferim cu bucurie fără să ni se nimicească legăturile noastre paşnice. Domnul a spus : “Când te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt”; iar în cazul nostru a zburat doar o muscă care ne-a atins cu aripa, iar noi ne-am şi ridicat în picioare. Spune-mi eşti gata să împlineşti această poruncă dată de Domnul cu privire la palma de pe obraz ? Fără îndoială că vei spune : sunt gata. Dar întâmplarea de care mi-ai scris înfăţişează tocmai aşa ceva. Lovirea peste obraz nu trebuie înţeleasă îndeobşte orice purtare a aproapelui prin care, după cum ni se pare, nu ni se dă, atenţia şi stima cuvenită, prin care ne simţim înjosiţi, din care pricină, după cum se spune, suferă onoarea. Orice purtare de acest fel dacă ar fi cât de mică, o privire, o strâmbătură şi altele, este o lovire peste obraz; şi această palmă nu numai că trebuieşte răbdată, ci trebuie să fim gata pentru o mai mare înjosire, ceea ce va corespunde cu întoarcerea celuilalt obraz. Nu numai că n-ai întors, ci dimpotrivă, în loc să primeşti, ai dat. Ai dat într-adevăr înapoi, ai dat să se înţeleagă că ai ceva. Aşadar noi amândoi zicem : nu mă atinge. şi atunci mai putem fi buni de ceva ? şi cum ne putem socoti mucenicii lui Hristos, când nu împlinim poruncile Lui ? Dumneata ar trebui numai să judeci : oare meriţi o atenţie oarecare ? Dacă în inimă ar fi acest simţământ de nevrednicie, n-ar fi simţit nici un fel de ofensă.
359. Duhul Sfânt ne dă adevărata smerenie. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul Sfânt, nu se poate cunoaşte pe sine aşa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar Duhul Sfânt sălăşluindu-se în inima omului, îi arată toată sărăcia lăuntrică şi slăbiciunea şi descompunerea sufletului şi a inimii şi depărtarea de Dumnezeu; şi în faţa tuturor faptelor bune şi în faţa dreptăţii lui, îi arată toate păcatele, lenevirea şi lipsa de grijă în ale mântuirii şi fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai în faptele bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo, unde el nici nu bănuia. Ca să spun pe scurt, Duhul Sfânt arată totul în lumina adevărată şi atunci omul începe să-şi piardă nădejdea în propriile sale puteri şi fapte bune, se socoteşte cel mai rău dintre oameni.
360. Duhul Sfânt ne învaţă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu se poate ruga cu o astfel de rugăciune, care să fie într-adevăr plăcută lui Dumnezeu până nu va primi pe Duhul Sfânt. Pentru că, dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în diferite părţi, de la un lucru către altul şi nu va putea deloc să-şi ţină gândurile la un loc, şi pe deasupra, el nu cunoaşte aşa cum se cuvine fiinţa sa proprie, nici nevoinţele sale, nici cum şi ce trebuie să ceară lui Dumnezeu, şi nu ştie cine este Dumnezeu. Dar omul, în care locuieşte Duhul Sfânt, îl cunoaşte pe Dumnezeu şi vede că El este Tatăl Său, şi cum trebuie să se apropie de El, şi cum trebuie să ceară şi ce trebuie să ceară de la El. În vremea rugăciunii, gândurile lui sunt rânduite, curate şi îndreptate către o singură ţintă, spre Dumnezeu; şi cu rugăciunea lui el poate îndeplini chiar totul.
361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în sine sănătatea. Postul şi, în genere viaţa pustnicească, este cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi pentru înflorirea ei. Rugăciunea introduce Duhul în regiunile lui Dumnezeu, unde se află rădăcina vieţii, iar din Duh se împărtăşeşte şi trupul cu aceiaşi viaţă. Duhul zdrobit, simţurile pocăite şi lacrimile nu micşorează puterile ci le adaugă, fiindcă aduc sufletul la o stare îmbucurătoare. Dumneata doreşti ca zdrobirea şi lacrimile să. nu le pierzi niciodată. E mai bine să doreşti, ca să domnească în dumneata întotdeauna duhul unei adânci smerenii. Fiindcă din ea vin şi zdrobirea şi lacrimile, din ea vine şi faptul că ele nu înfumurează, fiindcă vrăjmaşul vicleneşte în aşa fel, încât vrea să nască şi din aceasta iarba cea otrăvitoare. În împletirea cu zdrobirea de sineţi vin şi duhurile duhovniceşti. Adevărata zdrobire ştie să nu stânjenească o adevărată bucurie şi vieţuieşte prieteneşte cu ea, chiar ascunzându-se întrucâtva sub ea. Dar cum stai cu preţuirea de sine ? Ia, sau ţine întotdeauna sabia smereniei şi nimicniciei şi taie fără milă capul celui dintâi răufăcător de-al nostru.
362. Ia aminte la tine însuţi şi te lămureşte, sau mai bine-zis să-ţi spun din nou ceea ce am grăit. Propăşirea în viaţa duhovnicească ajunge să fie semnată printr-o conştiinţă din ce în ce mai mare a netrebniciei proprii, în înţelesul deplin al acestui cuvânt, fără nici un fel de îngrădire; aşa încât de îndată ce te preţuieşti pe tine însuţi, în orice privinţă ai face-o, ceva merge strâmb. şi e primejdios. Vrăjmaşul se va aşeza alături şi va începe să-şi întoarcă privirea în altă parte, iar în acest timp el îţi va arunca o piatră în cale, de care te vei putea poticni. Sufletul care îşi dă preţ sieşi este la fel ca cioara, care a scăpat brânza. Să-ţi ajute Dumnezeu să te desăvârşeşti în a nu-ţi vedea faptele şi ostenelile proprii. şi mai îngrijeşte-te să ai mai puţine închipuiri în sufletul tău şi mai multe gânduri şi simţăminte. Mijlocul prin care se curmă curgerea închipuirilor este rugăciunea minţii pe care ai început-o. Va veni o clipă, când vei simţi că a stat curgerea lor, cum a stat şi curgerea sângelui la femeia din Evanghelie (Luc. 8,14).
363. Numai Dumnezeu şi sufletul iată monahul. Cum poţi ajunge până aici ? Cum vrei, numai să ajungi; fiindcă de îndată ce cineva nu este aşa, acela nici nu este monah. Dar oricât de greu ar fi aceasta, vine duhul râvnei şi împrăştie toate spaimele. Acest duh nu poate fi stăvilit. El se află, este primit de inimă şi pricinuieşte mari răsturnări înăuntru. De aici se trage obârşia tuturor monahilor adevăraţi ! Ca să spunem mai drept, monahii nu se fac ei singuri monahi. Sunt naturi liniştite dar care nu sunt vrednice de nevoinţele cele aspre ale lepădării de sine. Pentru unii ca aceştia, este mai potrivit să trăiască smerit, în simplitatea inimii, făcând bine şi ajutând oricui care este în nevoie.

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!