Fiecare zi din viaţa noastră este un nou dar, o nouă binecuvântare din partea lui Dumnezeu, o şansă nouă ce poate cântări enorm de mult în perspectiva apropiatei Reveniri, pline de slavă, a Celui Înviat şi Înălţat la Cer.
Mulţimea veştilor rele, pe care le difuzează cu dărnicie radioul sau jurnalul, ca şi orice altă sursă; mulţimea problemelor personale cu care, din nefericire, se confruntă tot mai mulţi dintre semenii noştri, pe ale căror feţe şi-au lăsat adânc amprentele oboseala şi îngrijorările produse de stress-urile vieţii moderne; amploarea şi turnura acestor evenimente, care se succed cu o uimitoare viteză şi care ne marchează pe fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, astfel încât, la tot pasul, auzim doar expresii de genul: „Nu mai pot!…“, sau: „Mai bine mor!…“ – toate acestea exprimă neputinţă, nesiguranţă, tristeţe şi singurătate în climatul acesta care «domneşte» astăzi pretutindeni. Căci societatea noastră cunoaşte o degradare fără precedent (cf. II Tim. 3, 1-5).
Ţinând seama de lume – sub aspectele ei sociale, economice, politice sau morale – totul denotă o părăsire progresivă a valorilor care ar conferi fiecăruia un sentiment de stabilitate.
În ciuda tuturor vicisitudinilor însă, credincioşii adevăraţi, chiar în mijlocul tuturor acestor probleme, au găsit o «Stâncă de adăpost», de Care şi cele mai tenebroase valuri ale agitatei lumi se împiedică, opintindu-se neputincioase. Oastea Domnului, prin glasul inconfundabil al înaintaşilor, prin cântarea zămislită în suferinţe şi lacrimi (tocmai de aceea, nemuritoare), şi-a propus să îndrepte privirile oamenilor spre această «Stâncă». Versurile cântării precizează:
Stânca Vieţii e scăparea / care-n lume s-a adus / Pentru cei căzuţi în valuri, / pentru cei fără Iisus…
Un exemplu de înţelepciune, luată din lumea necuvântătoarelor, ni-l oferă Proverbele lui Solomon (Prov. 30, 26), atenţionându-ne: „şoarecele de munte… îşi aşază locuinţa în stâncă“. Dar, oare, omul pe ce îşi sprijineşte prezentul şi, mai ales, viitorul său?
Cititorule dragă, tu, cel care citeşti acest «Săptămânal duhovnicesc», poate că te afli cuprins şi tu de valurile acestei lumi agitate şi nimic din jurul tău nu-ţi mai poate asigura protecţie. Simţi cum se clatină totul în jurul tău? Ai acea senzaţie că poverile care apasă asupra ta sunt prea grele pentru tine şi că te vei prăbuşi în curând sub greutatea lor? Aş vrea să-ţi spun că aceia care te-au părăsit tocmai când ai ajuns la greu şi ţi-au creat iluzia, până nu demult, că sunt încrederea şi nădejdea ta n-aveau cum să-ţi ofere garanţia aflării a ceea ce căutai tu!
Poate că ai pierdut o avere chiar. Nici aceasta n-avea cum să-ţi satisfacă dorinţele împlinirii tale.
Atunci cine crezi că ar putea-o face? Numai Unul Singur este în stare: Dumnezeu!
Atunci, „da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea! Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost“ (Ps. 62, 5-7; ed. brit.).
Doreşti tu, cu adevărat, suflete al meu, să stai pe acest loc sigur şi neclintit? Atunci, haidem să spunem împreună cu Psalmistul David: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!“ (Ps. 61, 2). Căci:
Nimeni nu este-aşa Sfânt ca Domnul, / nu este-alt Dumnezeu peste tot, / nu e stâncă aşa cum e Domnul, / Dumnezeu, Cel prea ’nalt, Savaot!
Slavă veşnică Ţie, Dumnezeule, Stânca mea, Cetăţuia mea, Izbăvitorul meu“. Amin.
Silvestru GHERMAN, Cluj-Napoca
