Duhule Sfânt, du-mă pe-acel munte ’nalt de-unde se zăreşte Ţărmul Celălalt, cu Ierusalimul cel Ceresc şi Nou şi-al Cântării Sfinte negrăit ecou. Dă-mi.

Când mintea e prea rece, iar inima prea caldă, viaţa este-o luptă a omului cu sine, căci prea ades şi-n gheaţă, şi-n flacără.

Ce minunată este Ţinta spre care năzuim urcând, – dar crucea spre Golgota noastră ades’ ne-o ducem prea căzând. Prea plângem când amar.

Cântarea Viitoare aş vrea s-o pot cânta din cea mai ’naltă stare, Iisuse-n faţa Ta; pe-a Tale răni să-mi cadă al lacrimilor şir.