„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) – ne spune Hristos; şi această afirmaţie, dacă o punem nu doar în mintea, ci şi în inima noastră, spulberă toate fricile şi angoasele, toate tristeţile şi neputinţele. Cum putem fi necăjiţi, posaci şi plini de resentimente când avem un Dumnezeu atât de smerit şi iubitor, care Se coboară în materie, ia trup omenesc, tremură de frig şi foame, e plin de bube şi răni, e judecat pe nedrept, e trădat de toţi, e scuipat şi batjocorit, e ucis ca un tâlhar ticălos şi toate le rabdă ca să ne deschidă nouă porţile Împărăţiei şi să ne gătească loc de odihnă?
Toate cele de mai sus avem mare nevoie să ni le înscriem adânc pe tablele de carne ale inimii noastre. Orice încercare s-ar ivi în viaţa noastră şi oricât de dureroasă ar fi ea, trecută prin filtrul rugăciunii izvorâte din inima în care Hristos Şi-a scris iubirea, capătă o cu totul şi cu totul altă semnificaţie. Şi, în loc să secătuiască puterile sufletului, devine izvor de putere, dar şi de noi înţelesuri. Căci, înclinaţi spre comoditate şi păcat, nu reuşim să creştem duhovniceşte decât trecând astfel de examene dureroase.
De la cădere şi până la sfârşitul veacurilor, suferinţa nu va pleca din lumea aceasta oricât ar progresa ştiinţa, oricâtă bunăstare materială am avea. Durerea este profesorul care ne învaţă cum să păşim spre veşnicie, ne obligă să ne agăţăm de mâna Părintelui ceresc, ca şi copilul mic care învaţă să meargă. Dar e o infinită diferenţă între suferinţa trăită în singurătate, revoltă şi necredinţă şi cea purtată împreună cu Hristos. În acest ultim caz, Domnul nu doar că ia pe umerii Săi povara, dar îl ia în braţe şi pe cel suferind. Şi, acolo, cuibărit în sânul iubirii dumnezeieşti, lacrimile durerii devin baia unei renaşteri şi, în suferinţă, se descoperă o bucurie de o cu totul altă natură decât cea generată de împlinirile acestei lumi. Este o bucurie care nu exclude durerea, ci care cumva e chiar potenţată de aceasta. Aşa cum Hristos, la Cina cea de taină, era nerăbdător să împlinească misiunea pe care o avea, nu pentru că nu ar fi simţit suferinţa, căci ruga din Ghetsimani vine să certifice întreaga omenitate a lui Iisus atunci, ci pentru că ştia finalitatea – izbăvirea omului din robia păcatului şi a morţii. Bucuria aceea a lui Hristos, în care intră şi pace şi iubire, şi care nu poate fi descrisă în sărmanele noastre cuvinte, este cea care se naşte în sufletul creştinului adevărat ce se străduieşte să primească fiecare încercare a vieţii ca pe o treaptă în urcuşul spre cer.
Nu îmi doresc să pară că aş face o apologie a durerii, nicidecum, deşi am convingerea profundă a valorii ei terapeutice, dar ceea ce îmi doresc este să luăm în serios viaţa noastră, căci este examenul nostru pentru veşnicie. Să nu rămânem înţepeniţi în durerile, egoismul sau părerile noastre, ci pe toate acestea să le punem ca o ofrandă la picioarele lui Hristos şi să aşteptăm răspunsul Lui, care, negreşit, nu va întârzia să vină. Uneori, foarte rar, poate fi vorba de lucruri frumoase şi înălţătoare. Dar, cel mai adesea, sunt mici sau mari mizerii, răutăţi şi urâciuni, zguduiri şi clătinări. Şi, tocmai pentru că sunt aşa, să le dăm lui Hristos ca să le vindece şi să le transfigureze cu harul Său. Aceasta este viaţa noastră de oameni căzuţi, plină de frecuşuri, oţărâri şi certuri egoiste, fapte nedemne şi răutăţi. Dar „vino Tu, Doamne, în neputinţa şi păcătoşenia mea, şi luminează-mi sufletul”. Dacă Îi vom da viaţa aceasta cenuşie şi banală pe care o trăim în fiecare zi, El o va vindeca şi o va sfinţi cu iubirea Sa dumnezeiască şi vom începe şi noi să trăim în lumină. Desigur, este nevoie de curaj şi perseverenţă, dar e un preţ care merită plătit. O perpetuă punere înainte a vieţii noastre în faţa Dumnezeului celui Viu este tot ce avem de făcut. De restul se va ocupa El Însuşi. Chinul nostru nu vine decât din încăpăţânarea de a crede că putem noi singuri să facem ceva, dar El ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Şi aceasta ar trebui să o înţelegem o dată pentru totdeauna.
Închei prin acest îndemn de a ne lăsa în mâinile Lui iubitoare, aşa cum lutul ascultă de mâinile olarului; şi ne vom uimi ce vase de mare preţ vor ieşi din frământătura lutului inimii noastre, vase purtătoare de lumina cea neînserată…
Protos. Atanasie PALEU
