La Cruce, ca Fiu ales, ce poartă grija Mamei Sale, o încredinţează ucenicului iubit, Ioan, care, din clipa aceea, a luat-o la el acasă. Dacă a mai avut copii, cum îndrăznesc unii să zică, de ce a fost nevoit s-o încredinţeze lui Ioan?
Iisus, Taina vieţii noastre, S-a întrupat în chip omenesc. Această întrupare a Sa în fel unic ne dă posibilitatea apropierii de El, să luăm har după har. Taina Întrupării ne leagă inimile pe totdeauna de Pruncul Iisus Cel Întrupat şi de Maica Lui cea Sfântă. Aşa ne spun Sfintele Scripturi că legătura dintre El şi Maica Lui au fost pe totdeauna: la naştere, în copilăria Lui, în viaţa Lui de zi cu zi, la moarte, la Înviere, la Înălţarea la cer, iar după Înălţarea Lui, în părtăşie divină alături cu Biserica cea vie a Hristosului său.
Crăciunul ne-a legat inimile pe totdeauna de Pruncul Iisus şi de Maica Sa, căci taina mântuirii noastre au săvârşit-o împreună, contribuind fiecare cu partea sa. Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, putea alege o altă cale ca să vină la noi, sau putea alege o altă mamă ca să vină în lume, dar vrednicia ei prin har a fost înălţătoare.
Sf. Ev. Matei, în cuvinte simple, ne prezintă sosirea magilor la Betleem, porniţi de la mari depărtări să caute până ce Îl vor găsi: „Şi, intrând în casă, au găsit Pruncul şi pe Maria, Mama Lui” (Mt 2, 11). Această prezentare ne vine cu totul familială, înfăţişându-ni-se ca o icoană ce cuprinde în conţinutul ei pe Pruncul Iisus şi pe Maica după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru. El, Cel necuprins, S-a făcut cuprins în această taină minunată.
Sf. Ev. Matei mai scria despre Pruncul Iisus şi Maica Sa la închinarea magilor, la fuga în Egipt din calea sabiei lui Irod, la întoarcerea din Egipt şi aşezarea lor în Nazaret (cf. Mt 2, 11, 14.
Sf. Ev. Luca ne spune că păstorii au aflat pruncul culcat în iesle şi pe Mama Lui. Că Maria păstra în inima ei toate cuvintele grăite de păstori, apoi, păstra şi cuvintele grăite ei în templu de dreptul Simeon şi de proorociţa Ana, ca şi cele rostite de Iisus Însuşi, la vârsta de 12 ani, în templul din Ierusalim (cf. Lc 2, 19, 34, 51).
Legătura dintre Iisus şi Mama lui cea sfântă o găsim şi la Evanghelia Sf. Ioan, la Nunta din Cana Galileii, unde Iisus Domnul a împlinit rugămintea Mamei Sale, deşi nu-I sosise ceasul (cf. In 2, 5-7). Iar când stătea zdrobită de durere la picioarele Crucii, cu duioşia fiului iubitor ce poartă grijă pentru mama sa, o încredinţează ucenicului iubit Ioan (cf. In 19, 26-27).
Chiar dacă uneori nu L-a putut însoţi pe tot drumul misiunilor Sale, inima ei de mamă l-a însoţit pretutindeni, bucurându-se de biruinţele Sale, de puterea ce o deţinea, de mulţimile care Îl înconjurau cu dragoste, de minunile ce le săvârşea, şi tremura de orice primejdie care Îl ameninţa. Iar mai târziu păşeşte alături cu El pe drumul calvarului, pe drumul Golgotei, prin inima ei trece sabia durerii negrăite, ca, apoi, să se bucure nespus de minunata Sa Înviere.
Taina Întrupării şi legătura dintre Iisus şi Mama Lui au fost prevestite încă în Vechiul Testament. După căderea în păcat a celor dintâi oameni, Dumnezeu a promis izbăvirea prin Cel ce, născându-Se din femeie, va zdrobi „capul şarpelui”, capul celui rău, diavolul (cf. Fac 3, 15).
Multe mame cucernice din vremea aceea nădăjduiau spre aceste dorinţe, dar proorocul precizează: „Fecioara va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, ce se tâlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14; Mt 1, 22-23). Adică Mesia cel Aşteptat, Mântuitorul după trup şi, prin umbrirea Duhului Sfânt, este Fiul Fecioarei neprihănite. Dumnezeu Însuşi ia chip de om prin ea, ca să ne dea pacea mult-dorită, să ne facă părtaşi vieţii celei noi şi nesfârşite, potrivit cu vestirea Îngerului: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1, 35). Sf. Ev. Ioan scrie: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce trup S-a făcut, nu din sânge, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu S-a născut” (In 1, 13-14).
Prin bunăvoirea Tatălui, umbrirea Duhului Sfânt, smerenia Fecioarei, Sfânta Maria a fost vasul ales de Dumnezeu, vestit prin prooroci, ca, din ea şi prin ea, să ia chip omenesc Fiul lui Dumnezeu, şi, împreună cu Iosif cel Drept şi neprihănit, el ca tată adoptiv, să-L ocrotească, pentru ca să crească şi apoi să se dăruiască mântuirii neamului omenesc.
Legătura dintre Domnul Iisus şi Maica Sa nu se termină la naştere, la copilărie, la timpul vieţii, la Cruce, şi nici la înălţarea Sa la ceruri. Ea trece dincolo de mărginit, la infinit, prin aceea că o găsim mereu alături de cei ce stăruiau în rugăciuni, ca prin rugăciuni să fie mereu una cu Fiul ei Cel Preamărit şi în părtăşie permanentă cu Biserica cea vie, întemeiată de Domnul Iisus pe pământ.
Proorocul David, în Psalmul 44, 9 o prevesteşte pe o împărăteasă pusă de Domnul „de-a dreapta Lui”, iar Sf. Ap. Ioan, la Apoc 12, 1, ne-o arată ca pe o „femeie înveşmântată cu soarele”.
Proorocul Ieremia, la cap. 31, 23, are un cuvânt de laudă ce pare a fi închinat ei. El zice: „Domnul să te binecuvânteze, locaş al neprihănirii, munte sfânt!”
Îngerul Gavriil o laudă prin cuvintele: „Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu” (Lc. 1, 28- 30).
Elisabeta, sub influenţa Duhului Sfânt şi sub insuflarea Lui, o cinsteşte, zicând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta să vină la mine Maica Domnului meu? Fericită e aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1, 42-45).
Şi prin Maica Domnului Duhul Sfânt a grăit astfel: „Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale; şi iată de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Domnul Cel Puternic şi Sfânt este Numele Lui” (Lc 1, 48-49).
Aceste descoperiri duhovniceşti sunt bine cunoscute, cu o adâncă şi pioasă cucernicie, de toţi binecredincioşii Lui. Sunt şi trebuie să fie ca o pecete în viaţa de credinţă a fiecărui creştin, o realitate vie, ca să ne asemănăm şi să fim una cu Biserica cea de la început.
Cine zice că se închină Domnului Iisus, dar o necinsteşte pe Maica Lui cea Sfântă, acela nu-L cinsteşte nici pe Domnul Slavei, nici pe Dumnezeu şi nu urmează descoperirile divine: „Iată, mă vor ferici toate neamurile!” (Lc 1, 48-49).
Să ne închinăm şi să-L preamărim pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Cel ce în iesle S-a născut, şi să cinstim pe Maica Lui cea Sfântă, care se roagă pentru noi împreună cu toţi Sfinţii (Apoc 5, 8).
Mai avem o legătură sfântă, anume aceea de Biserica Lui cea Vie, întemeiată de Însuşi Domnul pe pământ, care Îl mărturiseşte, trăieşte viaţa în Hristos, Îl vesteşte, ne naşte şi ne înnoieşte prin harul divin, ne uneşte cu Hristos, ne îmbracă în Hristos, ca să devenim fii ai lui Dumnezeu după har (Gal 3, 27).
Prin Sfintele Taine şi cuvintele Evangheliei din Dumnezeiasca Scriptură, se revarsă în viaţa noastră bogăţia cea necuprinsă a darurilor dumnezeieşti. Biserica mai e numită de Sf. Ap. Pavel „Mireasa lui Hristos” (Efes 5, 25-32). O, cât dorea acest uriaş apostol al Domnului să-i vadă pe credincioşi mereu crescând în cunoaştere şi trăire ca adevă-raţi creştini, ca pe o biserică vie, lucrătoare, purtătoare de Hristos, nu numai prin vorbe, ci în toată vremea, şi până la sfârşitul veacurilor, ca mărturisitori vii prin fapte şi cuvânt!
Cine nu are aceste legături vii, la învierea cea de obşte, de care parte va fi? Cu care ceată se va scula din morţi? (I Cor 15, 23).
Să coborâm din nou la iesle şi să auzim corul cântând: „Mărire întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14).
Această cântare a îngerilor, din noaptea cea tainică a Naşterii Mântuitorului, ne umple de pace şi de bucurie, căci Mesia cel aşteptat coboară ca prunc nevinovat în lumea însetată de pace, de mântuire, de dreptate. Şi împreună cu magii să călătorim şi noi, să cântăm cu îngerii, să ne bucurăm cu păstorii şi să ne închinăm Lui, aducându-I ca dar ceea ce avem mai scump şi mai frumos: viaţa noastră, să o dăm şi s-o închinăm Pruncului Dumnezeiesc. Şi, aşa, cântarea de slavă să răsune pretutindeni, căci El este Pacea noastră (cf. Efes 2, 14; Zah 9, 10) şi mântuirea noastră (Fapte 4, 12).
Păcatul, setea de stăpânire (cf. Fac 3, 5) a tulburat pacea omului cu Dumnezeu, aducând blestemul, zbuciumul sufletesc, răzvrătirea, vrăjmăşia, dorinţa ca unii să-i subjuge pe alţii, să-i umilească, să-i asuprească, să chinuiască pe semeni şi pe fraţii lor. Mândria, pofta şi multe asemenea au schimonosit faţa lumii, conducând omenirea spre întuneric şi spre abisul pierzării veşnice.
Şi totuşi inimile multora ardeau de dorul păcii. În decursul aprig al vremilor acest dor nu s-a stins. Proorocii Vechiului Testament au răspândit vestirea binefacerilor păcii, însemnătatea ei şi instaurarea unei păci universale, trainice şi veşnice, prin venirea în lume a Domnului Păcii.
Cuvântul „pace” nu înseamnă doar absenţa războaielor, ci întruchiparea reală a roadelor unei vieţi adevărate, rodnice, pline de progres duhovnicesc, mulţumire sufletească şi care urcă mereu treptele sfinţeniei spre desăvârşire.
Păcatul îl mai putem asemăna cu nişte ţepi care împung mereu conştiinţa, iar omul, tulburat mereu de acest vierme nemilos, caută uşurare. Dar uşurarea şi despovărarea sufletului omenesc vin numai din pacea lăuntrică în care Domnul Iisus Hristos Şi-a făcut sălaş şi tronează ca Domn şi Stăpân cu dragostea, cu bunătatea şi cu sfinţenia Lui.
Rodul păcii este rezultatul din conlucrarea noastră cu harul divin, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, care ne îndeamnă la pace şi sfinţire, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (cf. Evr 12, 14; I Pt 3, 11). Această conlucrare a noastră cu harul divin ne naşte din nou, ne creşte duhovniceşte, ne statorniceşte pe temeiul credinţei adevărate şi face să rodească îmbelşugat roada păcii.
Proorocul David, insuflat de Duhul Sfânt, vede, prin venirea în lume a lui Hristos-Mesia o împărăţie a păcii venind spre el, o împărăţie a păcii fără de sfârşit, vede belşug de pace şi dreptate înflorind: „Munţii vor rodi pace şi colinele mântuire” (72/73, 3, 7).
Mesia-Hristos este Domn al Păcii, şi pacea Lui nu va avea sfârşit. Când El coboară şi sălăşluieşte în inimi, săbiile ce au fost confecţionate spre distrugere, cu venirea Lui, le va preface în fiare de plug, şi lăncile în seceri. Cu alte cuvinte, toate uneltele de război le va preface în unelte de plugărit, acolo unde dragostea Lui domneşte peste popoare (cf. Isaia 2, 4). Pacea Lui alungă vrajba şi instaurează buna înţelegere.
Atunci va fi belşug de pace, fiecare va avea cele necesare vieţii şi va fi dreptate (cf. Isaia 4, 2; 32, 17; Miheea 4, 4), căci prin naşterea Pruncului Iisus, Domnul Păcii, pacea a venit în lume. Îngerii şi Oastea Cerească Îl preamăresc pe Dumnezeu şi vestesc lumii: „Pe pământ pace şi între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14).
El a venit în lume ca să ne îndrepte picioarele, şi paşii să meargă drept pe „calea păcii” (Lc 1, 79). El este „Dumnezeul păcii şi al dragostei” (II Cor 13, 11). Evanghelia Lui este Evanghelia Păcii (cf. Fapte 10, 36). Prin EL avem pacea cu Dumnezeu, avem înfierea, avem pacea lăuntrică, pacea sufletului. Prin har suntem eliberaţi din robia păcatului, de consecinţele şi urmările lui, suntem fiii lui Dumnezeu după har toţi acei care caută sfinţenia, dreptatea, neprihănirea şi trăiesc prin har viaţa cea nouă, curată şi neprihănită, au putere de biruinţă, căci El acestora le toarnă în inimi din Duhul Său puteri de viaţă nouă şi biruinţă. El dărâmă zidul vrajbei, făcând pace între oameni (cf. Efes 2, 14-18). El ne cheamă pe toţi să trăim în unitatea Duhului, prin legătura Duhului, a păcii. Aceasta se face numai prin harul Său şi voinţa noastră de a lucra cu harul şi a-l face roditor în viaţa noastră de zi cu zi şi clipă de clipă. Cea mai însemnată contribuţie a noastră este a avea sufletul curat, ca El, Domnul, să poată lua chip în noi, apoi strădania de a conlucra cu harul la mântuirea noastră şi a-i ajuta şi pe cei din preajma noastră. Fără conlucrarea noastră cu harul lui Dumnezeu, nu putem face nimic bun. Căci despărţiţi de El nu putem face nimic. Când sufletul se împovărează cu păcate, nu este pace lăuntrică, nu este pace cu Dumnezeu, sau pace în Dumnezeu. Acolo se află numai vrajbă, neînţelegere, ură şi duşmănie.
Pacea sălăşluieşte şi se odihneşte numai acolo unde este, tronează şi domneşte Domnul Iisus Hristos, Domnul Păcii. Prin părtăşia permanentă cu El, şi noi vom fi fii ai păcii, folositori nouă şi semenilor noştri. Apoi, darul păcii astfel obţinut trebuie menţinut, alimentat, fructificat prin muncă, strădanii şi lupte continui. Pacea este necesară şi la aceasta am fost chemaţi şi rânduiţi: să luptăm pentru pace, să fim făcători de pace prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne dă şi voinţa, şi puterea, şi înfăptuirea.
Crăciunul este sărbătoarea chemării la sfinţenie, la curăţia sufletului şi a trăirii în Domnul Iisus Hristos. Primindu-L în ieslea inimii, ne curăţim de orice întinăciune, murim păcatu-lui şi viem neprihănirii în Hristos-Iisus, Domnul nostru. Dar şi aceasta nu este de ajuns, nu e totul. Lipsa de veghere şi de părtăşie permanentă cu Domnul şi cu Biserica Sa, lipsa rugăciunii pot şterge totul şi pot stinge dragostea cea mai înflăcărată. Influenţa răului, zvonurile din afară pot avea acces în clipe de neveghere în inimă, pe o portiţă mai dosită, neobservată, şi chiar sufletul cedează ispitelor mai ales în faţa fricii. Există ispite trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti. Şi omul, în clipa nevegherii, poate să piardă toată agonisita multor ani de lupte şi jertfe. Urmărind şi aprofundând permanent îndemnul Sf. Ap. Pavel: „…duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur…” (Flp 2, 12), în ascultare de Domnul, de Biserică şi de fraţi, şi prin rugăciune, primim viziunea clară asupra tuturor lucrurilor care, deo-camdată, par încurcate şi tărie în lupta de împotrivire celui rău.
Devierea de la credinţa Adevărului poate veni prin trupul nostru copleşit de ispite, sau din credinţe înşelătoare şi false. „Dumnezeul cel Viu este Mântuitorul tuturor oamenilor, dar mai ales al celor credincioşi” (I Tim 4, 10).
În statornicie se vădeşte valoarea credinţei şi a dragostei cuiva. Tot ce vine de la Duhul Sfânt se descoperă de la început bine, şi nu sunt alte creşteri duhovniceşti în altă parte sau în afara locului unde am fost chemaţi, de la început, unde, de prima dată, am simţit pacea cu Dumnezeu rodind în sufletele noastre.
Pacea Domnului Iisus e un sfânt izvor ce din Golgota vine spre noi. Harul Său ne-a dat-o, harul cel bogat al Său. Pacea Domnului Iisus este tăria sufletului. Pacea noastră îşi are tăria în iubirea Lui. El este pacea noastră.
„Iar Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Lc 2, 40).
Asemenea creştere duhovnicească trebuie să se vadă şi în viaţa noastră de creştini. Mai mult, ea trebuie să devină o lege a creşterii şi dezvoltării fiecărui creştin şi a Bisericii lui Hristos. Viaţa Bisericii trebuie să se vadă în sfinţenia credincioşilor. Cel căruia Dumnezeu, prin harul Său, i-a deschis ochii sufletului, i-au fost deschişi nu pentru că era mai bun decât alţii, ci ca prin el să se deschidă şi ochii celorlalţi din Biserică. Ca ei să vadă cu ochii sufletului Adevărul şi că legea creşterii duhovniceşti stă în conlucrarea noastră cu harul divin, nu prin alte sforţări din afara lui.
Hristos Se face roditor prin noi numai prin strădania noastră de a face voia Lui, care este sfinţirea noastră, în toate zilele şi clipele vieţii şi a primi de la El har peste har. Această luptă stăruitoare pentru creşterea noastră în Domnul trebuie să fie permanentă, până în clipa morţii, în toate clipele vieţii, ceas cu ceas, clipă cu clipă, fără de răgaz, fără odihnă. Căci în faţa noastră stă permanent Modelul desăvârşirii, Iisus Hristos, Domnul Slavei. Spre acest Model al desăvârşirii trebuie să tindem mereu (cf. I In 2, 6). Pe măsură ce ne apro-piem, Îl vedem tot mai luminos, pe noi tot mai mici, până când ne vom pierde în nemărginirea Lui.
Această luptă trebuie să fie fără încetare, pentru că, în noi, mereu se luptă binele cu răul, virtutea cu păcatul, adevărul cu minciuna, dragostea cu ura, smerenia cu mândria, bunătatea cu răutatea, pacea cu răzbunarea. E lupta împotriva legii minţii, despre care Sf. Ap. Pavel zice: „Om nenorocit ce sunt!…” (Rom 7, 19-25; 8, 2).
Creşterea în Domnul ne pretinde trăirea prin har, cunoaş-terea Lui, îmbrăcarea în Hristos şi lupta în credinţa cea dată o dată pentru totdeauna sfinţilor (cf. II Pt 3, 18; Efes 4, 15; II Cor 4, 6; Iuda 3).
Faptul că legea creşterii în Domnul este permanentă ne-o spune Sf. Ap. Pavel, zicând: „Una fac, uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte” (Flp 3, 13-14). Cum? „Alerg spre ţintă”.
Creşterea în Hristos este fără limită, fără de răgaz şi ţine toată viaţa (cf. Lc 7, 23; 12, 35-40).
Niciodată în viaţa aceasta starea de sfinţenie la care, prin harul Domnului, ai ajuns să nu te mulţumească, să nu te vezi ajuns, să nu depui armele, ci să doreşti tot mai mult desăvârşirea.
Viaţa este luptă, şi biruinţa se câştigă rugându-te, veghind şi luptând. Chiar când ai ajuns pe cele mai înalte culmi duhovniceşti, să nu te socoteşti decât o slugă netrebnică, fiindcă n-ai făcut nici ceea ce erai dator să faci. Nu cumva satana, care nu doarme niciodată, să-ţi strecoare în inimă puţintică mândrie, şi, privind în urmă, spre aşa-zisele realizări, ce, de fapt, nu sunt prin vrednicia ta, sau privindu-te şi luându-ţi privirea de la Domnul, să te opreşti din alergarea şi ispita de la urmă, când ai ajuns doar la un pas de înviere, să te ucidă pe vecie.
Pilda grăuntelui de muştar din Evanghelie (cf. Mt 13, 31-32) a creşterii de la grăuntele cel mic până la copacul cel mare, când păsările cerului sălăşluiau în ramurile lui, să ne fie îndemn de creştere prin har, până vom ajunge la statura omului desăvârşit după voia lui Dumnezeu (Efes 4, 13).
Biserica însăşi se dezvoltă şi are viaţă pe măsura în care credincioşii trăiesc viaţa de înfrânare, tot mai sfântă, mai curată, tinzând mereu spre desăvârşire, fiind uniţi în dragostea Domnului Iisus, Care ne vrea cu gelozie pentru El.
Hristos este Capul Bisericii, Biserica este trupul Lui, şi noi, fiecare credincios, suntem mădulare ale trupului Său (cf. I Cor 12; I Pt 2, 5-9).
Dumnezeu cu noi şi în noi Se descoperă prin iubirea Lui dumnezeiască, dacă sălăşluieşte în noi, cu noi şi printre noi, prin dăruire deplină, fără de rezerve lui Dumnezeu şi semenilor. În această măsură, Dumnezeu revarsă în inimi harul, bucuria, pacea, rămâne cu noi, în noi şi printre noi, împărtăşind daruri cereşti vieţii noastre.
Să creştem în Domnul, în puterea tăriei Lui, să-L preamărim pentru toate darurile Sale cereşti, pentru viaţa veşnică, şi că ne ajută să ne ridicăm, iar unindu-ne într-un glas şi cu o inimă, să cântăm: „Hristos Se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înăl-ţaţi-vă!”
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010