Minunea şi taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, nepu- tând fi înţeleasă de mintea omenească, a fost diferit şi variat interpretată de contemporanii care s-au raportat la ea. Unii au văzut minunea intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor şi au primit-o cu sfântă bucurie; alţii însă, neputând să o înţeleagă, s-au raportat la ea în funcţie de interesele lor egoiste, vrând să o excludă din istoria şi din viaţa oamenilor. Un astfel de episod antitetic ni-l prezintă şi pericopa evanghelică a închinării magilor.
Perspectiva istorică a pericopei evanghelice este dată de venirea magilor spre a venera pe Pruncul mesianic „în zilele lui Irod regele”, încât acesta devine unul din personajele principale în comunicarea cu „magii de la Răsărit” (Matei 2, 1).
Informaţiile despre Irod provin cu prioritate de la istoricul iudeu Iosif Flaviu (sec. I d.Hs). Astfel aflăm că Irod a fost ales de Senatul roman şi decretat ca „rege asociat” (rex socius), la insistenţa lui Octavian Augustus. A fost considerat de poporul iudeu ca nelegitim şi declarat uzurpator al tronului lui David. Dar, pentru a-şi câştiga simpatia, restaurează din temelie templul din Ierusalim şi se căsătoreşte cu o prinţesă din vechea familie regală a Hasmoneilor, Mariamne, nepoata ultimului rege legitim, Ioan Hircan al II-lea, aflat pe atunci prizonier. Era a zecea soţie, pe care se pare că a iubit-o cu adevărat, dar o acuză de complot împotriva lui şi va fi ucisă. Aceeaşi soartă va avea şi mama acesteia, Alexandra; precum şi cei doi fii ai săi: Alexandru şi Aristobul; la fel şi doi cumnaţi; iar la sfârşit este ucis şi Antipater, fiul său din prima căsătorie. De fapt, toată viaţa rămâne o luptă deschisă de a se menţine la tron, suspectând cu cruzime demenţială orice pretendent, fie chiar imaginar…
În această tulburătoare ambianţă istorică apar intempestiv magii de la Răsărit. Veniţi din depărtări, conduşi de o stea, ei au ajuns în Ierusalim spre a se închina: „Regelui iudeilor” (Matei 2, 3), Care S-a născut de curând. Dar ascunzându-se steaua călăuzitoare, magii au rămas în căutarea rătăcitoare a locului unde Se afla Pruncul. Aflând de prezenţa lor, Irod s-a tulburat şi, împreună cu el, tot Ierusalimul (Matei 2, 3), deoarece le era cunoscută tuturor ferocitatea lui bestială… Când a aflat de la arhierei şi cărturari că Pruncul mesianic, Domn peste Israel, Se va naşte în Betleem (Matei 2, 6), a poruncit „să fie ucişi toţi copiii de doi ani şi mai jos, care erau în Betleem şi în împrejurimi” (Matei 2, 16).
Aflând despre această faptă şi ştiind că evreii nu folosesc carnea de porc în alimentaţie, împăratul Octavian Augustus a exclamat ironic: „e mai bine să fii porcul lui Irod, decât fiul lui!” – ne informează scriitorul latin Macrobius (sec. V d.Hs.), în urma cercetării arhivelor romane (Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 253-255).
Pe de altă parte, în atitudinea faţă de magi, cruzimea lui Irod se transformă în viclenie, chemându-i la el şi îndemnându-i „să caute Pruncul şi dacă Îl vor afla să-i dea şi lui de ştire, spre a I se închina şi el” (Matei 2, 7-8).
Plecând de la Irod, magilor le apare din nou steaua, care îi conduce până la casa unde Se afla Pruncul cu Mama Lui (Matei 2, 9-10). Sfântul Evanghelist Luca (2, 7) arată că Pruncul S-a născut în staulul unei peşteri, iar noi aflăm acum de la Evanghelistul Matei că magii L-au găsit în casă. Este cumva vreo contradicţie între sfintele Evanghelii? Nu este nicio contradicţie. Pruncul S-a născut într-adevăr în peşteră, fiindcă nu a găsit loc în casă, dar de atunci au trecut cel puţin 40 de zile, când, potrivit legii, a fost dus la templu, iar lumea venită pentru recensământ s-a mai rărit, şi astfel Sfânta Familie găseşte locuinţă într-o casă. Şi magii „intrând în casă au văzut Pruncul şi căzând la pământ I s-au închinat şi deschizându-şi vistieriile I-au dus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11). Interpretând darurile oferite, Sfinţii Părinţi arată că aurul, fiind cel mai preţios metal, oferind acest dar, îl consideră pe prunc rege. Tămâia folosită la cult, pe altarul tămâierii, simbolizează rugăciunile credincioşilor înălţate spre cer, iar darul magilor prezice că Pruncul este fiinţă dumnezeiască, Căruia I se cuvine adorare ca lui Dumnezeu. Smirna, fiind un aromant folosit la îmbălsămarea morţilor, ca dar al magilor, indică faptul că Pruncul Îşi va pune viaţa pentru mântuirea oamenilor.
Magii nu s-au mai întors la Irod, precum le poruncise el, fiindcă au primit încunoştinţare de la Dumnezeu să apuce pe altă cale şi să meargă în ţara lor (Matei 2, 12).
Cunoscând toate acestea, s-a spus despre Irod că „s-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine” (Joseph Klausner). Într-adevăr, a fost răpus de o boală năprasnică, incurabilă şi scabroasă prin forma ei de manifestare, fiind purulentă cu viermi şi duhoare insuportabilă, încât puneau pe trupul lui carne proaspătă pentru a atrage viermii…
Din cele până aici tratate reţinem istoricitatea pericopei evanghelice privind închinarea magilor, şi anume că, precum Irod a fost un personaj istoric, la fel se poate spune şi despre magi, precum şi despre steaua care i-a condus…
Astfel, magii erau înţelepţii timpului care, cu ajutorul astrologiei, căutau să pătrundă destinul omenirii, prezicând anumite evenimente ce urmau să se producă; de pildă: cum va fi recolta, sfârşitul unei domnii, rezultatul unei bătălii etc. Unii spun că erau chiar regi ai unor popoare orientale. Chiar dacă nu erau regi încoronaţi, influenţele lor la curţile regale erau hotărâtoare ori de câte ori apăreau nedumeriri privind soarta unei ţări. În acest sens, Sfânta Scriptură ne dă mărturie că regele Babilonului îi consulta pe magi întotdeauna când lua o hotărâre privind soarta imperiului. De fapt, s-a şi descoperit că la Sippar, lângă vechiul Babilon, exista chiar o şcoală de astronomie (Horia Matei, Enigmele Terrei, vol. II, Bucureşti, 1983, pp. 122-124). Dar nu numai Babilonul avea magi, ci multe din ţările imperiului roman, mai ales Persia, Caldeea, Media, Etiopia. Arabii se chiar numeau „fiii răsăritului”, iar magii – ne spune Evanghelia – au venit din răsărit; din una sau mai multe din ţările amintite.
După cum am văzut, magii, fiind astrologi, pun în legătură viaţa oamenilor şi a popoarelor cu mişcarea stelelor de pe cer. O stea mare le oferea concluzia că în poporul iudeu s-a născut un rege. De aceea, ei motivează că „au văzut steaua Lui la răsărit” şi adaugă că scopul venirii lor este de a-I aduce noului rege veneraţia lor. S-a descoperit, de altfel, la Sippar o tăbliţă de lut pe care era consemnată apariţia unei stele ce putea fi observată din orice parte a răsăritului, care a durat mai multe luni, în chiar perioada Naşterii Domnului (Horia Matei, idem).
Astronomul Iohannes Kepler a demonstrat în 1606 că steaua care i-a condus pe magi a fost o triplă conjuncţie a lui Jupiter şi a lui Saturn în constelaţia Peştilor.
O triplă conjuncţie se produce la intervale de sute de ani, pe când conjuncţiile simple au loc la aproximativ 20 de ani. Ultima triplă conjuncţie a avut loc în constelaţia Berbecului, ţinând din august 1940 până în februarie 1941. O a treia conjuncţie este prezisă abia pe la 2198. Richard Henning arată că, conjuncţii simple ale lui Jupiter şi Saturn au avut loc în constelaţia Peştilor de mai multe ori; una din ele fiind în 126 în.Hr., dar aproape invizibilă. Tripla conjuncţie din constelaţia Peştilor s-a repetat în anul Naşterii Domnului de trei ori: la 23 mai, 3 octombrie, 4 decembrie, fiind perfect vizibile. Călătoria de la Babilon la Ierusalim durează cam o lună şi jumătate. Datorită faptului că Betleemul era la sud de Ierusalim, în cazul unei călătorii efectuate după-amiaza, steaua devenea foarte strălucitoare la apropierea amurgului şi dădea într-adevăr impresia că merge înaintea lor. De fapt, Richard Henning a reconstituit artificial, între 1933-1937, „drumul stelei magilor”, la planetariul din Dusseldorf, demonstrând ipoteza lui Kepler în faţa a mii de vizitatori. Din nefericire însă un bombardament aerian a transformat, în al Doilea Război Mondial, acest planetariu într-un morman de ruine (Horia Matei, ibidem).
Dacă Irod, care „căuta viaţa Pruncului” (Matei 2, 20), s-a stins din viaţă, aşa cum am văzut, au apărut însă de-a lungul vremii alţi „irozi” care căutau să zădărnicească opera de mântuire a lumii, începută o dată cu Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. L-au batjocorit şi contestat de-a lungul activităţii Sale şi n-au încetat să o facă de-a lungul istoriei, dar închinătorii Lui, asemenea magilor, au mers pe drumul Pruncului mesianic până la capăt, trecând prin tot felul de ispite şi încercări; jertfind totul pentru a fi şi a rămâne caractere tari, ca stânca, şi modele vii, luminate de harul lui Dumnezeu, vrednice de urmat pentru cei ce se vor închina şi vor merge pe calea Domnului fără şovăire, fiindcă:
„Totdeauna pe-a Domnului cale / au fost lupte şi-au fost spini destui, / căci acei ce-au urmat voii Sale / trebuit-a să-I semene Lui. // N-a iubit lumea, nu, niciodată / pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel, / ci cu-o ură mereu ne-mpăcată / i-a primit pe pământ ca pe El”, după cum spune un vrednic închinător al Domnului (fratele Traian Dorz).
Dar „Dumnezeu nu Se lasă niciodată batjocorit…” (Gal 6, 7). Mântuirea trece într-adevăr prin jertfă şi moarte, dar se desăvârşeste prin înviere (Romani 8, 34), încât închinătorii Domnului pot constata împreună cu Apostolul că „în toate biruim cu prisosinţă pentru Cel ce ne-a iubit pe noi” (Romani 8, 37).
Magii şi-au îndeplinit acţiunea de închinători ai Pruncului mesianic, prin ajutorul şi îndrumarea lui Dumnezeu, de asemenea şi cei care se încred în harul lui Dumnezeu rămân statornici până la sfârşit…
Preot Prof. Sorin COSMA
