Oastea Domnului

Taina lui Hristos nu suferă ispitire.

„A vorbi despre acest punct este o problemă capitală. Naşterea din nou, făptura cea nouă, este mai mult decât necesară a se pune în atenţie. A fost necesară totdeauna. Dar astăzi, în împrejurările, în contextul în care ne aflăm, este necesar să se accentueze mai mult această problemă capitală pe care o semnala şi Patriarhul Bisericii noastre. Pentru că aceasta ne este însăşi esenţa mântuirii noastre. Aceasta ne este scopul pentru care trăim: a ne dobândi mântuirea prin pocăinţă.

E necesar să se vorbească, dar mai mult să se trăiască această taină a naşterii din nou. Fratele Traian spune şi în Cărarea Tinereţii Curate şi în Dreptarul Învăţăturii Sănătoase că naşterea din nou este Taina Pocăinţei în Biserica noastră. Pentru că Biserica noastră învaţă că prin Botez noi am căpătat o naştere din nou. Dar nu despre această primă naştere am vrea să vorbim, ci despre cea de a doua naştere, despre cel de-al doilea botez, cel al lacrimilor – pe care îl semnalează Sfinţii Părinţi – al pocăinţei.

Am spus la început că naşterea din nou este o Taină. Iar Sfântul Marcu Ascetul zice că Taina lui Hristos nu suferă ispitire. Ea este mai presus de înţelegerea noastră. Nu poate fi exprimată în cuvinte, pentru că, dacă ar putea fi exprimată în cuvinte, nu ar mai fi Taină.

Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat, practic, în inima tâlharului de pe cruce. Noi ştim doar că el a spus cuvintele acelea rămase nemuritoare: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni în Împărăţia Ta!“. Deşi atâţia spun aceste cuvinte, totuşi în inima lor nu se întâmplă nimic. Dar în inima lui sa întâmplat ceva. În inima lui s-a produs o înnoire, o transformare.

La fel, nu putem şti ce s-a întâmplat în inima Mariei Magdalena, sau în inima lui Zaheu Vameşul, sau în inima Samarinencii. Noi putem face doar nişte constatări pe marginea acestor evenimente. Ştim că Maria Magdalena a ajuns o mărturisitoare a lui Hristos pentru totdeauna. Ştim că Samarineanca a murit pentru Hristos. N-a fost o întâlnire de moment, n-a fost o naştere de moment, ci a fost o transformare care i-a marcat viaţa pentru tot timpul pe care l-a mai trăit. Întreaga viaţă i-a fost marcată de întâlnirea cu Hristos.

Nu ştim să spunem multe cuvinte nici chiar despre noi înşine, care suferim această transformare. Ştim doar că este lucrarea lui Dumnezeu împreunată cu lucrarea omului. Ştim că partea lui Dumnezeu este Cuvântul Lui şi Duhul lui cel Sfânt. Ştim, apoi, că partea lui Dumnezeu care vine, prin Cuvânt, lucrează asupra minţii noastre, că numai auzind Cuvântul lui Dumnezeu am putut să suferim acea transformare, să avem acea «metanoia», acea gândire nouă şi, prin Duhul Lui, Care a lucrat asupra inimii noastre, am putut să căpătăm o simţire nouă, o sensibilitate nouă. Aceea este partea lui Dumnezeu. Şi cealaltă este partea noastră, care trebuie să fie pocăinţa cea adevărată, lucrarea noastră împreunată cu lucrarea lui Dumnezeu, o pocăinţă de o aşa măsură care să ne poată transforma sufletul şi viaţa, care trebuie să cuprindă neapărat condiţiile acelea prin care a trecut fiul risipitor, şi anume, să ne cunoaştem în primul rând starea noastră, păcatele noastre.

Când venim la scaunul mărturisirii, să nu ne aflăm în treabă doar. Ci să avem conştiinţa şi încredinţarea aceasta că noi am făcut păcatele, noi suntem vinovaţi de ele şi să ni le mărturisim, să ne pară rău din toată inima. Că dacă nu ne pare rău pentru ceea ce am făcut, degeaba ne mărturisim. Noi putem în fiecare zi să venim la mărturisire, dar n-am rezolvat nimic, dacă nu ne hotărâm pentru îndreptare. Pe hotărârea aceasta se pune cel mai mare apăs la Oastea Domnului. Pentru că de mărturisit se mărturisesc mulţi, dar de hotărât se hotărăsc puţini. Şi, de aceea, hotărârea aceasta bate la ochi în faţa oamenilor. De aceea ei spun: „Voi, de la Oastea Domnului, sunteţi altcum“. Aceasta se datorează faptului că ostaşul se hotărăşte să pună început bun pocăinţei, să-şi pună început bun vieţii sale. În aceasta constă noutatea: să te hotărăşti. Că dacă nu te-ai hotărât să o rupi cu păcatul n-ai rezolvat nimic. E tocmai ceea ce constata şi Sfântul Serafim de Sarov că lipsea creştinilor din vremea sa: hotărârea de îndreptare.

Iată lucrarea noastră împreunată cu lucrarea lui Dumnezeu! Să rămânem în aceste adevăruri mântuitoare, ca mijloace de menţinere în Hristos, că nu-i de-ajuns că te-ai născut în Hristos, dacă nu poţi să te menţii şi să rămâi până la sfârşit în Hristos. Nu-i de-ajuns că te-ai născut, ci trebuie să şi trăieşti în Hristos. Pentru ca trecerea ta Dincolo să fie tot în Hristos.

Ca să te poţi menţine în Hristos, trebuie neapărat să ai condiţiile acelea necesare: să ai lumină, căldură, hrană. Să ai Cuvântul lui Dumnezeu, să ai rugăciunea în inimă, să ai părtăşia, comuniunea frăţească. Şi, ştiind că toate ale omului pornesc din inima omului, să-ţi formezi în inima ta o vistierie în care să fie din belşug numai cele dătătoare de viaţă pentru sufletul tău. Să înmulţim rugăciunea, să înmulţim cunoaşterea cea mântuitoare, să simţim părtăşia frăţească, comuniunea frăţească şi să o dorim. (…)

E adevărat că naşterea din nou e o stare superioară. Starea naşterii din nou înseamnă să fii mai presus de patimi, cum zice Sfântul Ioan Teologul. Că dacă este cineva născut din nou acela este o făptură nouă. Şi a fi o făptură nouă înseamnă a nu păcătui, înseamnă să ai o stare de nepătimire. Ori despre nepătimire zice Sfântul Ioan Scărarul că este învierea sufletului, mai înainte de învierea de obşte a trupului. Şi este cerul cel de pe pământ.

Iată de ce trebuie să ne nevoim. Iată de ce, în această sfântă Lucrare, noi, cei care am intrat în ea şi care vrem să-I slujim Domnului în ea, trebuie să-I slujim cu toată conştiinţa trează. (…)

Iar pentru că suntem în Sâmbăta de dinaintea Duminicii Tomii, ca o rezolvare a stării noastre, pentru a ne menţine născuţi din nou în Hristos, să învăţăm ceva şi din lecţia Sfântului Apostol Toma. De ce a căzut el în îndoială, în ispită şi în necredinţă? Pentru că nu a fost împreună cu fraţii când a venit Domnul la ei. Dacă era de faţă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu el. Dacă noi vrem să ne menţinem ca nişte suflete născute din nou, ca nişte oameni noi, duhovniceşti, să fim de faţă, iubiţi fraţi şi surori, iubiţi tineri! Să fim de faţă cu Hristos, să trăim în realitatea prezenţei lui Hristos. Că dacă vom fi de faţă cu El nu vom cădea nici în ispită, nici în păcat. Să fim de faţă cu El la Sfânta Liturghie. Să fim de faţă cu El în suferinţă, în singurătate, în înstrăinare, acolo unde are El nevoie. Să fim numai alături de Hristos. Şi atunci nu vom cădea în ispită, ne vom putea menţine. Să căutăm să fim de faţă cu Hristos şi nu vom simţi niciodată îndemnul de a ne duce în birt, în cârciumă, în discotecă, să privim la televizor emisiuni şi programe stricate.

Dacă vei dori să fii de faţă cu Hristos, să-ţi pui această întrebare: „Sunt eu de faţă cu Hristos acum?“ Iar dacă nu eşti, nici nu-ţi permite măcar astfel de gânduri, după cum cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui, nici nu poate primi în inima sa astfel de încredinţări şi astfel de gânduri.

Prin urmare, să fim de faţă cu Hristos în toate, ca să fim ai Lui, nişte oameni născuţi din nou, ca să putem moşteni Împărăţia Lui. Slăvit să fie Domnul!“

Fr. Doru Miron, din Timişoara

din cuvântul la Adundarea de Tineret pe Țară a Oastei Domnului, Oradea,  1998

Lasă un răspuns