din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984
Sâmbătă, 20 iulie 1984
Dumnezeu a binecuvântat căsnicia. Şi nunta parcă este o sărbătoare deosebită numai a miresei; deşi nu există mireasă fără mire. Dar nunta este parcă o sărbătoare deosebită a miresei. Toate privirile sunt îndreptate spre ea; toate podoabele cele mai frumoase sunt peste ea; toate îndemnurile şi toate gândurile cele mai frumoase şi privirile sunt îndreptate spre ea. Există o explicaţie. Dumnezeu iubeşte atât de mult Taina aceasta! Există o explicaţie: femeia este mama; femeia este temelia căminului; femeia este gingăşia, frumuseţea, bucuria unei căsnicii şi a unei familii. Dacă o femeie este credincioasă, toată familia este binecuvântată. Dacă o femeie este bună, şi soţul va fi bun. O femeie bună îl face bun şi pe un soţ rău; îi va creşte bine pe toţi copiii ei. Femeia are rolul cel important în societate, în familie, în viaţă. Şi-n credinţă. Dacă ea este un suflet de jertfă şi rugăciune, Dumnezeu dă putere şi binecuvântare celor care mărturisesc Cuvântul. Dacă este un suflet de rugăciune, Dumnezeu însoţeşte pe-acela pe care ea-l petrece cu rugăciunea: „Du-te, dragul mamei! Eu mă voi ruga pentru tine. Şi ai să te întorci fericit înapoi”. Câţi copii n-au mărturisit: „Departe, unde eram, am simţit rugăciunea mamei şi am simţit ca o putere sfântă care mă-nsoţeşte. Şi ştiu că mama se roagă pentru mine”. Asta este puterea unui om. Asta este garanţia fericirii unei familii. Asta este binecuvântarea unui soţ. Asta este fericirea unei generaţii şi-a unui popor. Cred că pentru nimic în lume n-ar trebui să ne rugăm aşa de mult, dacă-i vorba de rugăciune în ce priveşte un lucru pământesc, ca pentru mame credincioase în mijlocul poporului nostru.
Am avut de-a face cu mulţi oameni în viaţă. Şi fiecare s-a comportat aşa cum ştiu că l-a crescut mama sa. Dacă a avut o mamă credincioasă, el a trebuit să aplice legea, dar a aplicat-o omeneşte. Cine a avut o mamă rea a aplicat-o sălbatic. Aceeaşi lege. De-aceea, pentru nimic, zic, n-ar trebui să ne rugăm aşa de mult şi pentru nimic n-ar trebui să lucrăm şi să luptăm aşa de mult ca pentru a da Dumnezeu poporului nostru, familiilor noastre, caselor noastre, localităţilor noastre, satelor şi oraşelor noastre mame credincioase; fiice credincioase; soţii credincioase. Pentru că unde este un astfel de suflet, acolo, fiţi siguri, că-i şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
De-aceea nunta este mai mult o sărbătoare a miresei. Pentru că se ţine să se accentueze şi mai clar rolul foarte însemnat pe care-l are femeia în viaţa unei familii, în viaţa unui om, în viaţa unui popor.
Noi binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că totdeauna, în adunările noastre, cele mai multe sunt surori, soţii, mame, fiice. Şi aceasta este o garanţie fericită că Dumnezeu va continua Lucrarea aceasta minunată în poporul nostru şi mai departe.
Noi asistăm acum la o sărbătorire nouă, în mijlocul poporului nostru, a unui astfel de moment. Slăvim pe Dumnezeu pentru că am ajuns să vedem o astfel de sărbătoare. Eu cred că fenomenul acesta e un fenomen unic în toată lumea aceasta. Nu există nicăieri – după cât ştim noi – în nici un alt popor, o lucrare atât de binecuvântată care să creeze poporului nişte momente şi nişte sărbători aşa de binecuvântate cum se creează prin această Lucrare a Oastei Domnului în mijlocul poporului nostru.
Şi ce dar mare de la Dumnezeu este o astfel de Lucrare!
…Să nu vă pară rău că întârziem ceva mai mult în noaptea aceasta, în jurul acestui cuvânt. Dar, ca să putem totuşi să reţinem un adevăr important, e nevoie să stăruim mai mult asupra lui.
Şi voiam acum – că aţi auzit numele unui profet binecuvântat de Dumnezeu, care, în mijlocul poporului nostru, a făcut această Lucrare (s-a vorbit despre Părintele Iosif) – aş vrea să vă aduc aminte o întâmplare despre care se povesteşte că a avut loc în Vechiul Testament, în momentul când Moise era chemat de Dumnezeu pe Muntele Sinai, să primească Legea. Momentul primirii Legii a fost, în Vechiul Testament, un moment aşa de important, ca momentul Pogorârii Duhului Sfânt, în Noul Testament.
Se spune într-o veche scriere că atunci, în acelaşi timp cu Moise, care a fost chemat pe munte să primească Tablele Legii şi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi el a stat în faţa lui Dumnezeu, Care l-a învăţat şi i-a dat amănunte şi relaţii cu privire la tot cuprinsul poruncilor Sale, au mai fost chemaţi încă şaptezeci de profeţi din alte popoare. Pentru că în momentul acela, împreună cu poporul Israel, mai erau pe pământ şi alte şaptezeci de neamuri, şaptezeci de popoare. Şi, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, cum o lucrare tainică a fost în ziua Pogorârii Duhului Sfânt – că atunci se găseau în Ierusalim oameni din toate neamurile de sub cer (aşa scrie Cuvântul lui Dumnezeu) şi fiecare a auzit în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu – aşa s-a petrecut şi pe Sinai în timpul dării Legii. Şaptezeci de profeţi ca Moise au fost luaţi din toate celelalte şaptezeci de neamuri care mai erau atunci pe pământ. Dar nici unul nu ştia despre ceilalţi. Fiecăruia i se părea – prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu – că el e singurul chemat care stă în faţa lui Dumnezeu. Şi ceea ce auzea Moise din gura Domnului, în limba sa, auzea fiecare dintre cei şaptezeci de profeţi, în limba lui, cuvintele lui Dumnezeu. Şi, după ce s-a încheiat toată această stare de vorbă, Dumnezeu le-a dat la fiecare poruncile Sale şi i-a trimis: „Acum du-te la poporul tău şi învaţă pe poporul tău exact cu cuvintele cu care te-am învăţat Eu”. Toţi ceilalţi şaptezeci s-au dus la poporul lor. Fiecare la poporul său. Dar spune înţelepciunea: singur Moise a fost credincios cuvintelor lui Dumnezeu şi l-a învăţat pe poporul său exact aceste cuvinte. Pentru că este scris: „El era cel mai blând şi cel mai credincios în faţa lui Dumnezeu”. Ceilalţi profeţi s-au dus fiecare la poporul său, dar nici unul n-a reţinut şi nu i-a învăţat pe popoarele lor aceleaşi cuvinte sfinte pe care le spusese Dumnezeu. De-aceea celelalte popoare toate au rămas păgâne. S-au închinat la zeităţi, la idoli, la tot felul de lucruri deşarte. Numai poporul lui Dumnezeu, poporul acelui profet unic credincios, a păstrat credinţa adevărată şi a dus-o până astăzi.
Ce-am vrut să spun cu această întâmplare? Fiecare neam şi fiecare popor îşi are profetul său. Dumnezeu n-a lăsat nici un popor fără profeţii săi. Şi poporul nostru a avut un profet. Profetul acesta a fost Părintele Iosif. Noi suntem prea aproape de acest om ca să ne dăm seama de dimensiunea lui uriaşă. Însă vor trebui să treacă poate ani şi ani… nici Sfântul Ioan Gură de aur, nici Sfântul Apostol Pavel n-au fost apreciaţi la valoarea lor în timpul vieţii lor. A trebuit să treacă ani şi ani până când s-a văzut ce uriaşi erau aceşti oameni. Se-ntâmplă totdeauna aşa: contemporanii oamenilor mari sunt foarte mici. Îngustimea şi orbia lor îi împiedică să vadă statura uriaşă a oamenilor lui Dumnezeu care sunt în mijlocul lor. Numai după ce aceşti oameni nu mai sunt şi după ce, de-a lungul secolelor sau de-a lungul anilor, se arată, prin puterea lui Dumnezeu, lucrarea minunată pe care au făcut-o ei, atunci se vede ce fel de oameni au fost aceştia.
Iată: noi ne găsim acum aici cu miile. Şi-n alte părţi, la fel; şi-n alte părţi, la fel, numai datorită jertfei şi operei mari şi minunate pe care Dumnezeu a făcut-o prin acest om în mijlocul nostru. Şi lucrurile acestea vor merge mereu crescând, că ce-a început Dumnezeu nu se nimiceşte. Noi suntem numai un aluat pus în toată frământătura poporului nostru. Dumnezeu va binecuvânta poporul nostru din pricina părinţilor noştri credincioşi şi din pricina acestui mare om prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Şi sămânţa aceasta binecuvântată va creşte. Uitaţi-vă în jur şi vedeţi: optzeci la sută dintre noi e tineret. Ce înseamnă aceasta? Că Lucrarea aceasta este o Lucrare de viitor, că-i o lucrare binecuvântată de Dumnezeu, că poporul care-o are e un popor binecuvântat de Dumnezeu.
N-am fost înţeleşi cum ar fi trebuit, de-ajuns, până acum. Dar Dumnezeu îi va lumina pe mai-marii noştri – şi pe mai-marii Bisericii noastre, şi pe mai-marii poporului nostru – şi-i va ajuta să înţeleagă cât de necesară este această Lucrare în mijlocul ţării noastre. Noi iubim patria noastră din toată inima şi din conştiinţa pe care a pus-o în noi Dumnezeul nostru când ne-a spus: „Iubeşte-ţi cetatea ta şi patria ta, că fericirea ta depinde de fericirea ei”. Noi nu ne iubim din obligaţie datoria, ci din conştiinţă. Şi ne facem datoria din îndemnul conştiinţei şi din îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu, care ne porunceşte să ne iubim mai-marii noştri, să ne rugăm pentru ei, pentru că ei sunt puşi de Dumnezeu acolo; şi Dumnezeu luminându-i şi călăuzindu-i, sub îndrumarea lor ne putem bucura de libertatea de-a face bine şi a ne îndemna la bine şi la dragoste unii pe alţii. Acest lucru ne bucurăm că au ajuns să-l înţeleagă. Şi ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească conducătorilor patriei noastre, prin înţelepciunea şi îngăduinţa cărora noi ne putem bucura acum de libertatea aceasta minunată de a mărturisi, de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, de a-I mulţumi lui Dumnezeu, de-a ne aduce aminte de înaintaşii noştri şi de-a ne sfătui, şi de-a ne îndruma şi mai bine cum să le urmăm pilda şi credinţa lor. Şi ne rugăm pentru mai-marii oraşului acestuia, care totdeauna au arătat îngăduinţă, înţelegere şi bunătate faţă de noi. Deşi poate că, pe undeva, noi mai greşim – că nu este om care să fie viu şi să nu greşească – dar totdeauna am zis: Sfătuiţi-ne şi arătaţi-ne cu bunăvoinţă ce greşim şi suntem gata totdeauna, cu dragoste şi cu smerenie, să ascultăm. Pentru că dorim să facem binele. Şi, dacă greşim, greşim vrând să facem binele, nu vrând să facem răul.
De aceea Îi mulţumim lui Dumnezeu că, prin acest mare om al Său care a fost Părintele Iosif, a ridicat în patria şi în ţara noastră o astfel de Lucrare prin care am învăţat cum să sărbătorim noi creştineşte – dacă suntem creştini – evenimentele minunate care se petrec câte o singură dată în viaţa unui om, cum e naşterea, botezul, nunta sau înmormântarea şi privegherea. Ce minunat am învăţat acum cum să sărbătorim noi şi cum să-i petrecem pe morţii noştri… Când într-o casă e jale şi unul dintre sufletele iubite se desprinde, ducându-se în veşnicie, să nu mai fie petrecut păgâneşte, cu jocuri şi cu vorbe urâte, şi cu purtări murdare. Ci în chip creştinesc, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări frumoase, cu rugăciuni şi cu tot ceea ce este nobil, curat, frumos, creştinesc, plăcut lui Dumnezeu şi binecuvântat pentru semeni.
Nunţile, la fel. Nu există în nici o altă parte nunţi aşa de frumoase ca acestea. Gândiţi-vă ce frumos este: copiii noştri, la care ne uităm ca la soarele răsărind, să fie închinaţi lui Dumnezeu în acest pas greu şi important al vieţii! Să fie cerut Dumnezeu în ajutorul lor! Prin câte greutăţi şi încercări nu trece o căsnicie pe pământ… Asistăm zilnic la procese de divorţ, la bătăi, la schingiuiri. Am văzut şi vedem în jurul nostru atâtea soţii chinuite, atâţia copii nefericiţi, atâta dezastru în viaţa de căsnicie. De ce? Din cauza păcatului. Am mai zis [şi] – încă o dată: dacă oamenii aceştia ar fi avut o altfel de petrecere la nunta lor, [dacă] ar fi fost călăuziţi şi încredinţaţi lui Dumnezeu pe calea aceasta grea a căsniciei, să-i păzească, să-i călăuzească, să-i îndrume, ei înşişi şi-ar fi privit cu toată conştiinţa cutremurată porunca, povaţa şi îndemnul lui Dumnezeu şi n-ar fi ajuns şi nu s-ar ajunge acolo. Şi n-ar ajunge nici copiii lor şi nici, mai departe, urmaşii şi urmaşii lor. Pentru că au fost încredinţaţi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu are putere să păzească ce I-am încredinţat şi să vegheze, şi să binecuvânteze ceea ce a fost cerut sub binecuvântarea Lui.
De aceea Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta.
Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni şi l-au coborât prin acoperişul casei în mijloc, în faţa lui Iisus.
Poate sunt şi aici suflete care au fost chemate şi aduse de prieteni în faţa lui Iisus. Sunt şi aici suflete şi trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece şi boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă şi vrea să vindece boala sufletească. Şi, dacă s-a spus aici despre pocăinţă, este că acesta este remediul şi acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufleteşti. Orice om poartă în el sămânţa unei boli şi sămânţa aceasta este sămânţa morţii. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânţa morţii. La unii s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai repede şi se sfârşeşte viaţa mai curând. La alţii se va dezvolta mai încet şi va ajunge mai târziu… Nu interesează timpul (…), ci cum se duce în viaţa veşnică. Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Şi boala aceasta este păcatul. Şi fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin naşterea din nou, adică prin Taina Pocăinţei, şi acum trăiesc o viaţă nouă. Iar alţii, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin naşterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Şi păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „…păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăieşte în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veşnică. Nu numai la moartea trupească: la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult.
De aceea nu putem încheia acest cuvânt fără o scurtă chemare, fără un apel sufletesc la toţi cei care au ascultat şi vor mai asculta acest cuvânt. Dacă este cineva care n-a trecut prin Taina Pocăinţei, care nu s-a hotărât pentru Domnul, care nu s-a născut din nou şi care n-a căpătat acel om nou care este moştenitorul vieţii veşnice, are ocazie acum să facă acest lucru. Se vorbeşte… şi toată lumea, şi oricine doreşte „omul cel nou”. Dar omul cel nou nu-l face decât Hristos, pentru că El înnoieşte inima omului şi mintea omului, adică centrul simţirii şi centrul gândirii. Şi când un om se schimbă în felul lui de a gândi şi de a simţi, acesta este omul cel nou, pe care Hristos Îl naşte pentru viaţa veşnică. Acest om nou capătă un nume nou, capătă nişte ochi noi, un fel nou de-a gândi, de-a vorbi şi de-a umbla. Acesta este acest fel pe care îl vedem. Toţi aceştia care sărbătoresc în felul acesta nou nunţile lor, botezurile lor, înmormântările sau privegherile, sau aniversările lor au trecut prin această naştere din nou, prin această Taină a Pocăinţei, care este una singură. Taina Pocăinţei nu-s mai multe şi nu se săvârşesc de mai multe ori. Taina Pocăinţei este una şi pentru totdeauna, cum una este Taina naşterii, Botezului, cum este Taina Cununiei sau Taina Preoţiei şi aşa mai departe. Una singură pentru totdeauna este convertirea, naşterea din nou, întoarcerea noastră la Dumnezeu. Prin această naştere din nou, noi căpătăm fiinţa cea nouă care va moşteni Împărăţia cerească. Degeaba ne-am născut noi pe pământ şi avem toate darurile în viaţa aceasta, dacă n-o avem pe cealaltă. În momentul când am încetat viaţa aceasta, am încetat pentru totdeauna şi cu relaţia cu Dumnezeu şi cu mântuirea sufletului. Dar dacă ne-am născut din nou, noi avem viaţa veşnică.
Facem un apel la toţi acei care, din cuvântul auzit, au înţeles că aceasta este o taină şi este o condiţie absolut necesară oricărui om, dacă vrea să fie mântuit. Facem o chemare: dacă este cineva care a fost străpuns de Cuvântul lui Dumnezeu, care a înţeles acest cuvânt şi această absolută necesitate – şi dacă vrea să se hotărască pentru Dumnezeu –, are acum un moment fericit şi binecuvântat. Şi-L rugăm pe Domnul să-i binecuvânteze pe toţi acei care, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, simt în inimă îndemnul acesta. Dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Dumnezeu şi vrea să se predea şi să înceapă o viaţă nouă cu Domnul, care este naşterea din nou, în clipa aceasta îl rugăm să se ridice în picioare şi să spună. Noi ne vom ruga împreună pentru ei; şi după aceea fiecare, după puterile sale, în câteva cuvinte, va spune în mijlocul tuturor fraţilor că el a hotărât să se predea Domnului, să-nceapă o viaţă nouă, să se nască din nou, ca să capete cetăţenia cerească şi apoi să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu, urmărind ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
Dacă este cineva, noi ne vom ridica împreună, vom mulţumi lui Dumnezeu, vom însemna acest moment printr-o rugăciune de mulţumire – scurtă. Cei care vor să se hotărască vor spune acest lucru; iar după aceasta…
Sunt mai mulţi… Rămâneţi acolo! Dar pe rând, în scurte cuvinte, după rugăciunea aceasta, fiecare să spună Domnului: „Vreau să mă hotărăsc pentru Tine, primeşte-mă în slujba Ta, scrie-mă în cartea Ta şi ajută-mă să duc o viaţă nouă până la venirea Ta, ca să pot fi vrednic de Împărăţia Ta”. Câteva cuvinte.
După aceasta va urma apoi o scurtă piesă religioasă, pregătită de tineretul nostru, care va fi ca o încununare a bucuriilor petrecute în seara aceasta în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa că ne vom ridica în picioare şi, după o scurtă rugăciune, cei care s-au hotărât şi se hotărăsc să spună aceasta.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
