Din vorbirea fratelui Costică Iacobuţă de la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980
(…) Ispitindu-l pe om, făcându-l să cadă în neascultare, ca prin aceasta să aducă distanţă între Dumnezeu şi om şi între om şi om. Pentru că de-atunci – aşa cum citim în primele capitole din cartea Facerii – într-adevăr, omul a rămas neascultător. Când s-a abătut [de la porunca lui Dumnezeu] şi a mâncat din pomul oprit, prin femeie, cui i-a cerut Dumnezeu socoteală întâi? Chiar dacă femeia a luat întâi şi a gustat, cui i-a cerut Dumnezeu socoteală? Omului! „Adame, ce ai făcut? De ce te-ai ascuns?” „Doamne, sunt gol.” „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul oprit?” „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu.” Şi aşa, imediat şarpele a adus distanţa: o dată între Dumnezeu şi om şi după aceea şi între cei doi, care trebuia să fie una. Greşeala femeii a fost o singură dată, dar a venit nu o distanţă, ci două sau nouă distanţe din acelaşi fapt.
Dar Dumnezeu, în dragostea Lui, n-a vrut să lase făptura mâinii Sale să aibă o pierzare veşnică de la faţa Lui, de la moştenirea şi făgăduinţele frumoase şi fericite şi de la tot ce pregătise Dumnezeu înalt, frumos şi fericit în împărăţia dragostei Sale pentru făptura mâinilor Lui, care – aşa cum s-a amintit – a fost făcută desăvârşită, cu toate facultăţile, aşa cum nu mai este nici o altă făptură pe pământ. Şi Dumnezeu de atunci a pregătit şi a întocmit un plan prin care starea ce era în cer să vină din nou pe pământ. Unitatea care a fost la început între om şi Dumnezeu să vină din nou şi unitatea care a fost la început între om şi om să apară din nou. Ar fi rămas pe veci pe faţa pământului un iad şi o moarte, dacă Dumnezeu n-ar fi adus la îndeplinire planul pe care L-a întocmit atunci şi făgăduinţa pe care a dat-o, chiar dacă întâi a blestemat pământul şi pe om să-l muncească cu greu, şi pe femeie să nască în dureri mari (înainte de cădere putea să nască altfel). Iar în legătură cu femeia, în urma venirii Domnului Iisus, deci a împlinirii făgăduinţei din grădina Edenului, mai apare o făgăduinţă: că femeia va fi mântuită prin naştere de fii, dacă stăruie cu credinţă în smerenie şi în sfinţenie.
De atunci a făcut Dumnezeu o făgăduinţă, spunând că sămânţa femeii va aduce izbăvirea şi va zdrobi capul şarpelui care şi-a permis să intre într-un loc oprit. N-avea ce căuta el în grădina raiului. N-ar avea ce căuta nici acum în viaţa noastră, în adunarea noastră, în Biserica noastră, în întâlnirile noastre, în familiile noastre. Dar vine ca să aducă starea aceasta de distanţare pe care a făcut-o, aşa cum am spus la început. A căutat să se strecoare în grădina şi în Împărăţia lui Dumnezeu şi să producă această îndepărtare.
Dumnezeu, în îndurarea Lui cea mare, a făgăduit atunci că va trimite un Izbăvitor – ca sămânţă a femeii – Care Se va naşte din ea, Care va zdrobi capul şarpelui, chiar dacă şi el Îi va face puţin rău (Îl va muşca de călcâi, ceea ce înseamnă că şarpele va avea foarte puţină putere ca să facă rău seminţei femeii şi tuturor acelora care cred în Domnul Iisus.)
Întâlnirea aceasta a fost cauzată de Taina cea mai minunată şi deosebită dintre cele şapte Taine, de Taina Cununiei. E aşa de frumoasă şi fericită taina cununiei noastre cu Dumnezeu, taina reunirii, am putea spune. Căci prin neascultare toţi ne-am făcut vrăjmaşi cu Dumnezeu şi toţi am căzut în aceeaşi neascultare. Dar Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns până în vremea noastră, până la urechile noastre, când ne-a chemat să ne întoarcem din nou la Făcătorul nostru şi a căutat să facă din nou unirea noastră cu Dumnezeu, prin credinţa în sângele şi Jertfa Domnului Iisus. El ne-a mărturisit că, într-adevăr, suntem chemaţi să fim copii ai lui Dumnezeu, „născuţi nu din sânge, nu din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. [Că suntem chemaţi] să ne recâştigăm numele, să ne recâştigăm dreptul, să ne câştigăm din nou unitatea dintre noi şi Dumnezeu şi dintre noi şi noi.
Cine [altul decât Domnul Iisus] ar fi putut face reîntâlnirea aceasta şi reface unitatea aceasta, frăţietatea aceasta, legătura aceasta în care inimile noastre să simtă la fel, inimile noastre să bată la fel şi să dorească la fel? Şi iată că nu din doi [a făcut unul] – aşa cum zice Cuvântul –, ci în douăzeci, în două mii, în două miliarde, dacă ar fi cazul şi ar fi nevoie, a făcut să poată bate o singură inimă, să poată fi un singur gând, să putem avea acelaşi dor, dorul după veşnicii, dorul de a trăi curat, frumos, înalt şi sfânt, dorul de mântuire, dorul de a ajunge cu orice chip să ne mântuim sufletele şi să putem moşteni împărăţia dragostei lui Dumnezeu împreună. El ne-a arătat cum să trăim uniţi şi în dragoste în familia noastră, să trăim uniţi şi în dragoste în satul nostru, să trăim uniţi şi în dragoste în Biserica noastră, să trăim uniţi şi în dragoste în ţara noastră, ajutându-ne unii pe alţii, sprijinindu-ne unii pe alţii, îndemnându-ne unii pe alţii la tot ce este frumos, înalt şi sfânt. Căci această trăire va aduce într‑adevăr biruinţa totală şi deplină întâi cu privire la mântuirea sufletului nostru, apoi va aduce propăşirea familiilor noastre, propăşirea Bisericii noastre, propăşirea ţării noastre. Numai Evanghelia poate să facă unitatea aceasta, prin credinţa în sângele Domnului Iisus. Şi astfel, din doi, din douăzeci, din două mii, să facă o inimă, un cuget şi un gând, pentru ca toţi să gândească la fel, toţi să creadă la fel, toţi să trăiască la fel, toţi să mărturisească la fel, fără nici un gând personal [diferit de al celorlalţi]. Fiecare să facă ceva mai mult pentru celălalt; fiecare să-l ajute pe celălalt; fiecare să-l salveze pe celălalt. Să împartă pâinea în două, aşa cum zice Eclesiastul. S-o împartă în şapte, dacă este nevoie. Să împartă pâinea cu cel flămând, să împartă haina cu cel gol, să împartă puterea cu cel neputincios. Aceasta va face să simtă şi cel de alături inima caldă, dragostea [binevoitoare] şi [o mână de] ajutor fericit pe care suntem gata s-o întindem atunci când împlinim, pentru dragostea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu. (…)
Ce dezastru, ce durere este în familiile unde nu-i unitate, unde cel rău a reuşit să se strecoare şi să-l despartă pe soţ de soţie, pe fiică de mamă, pe fiu de tată… Câte lacrimi fierbinţi şi amare se varsă şi azi pe pământ în privinţa aceasta… Câte inimi sfâşiate plâng nenorocite şi aruncate unele într-o stare şi altele într-alta… Dar când inimile acestea Îl cunosc pe Hristos, când inimile acestea se întorc la Dumnezeu, primesc puterea necesară ca să poată ierta, să poată iubi, să poată trece peste toate. Şi într-adevăr, sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu, la picioarele Crucii şi Jertfei Domnului Iisus, putem ajunge o inimă, un cuget şi un gând.
Fraţilor şi surorilor, şi-n locul acesta – ca la nunta din Cana Galileii – şi la nunţile noastre… şi oriunde coboară El este un colţ de rai. Şi atunci poate şi pământul ajunge ca cerul şi se poate împlini cuvântul din rugăciunea Tatăl nostru: „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Ce fac îngerii în cer? Haideţi să ne punem în orice clipă întrebarea. Îi cântă, Îl slujesc lui Dumnezeu cu ascultare. Cel pe care El îl trimite se duce şi cel pe care îl cheamă vine. Şi noi, strânşi aici laolaltă într-o inimă, un cuget şi un gând, pe pământ, suntem chemaţi (…) să facem voia lui Dumnezeu împreună cu îngerii, cântându-I cu bucurie Domnului Care ne-a răscumpărat şi ne-a adus această vreme de har în Biserica noastră, în ţara noastră, în vremea noastră, în generaţia noastră, ca să putem în vremea aceasta să ne mântuim sufletele şi să putem ajunge să moştenim făgăduinţele Lui cele nespus de mari şi sfinte.
În vremea aceasta, cu toate frământările ei, cu toate greutăţile ei, cu toate zvârcolirile vrăjmaşe ale duhurilor răutăţii care vin să ne destrame, noi să putem ajunge o inimă, un cuget şi un gând. Şi să putem cânta împreună cu cerul: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ”… (Între cine? Căci nu între oricine se poate face pacea aceasta, unitatea aceasta şi trăirea aceasta „precum în cer aşa şi pe pământ”.) „între oamenii plăcuţi Lui”.
În legătură cu acestea, am vrea să citim împreună, fraţilor şi surorilor, câteva cuvinte din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu din cartea Sfântului Pavel către Efeseni, deşi poate sunt aşa de cunoscute tuturor. Dar – aşa cum vorbeam şi aseară cu fraţii într-un loc –, să nu ajungem şi noi ca poporul Israel în pustie, să zicem că ne e scârbă de hrana aceasta, de mana aceasta care şi ea se pogoară din cer. Grâul poate fi depozitat în hambare şi să stea ani de zile depozitat acolo. Dar când este scos de acolo, când este măcinat şi făcut pâine, [îl simţim] totdeauna proaspăt, totdeauna gustos şi totdeauna dă viaţă, în ceea ce priveşte viaţa noastră firească. Tot aşa este şi Cuvântul lui Dumnezeu luat din depozitul acesta, din Sfântul Scriptură, din hambarul nesfârşit al Noului Testament, din care se hrănesc, de mii de veacuri, toţi cei care îl cred şi pentru care el este pâinea vieţii şi apa cea vie. Şi pentru aceştia el este totdeauna nou, proaspăt, înviorător, dând viaţă din Dumnezeu, viaţă duhovnicească. De aceea el este totdeauna necesar şi folositor. Aşa cum pâinea nu poate lipsi [din hrana noastră] şi nu lipseşte nici de pe masa cerşetorului, nici de pe masa împăratului, nici pâinea vieţii, Cuvântul lui Dumnezeu, să nu lipsească din viaţa nimănui, din familia nimănui, dacă vrem să ajungem să facem voia lui Dumnezeu precum în cer şi pe pământ. De aceea recomandăm acest lucru şi noii familii a cărei temelie începe acum şi se va desăvârşi mâine, prin Taina Cununiei. Iar după aceea, în continuare, [cei ce o întemeiază] să meargă statornic, frumos, înalt şi sfânt, uniţi în dragoste unul cu altul şi amândoi cu Dumnezeu, căci numai aşa se va putea păstra frumoasă şi înaltă trăirea şi Taina aceasta şi se va putea gusta simţit dragostea familială şi fireşte, şi sufleteşte, când şi trupurile, dar şi inimile şi sufletele noastre vor fi una, vor simţi la fel, vor bate la fel, vor crede la fel, vor mărturisi la fel. Şi vor avea aceleaşi dorinţe, mărturisite şi împărtăşite. Iar în ceea ce nu vor fi la fel, să fie discutate între amândoi, împreună cu Domnul şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, care să fie îndrumătorul vieţii noastre şi al familiei noastre. Pentru că atunci vom ajunge ca trăirea noastră să fie una şi să facem voia lui Dumnezeu „precum în cer, aşa şi pe pământ”.
Citim din Efeseni capitolul 2, începând cu versetul 11: „De aceea, voi, care altădată eraţi neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur şi care sunt tăiaţi împrejur de mâna omului, aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele crucii Lui. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea. Şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în orânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”.
În capitolul 5 tot de la Efeseni [găsim cuvintele] din Apostolul care se va citi mâine – şi oricând – la Taina Cununiei: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi unul” (sau una) în Hristos.
Până nu lăsăm familia, să plecăm la serviciu, nu putem fi şi-n familie, şi la treabă. Până nu lăsăm familia, să plecăm la şcoală, nu putem fi şi în familie, şi la şcoală. Până nu lăsăm ceva, nu putem primi altceva în loc, mai frumos, mai înalt, mai sfânt. Şi dacă aşa se întâmplă în viaţa noastră de fiecare zi, – aşa cum se spune şi în Psalmi: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi uită casa tatălui tău”… Uită toate celelalte… „şi atunci împăratul îţi va iubi şi-ţi va dori frumuseţea” – [cu atât mai mult în cele sufleteşti] noi trebuie să uităm, să lăsăm stările din trecut, după cum zice Sfântul Petru: „Ajunge că în trecut aţi făcut voia neamurilor, trăind în”… tot felul de stări. Acum trebuie să le lăsăm pe acestea, să ne întoarcem, să primim unirea, taina cununiei cu Dumnezeu, şi după aceea vom înţelege taina unirii noastre a unora cu ceilalţi; cum trebuie ea păstrată, cum trebuie respectată şi cum trebuie trăită în adevărata părtăşie, fericire, frumuseţe şi sfinţire, pentru ca după aceea să putem ajunge şi în veşnicie uniţi şi fericiţi.
Fraţilor şi surorilor, Taina acestei uniri ne vorbeşte nouă aşa de mult! Din Taina Cununiei putem învăţa toţi taina unirii noastre. Mama cu fiica să fie o inimă şi-un gând. Şi atunci când mama priveşte în ochii fiicei, fiica să înţeleagă, să ştie ce vrea mama şi să facă. Unde inimile sunt la fel, se-ntâmplă că se înţeleg unii cu alţii (părinţii cu copiii) din priviri. Tata priveşte în ochii fiului şi fiul ştie ce vrea tata… şi face ceea ce ştie că simte. Cine face toate lucrurile acestea aşa de frumoase, aşa de fericite? Cei care le-am gustat frumuseţea şi fericirea nu vrem să ne mai despărţim de ele. Cine nu le-a gustat să se apropie să guste. Iar pentru cei care purtăm printre aceste fericiri şi durerea unor despărţiri, care sunt aşa de amare, aşa de sfâşietoare, spunem că despărţirile acestea nu pot fi date la o parte, decât în Domnul Iisus. Întorcându-ne la Dumnezeu. Soţul poate fi una cu soţia. Mama poate fi una cu fiica şi tatăl poate fi una cu fiul. Preotul poate fi una cu credinciosul, şeful poate fi una cu muncitorul şi, atunci când primeşte o sarcină, de dragul acestei înţelegeri, fiecare să fie gata să asculte şi să facă (…).
Culmea iubirilor noastre şi a părtăşiilor noastre sfinte şi curate este atunci când soţul este gata să-şi apere soţia, chiar să-şi dea viaţa pentru ea. Când soţia, ca să-l ajute pe soţ, nu zice: „Asta-i partea ta”, ci e gata să-şi dea viaţa pentru soţul ei. Când tata, într-o situaţie grea pentru copil, e gata să-şi dea viaţa pentru el. Tata o face… dar să ajungă şi copilul, când tata e în pericol, să fie gata să-şi dea viaţa pentru tata. Să ajungă şi fiica, dacă îşi vede mama în pericol, să fie gata să-şi dea viaţa pentru mama, ca să-şi salveze mama. Până o are… Până are pe cine. Până poate.
Din experienţa vieţii vă spunem: răscumpăraţi vremea faţă de cei dragi ai voştri, preţuindu-i până-i mai aveţi. Iubiţi-vă părinţii, scumpii noştri tineri şi copii, până sunt. Căci va veni o zi când – pe tata şi mama supărându-i, neascultându-i, făcându-i să muncească prea greu şi prea mult şi cerându-le prea mult, voi nefăcând nimic – mama se va epuiza, tata se va duce şi ai să zici atunci: „Tată ca al meu n-a avut nimeni…”; „Mamă ca a mea n-a avut nimeni…”, dar e prea târziu. Mama s-a dus, n-ai ascultat-o, ai amărât-o, ea s-a epuizat, a plecat. Ai să vrei să-l întrebi pe tata un cuvânt, la o răspântie grea a vieţii: „Tată, ce să fac aici?”. Noi am trecut pe-aici… vă mărturisim din trăirile vieţii noastre. Eram căsătorit când m-am despărţit de tata. (El a plecat aşa de frumos la Domnul…) Dar am trecut prin stări în viaţă când am strigat la mormânt: „Tată, vino şi spune-mi ce să fac!”. Vine acuşi vremea – că n-am venit toţi odată şi nici nu vom pleca toţi odată – când vom vrea să fim lângă mama noastră şi să ne mai spună o dată [când o întrebăm]: „Mamă, mai spune-mi o dată ce să fac aici! Acum te-aş asculta nu o dată, ci de zece ori… Iartă-mă că nu te-am ascultat!”. Dar va fi prea târziu. Mama nu mai este… soţia nu mai este… N-ai ajutat-o, n-ai ascultat-o, n-ai iubit-o, ai amărât-o, s-a epuizat, s-a dus… Ai vrea s-o ai acum lângă tine. Ce n-ai da!… Ce n-ar da cei care nu le mai au! Staţi de vorbă cu surorile care nu mai au soţ de câte cincisprezece ani. Cu fraţii care nu mai au soţii, la fel. Cât le e de greu că n-au cu cine schimba un cuvânt şi cu cine se îndemna la o treabă. Cât n-ar da acum… E prea târziu… nu mai este.
Să răscumpărăm vremea şi faţă de Dumnezeu, până când Îl găsim. Să-L căutăm până este lângă noi, până este aproape, ascultându-L, iubindu-L, urmându-L. Noi de la El am venit. Şi, când va sosi vremea să plecăm, să ne terminăm călătoria, să ne poată lua la El. Să ştim şi să avem deplina încredinţare că ne întoarcem la El.
Să răscumpărăm vremea şi faţă de părinţii duhovniceşti, până-i avem, ascultându-i şi iubindu-i. Să nu-i mai chinuim, să nu-i mai necăjim. Se vor duce în curând şi vom vrea să-i întrebăm un cuvânt, dar nu vor mai fi. N-o să ai unde te duce şi pe cine întreba. Şi ai să zici atunci: „Unde-s? De ce n-au mai rămas în mijlocul nostru? E prea târziu… Nu i-am ascultat, nu i-am urmat cât ne-au spus, cât ne-au cântat, cât au plâns, cât ne-au sfătuit. Acum e prea târziu. Nu mai sunt…”.
Să răscumpărăm vremea, fraţilor, în întâlnirile acestea, în vremea aceasta de har, până este, până putem face voia lui Dumnezeu precum în cer şi pe pământ. Până vremea de har ne stă la îndemână. Până când, pe toate acestea, Dumnezeu, în dragostea Lui, ni le mai pregăteşte în vremea noastră, în generaţia noastră, în Biserica noastră. El ni le-a pus pe toate la îndemână fără piedici. Să răscumpărăm vremea, aşa cum am fost îndemnaţi de la început, până le avem la îndemână, folosindu-le, făcând ca viaţa noastră să propăşească în starea de neprihănire şi Lucrarea să propăşească în mâinile lui Dumnezeu.
Să răscumpărăm vremea faţă de vecinii noştri, faţă de colegii noştri de serviciu, până-i avem, până sunt. Mâine sau poimâine va bate clopotul şi ai să auzi că a plecat vecina sau vecinul, a plecat colegul de serviciu. Nu l-ai iubit cât ar fi trebuit când a fost lângă tine şi tu lângă el. Nu i-ai dat dovada cea mai înaltă de sfinţenie, de ascultare şi de ajutor. Mai bine lasă-te pe tine, rămâi tu în urmă cu norma şi ajută-l s-o facă el. Aşa cum aţi citit în Cuvântul lui Dumnezeu şi prin atâtea alte cărţi… în Coliba unchiului Tom: dacă nu-i ajunge pâinea cuiva sau nu o are deloc, împarte-o în două, în şapte… Lasă-te pe tine [flămând] şi dă-i-o lui. Iar când va vedea el prietenia caldă, ajutorul frăţesc, mâine va simţi că dragostea s-a coborât din cer ca să fie şi pe pământ.
Dumnezeu nu Şi-a slujit Lui. Nici îngerii nu-şi slujesc lor. Sunt puşi în slujba noastră, cum ne spune Cuvântul despre miile acelea de mii [de îngeri] care sunt puşi în slujba noastră. Ei sunt trimişi să ne ajute şi ei vin, ne ajută, ne izbăvesc, ne aduc înştiinţări. Şi tot ei sunt chemaţi să-I vestească Domnului toate lucrările care se petrec pe pământ. Şi se duc (aşa cum spune [Cuvântul]: „O zi dă de ştire celeilalte”) şi-I spun despre noi, despre copiii noştri. Nu zice aşa Cuvântul lui Dumnezeu despre copii: „Nu-i întristaţi, pentru că îngerii lor văd pururea faţa Tatălui”? Îngerii noştri cu ce s-au dus în seara aceasta înaintea lui Dumnezeu? Ce au putut spune despre călătoria noastră? Despre mersul nostru? Am cântat împreună cu îngerii? Rugăciunea noastră a ajuns la cer? I-au putut ei spune lui Dumnezeu despre mulţumirile şi recunoştinţa noastră pentru că suntem în viaţă, pentru că avem de toate, pentru că avem o viaţă aşa de îmbelşugată, trăim o viaţă aşa de fericită, avem o vreme de har aşa de frumoasă? Pentru toate acestea, mulţumirile şi recunoştinţa noastră s-au urcat azi la tronul harului lui Dumnezeu? Îngerul, în coşuleţul lui, printre toate cererile noastre, printre toate plângerile, a strâns ceva flori de mulţumire, să le ducă înaintea lui Dumnezeu, sau numai plângeri, numai cereri, numai nemulţumiri şi cârtiri? Nu aşa, fraţilor…
Să răscumpărăm vremea faţă de starea aceasta minunată pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu şi astfel, folosind-o, să ajungem la taina unirii noastre. Căci la o taină a unirii suntem martori, pe care aşteptăm să o vedem desăvârşită începând de mâine, până când [mirii aceştia], continuându-şi călătoria împreună cu noi, o vor termina şi ei. Noi o vom termina înaintea lor poate, dar am vrea [ca atunci taina unirii noastre] s-o vedem mai desăvârşită de cum [simţim că ne] împreună acum în locul acesta. Chiar dacă împrejurările ne vor distanţa pentru o vreme, vine acuşi vremea revederii. Iar dacă aici pe pământ nu vom mai putea să ne regăsim, vine acuşi vremea revederii din dimineaţa fără nori, la Nunta aceea fără de sfârşit, de când şi de unde nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi niciodată.
Rămânând uniţi unii cu alţii aici, rămânând şi purtându-ne în sufletele noastre, în inimile noastre unii pe alţii, pe braţele rugăciunii unii pe alţii, vom rămâne împreună. Nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă şi vom ajunge hotărât şi sigur, potrivit făgăduinţelor Cuvântului lui Dumnezeu, împreună în împărăţia dragostei lui Dumnezeu, să-I cântăm aşa cum am vrut şi n-am putut aici pe pământ. Şi să-I slujim aşa cum am vrut şi n-am putut aici pe pământ: cu mai multă ascultare, cu mai fierbinte dragoste, cu o mai mare şi mai multă râvnă [decât cea cu care ne-am împlinit] datoria pentru Lucrarea minunată a dragostei Sale pe care El a făcut-o în vremea şi în ţara noastră.
De aceea, fraţilor şi surorilor, face să luăm aminte la cuvintele acestea. Dumnezeu ne-a chemat, ca, din doi, din douăzeci, din două sute de mii, să facă una. Să fim (…) o inimă, un cuget şi un gând. Dacă dă cineva o cântare – e-aşa de minunată pentru toţi! O cântă toţi, o primesc toţi. Citeşte cineva un verset – îi înviorează şi-i fericeşte pe toţi. Spune cineva un cuvânt prin Duhul Sfânt, trimis din cer, – este folositor şi aduce roade vrednice de pocăinţă pentru fiecare în parte. Nu fiecare [să facă pe] gustul lui, ci, uniţi în dragoste, cântăm la fel, ascultăm la fel, ne rugăm la fel, mărturisim la fel, trăim la fel, pentru ca, rămânând împreună aici într-o inimă, un cuget şi un gând, să ajungem împreună în împărăţia dragostei lui Dumnezeu, de unde nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi niciodată.
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6
