Home Tatăl te cheamă…

Tatăl te cheamă…

Tatăl te cheamă…

fiulVino acasă, suflet pierdut!…

Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem „acasă”. Şi în câte chipuri şi feluri ne cheamă!

În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit, la Bucureşti, un tânăr apucat cu patima beţiei. A fost aflat dimineaţa mort în faţa unei cârciumi. Percheziţia poliţiei a aflat la el cincizeci de scrisori pe care i le scria tatăl lui de la ţară. Tatăl înţelesese despre căderea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dar tânărul n-a ascultat chemarea. S-a pră­pădit, purtând scrisorile în buzunar.

În chipul acesta sunt toţi cei care trăiesc şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufleteşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute de „scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtând cu ei scrisorile cele dulci prin care Tatăl ceresc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozav este acesta! În ziua Judecăţii, tocmai aceste scrisori vor mărturisi contra lor. „Scrisorile” se vor deschide atunci şi vor începe a grăi. Una va zice: „Adu-ţi aminte, omule, de necazul cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erau chemările Tatălui ceresc, dar nu le-ai ascultat… Predica ce te-a fulgerat la inimă atunci şi atunci era che­marea Tatălui ceresc, dar tu n-ai ascultat-o… Biblia ce ţi-a îmbiat-o un ostaş al Domnului atunci şi atunci era scrisoarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi ai bat­jocorit pe cel ce ţi-a adus-o… De atâtea şi atâtea ori te-am chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc…”

Răspuns nu vei avea în faţa Judecăţii.

Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dragă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Copilul unui tată căzuse într-o fântână. Tatăl alerga să-l scape, strigând disperat:

– Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?

– Tată, eu am murit, răspunse copilul din fântână.

Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu, ci, dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vorbe, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui nădejdea că fiul său trăieşte.

Aşa e şi cu cel păcătos. Tocmai strigătul păcătosului: „Eu sunt pierdut… Vai mie, păcătosului, căci sunt pierdut…”, este un semn de viaţă sufletească. Tocmai strigătul acesta îi place mai mult şi-i face mai multă bucurie Tatălui ceresc.

Luaţi aminte şi grijiţi: încercările ce ni le trimite Tatăl ceresc, prin care ne cheamă să ne întoarcem acasă, diavolul umblă să le atragă în apele lui, în apele deznădejdii.

O legendă spune: Cică odată diavolul şi-a scos la vânzare lucrurile sale. A ţinut cu ele licitaţie. Între obiectele scoase la vânzare erau: ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alte răutăţi. La fiecare, diavolul îi pusese un preţ. Preţul cel mai mare îl avea deznădejdea.

– Cum se poate, diavole, întrebau cumpărătorii, de ai pus deznădejdii preţul cel mai mare?

– Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad, răspunse diavolul râzând.

O legendă cu mult adevăr în ea.

Gazetele sunt pline de ştiri despre cei ce se sinucid din disperare. Cei mai mulţi păcătoşi mor în braţele deznădejdii, în braţele diavolului.

Dragă cititorule! Încercările şi necazurile nu vin a­supra ta ca să te arunce în braţele deznădejdii, ci vin din depărtarea şi din dragostea Tatălui ceresc… Ele vin să te atragă în braţele Sale.

Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”. Oricât de că­zut şi de decăzut ai fi, află că Ta­tăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.

O, nu mai zăbovi, fratele meu. Tatăl te cheamă, dragostea Lui te cheamă, iertarea Lui te cheamă, ospăţul Lui te cheamă. Vino acasă, suflet pierdut, vino acasă… Vino!

Părintele Iosif Trifa
din volumul „Fiul cel pierdut”

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *