Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Temnița sufletului

Temnița sufletului

Temnița sufletului

„Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău.”

Stihul de mai sus se întâlneşte, îndeosebi, la slujba Vecerniei şi face referire la Psalmul 141, 7. Păcatul înfăptuit de om îi închide sufletul într-o temniţă. Acolo, sufletul se află singur, despărţit de Domnul, de Cel Care i-a dat fiinţă, şi tânjeşte să nu fie în acest loc al morţii. Un lucru interesant se întâmplă, însă: omul are putere să îşi închidă sufletul în temniţă, dar nu să îl şi scoată de acolo. Uşa temniţei are numai o singură cheie care i se potriveşte în lacătul pus. Tocmai de aceea şi Psalmistul spune: „Scoate…” Deci cheia nu este la om, el trebuie să dorească să îi fie scos sufletul din temniţa păcatului, iar păcatul nu este nimic altceva decât despărţirea de Dumnezeu. Dacă unui trup omenesc îi este greu a fi în temniţă, oare cu cât mai mult suspină sufletul omului atunci, aflându-se în temniţă? Fiecare om, prin ceea ce face în cursul unei zile, îşi ţine sau nu sufletul în această temniţă. Doar dacă grijeşte şi de „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 33), de care Domnul Iisus spune să fie căutate mai întâi, atunci sufletul omului va fi în afara temniţei poftelor trupului lui, de acolo de unde vine îmboldirea firii omului spre păcat. Iar sufletul acestuia devine un prizonier, un închis, un întemniţat al locurilor întunecoase de unde nu se poate hrăni cu nimic din ce i se oferă, ci rabdă de foame şi de sete duhovnicească, uitându-se cu suspin la lacătul poate ruginit al uşii temniţei. Sufletul aşteaptă cu ardoare clipa când vine Domnul să descuie uşa de după care stă închis în beznă, în întuneric, în singurătate, într-un cuvânt, în moarte.

Dar asta numai până ce omul îşi vine în fire, îşi dă seama în ce stare decăzută se află, întocmai ca fiul risipitor din Evanghelie, şi strigă către Domnul: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Iar Psalmistul David ne spune şi pricina acestui strigăt al omului: „…ca să se mărturisească numelui Tău”. Aflăm deci că omul aude, după o vreme, mai scurtă sau mai îndelungată, suspinele sufletului său legat atâta timp ca un rob şi dus de către poftele firii vechi în temniţa trupului.

Această pustie petrecută de suflet are sfârşit: omul începe să strige către Domnul pentru a-i fi izbăvit sufletul din temniţă, iar sufletul începe să vină spre pocăinţă, spre mărturisirea atâtor fapte ale întunericului care l-au ţinut cât mai în adânc în această temniţă, cât mai departe de Lumină, iar Lumina este Hristos (Ioan 8, 12).

Să cercetăm mai îndeaproape vieţile noastre şi să vedem unde locuieşte cu adevărat sufletul nostru: în temniţă sau în templu? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, ne porunceşte să ne facem temple ale Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Să tindem deci spre aceasta, să ne dorim şi să cerem ajutorul Domnului pentru a ne face trupurile noastre temple, iar apoi să le aducem „jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1).

Gabriel ARGHIRE

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *