– Ştiţi, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o mulţime de cărţi despre aceste lucruri şi am văzut că creştinismul a avut multă legătură cu filozofia şi a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia – la fel ca şi alţi Sfinţi Părinţi – a dezvoltat şi mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit că, în învăţătura Părinţilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existenţei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă sieşi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană şi personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteţi spune că teologia ortodoxă nu este şi filozofie ?
– Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptăţită. Aş vrea să spun că îmi place mult convorbirea noastră şi mai ales felul în care se desfăşoară.
De obicei ţipăm, ne enervăm, ne supărăm şi nu putem sta de vorbă calm şi serios; însă aici nu se întâmplă aşa. Trebuie să dau câteva explicaţii şi să aduc unele clarificări necesare asupra poziţiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, şi de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înţeleg atunci când spun că ortodoxia şi teologia nu sunt filozofie.
Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul şi în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au şi alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părinţii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip raţionalist, ci în felul în care teologhiseau Sfinţii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevăraţi teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.
Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii omeneşti – adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor – pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia şi în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: „Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare… prejudecător şi pre prooroc şi pre prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc şi prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteşte cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienţa sa practică”. Şi continuă spunând că una este speculaţia şi altceva proorocia. Proorocul vorbeşte în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine”; pe când prezicătorul sau gânditorul îşi foloseşte inteligenţa. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc şi gânditor, „cât este de mare deosebirea între înţelepciunea omenească şi harul dumnezeiesc”. în graiul Sfintei Scripturi, proorocul şi teologul sunt una. Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie. Deşi au studiat filozofia vremii lor, Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.
O deosebire grăitoare între eretici şi ortodocşi a fost şi încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfăţişa problemele de credinţă, pe când Sfinţii Părinţi au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiţii au existat întotdeauna. O tradiţie era filozofică, întemeiată pe raţiune, fiind înfăţişată de toţi ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiţie era isihastă, iar Sfinţii Părinţi se cuprind în ea.
Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelaşi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînţeles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeşte despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ şi ca Sfântul Duh în viaţa Bisericii, însă în acest fel desfiinţa modul de existenţă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfinţii Părinţi aveau descoperirea şi experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar şi treimic. Ei şi-au exprimat experienţa păstrând termenii folosiţi de eretici, după ce mai întâi i-au curăţat şi le-au dat alt conţinut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinţa gândirii de a-L cuprinde şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este „Golgota” şi „crucea” cunoaşterii omeneşti, dar şi a raţiunii umane.
Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul şi întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neîmpărţibil… El este unit în chip împărţibil”. Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox”. Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox”. Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic şi înţeleasă intelectual ? Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totuşi ea nu poate fi înţeleasă intelectual. încă o dată Părinţii au dat de ruşine judecata omenească şi au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică şi exprimarea apofatică. Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: „Pre Dumnezeu este cu neputinţă a-L tâlcui şi încă mai cu neputinţă a-L gândi”.
După o astfel de afirmaţie, cum ar mai fi cu putinţă omului să-L exprime şi să-L conceapă pe Dumnezeu ?
Nu mai rămâne loc de speculaţii dialectice. Sfântul Grigorie Palama învaţă că nu putem face speculaţii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toţi Sfinţii Părinţi critică filozofia vremii lor şi o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie şi deplânge timpul pierdut cu dobândirea înţelepciunii lumeşti.
Ceea ce aţi pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfinţii Părinţi l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas şi, fireşte, cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. însă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinţa filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă poziţie privilegiată. Sfinţii Părinţi – trebuie limpezit din nou – nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfăţişau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viaţă. Şi nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credinţei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinţa.
Primii creştini ştiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, şi Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenţa Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus şi astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea.
Mai târziu, gnosticii au susţinut că Dumnezeul Care se înfăţişează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior. Spre a respinge învăţăturile eretice, monarhienii au ajuns să susţină că nu există Dumnezeu superior sau inferior: Dumnezeu este unul, o singură fiinţă şi un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de învăţătură întemeiată pe propria judecată, Sfinţii Părinţi au spus că Dumnezeu este o fiinţă şi trei ipostasuri – trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia. Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, aşa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralişti etc.
Erau Părinţi ai Bisericii, adevăraţi păstori, care păstoreau în chip teologic şi teologhiseau pastoral.
va urma
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
